Panait Istrati și noi…

(140 ani de la naştere)

Cel despre care Gabriel García Márquez afirma că i-a influențat scriitura, cel solicitat de George Orwell să-i prefațeze Ferma animalelor, cel care s-a bucurat de prețuirea uriașelor condeie ale lui Rolland, Brandes, Thibaudet ș.a., cel care a atras și admirație, și dezavuare, brăileanul cosmopolit, vorbitor al câtorva limbi străine – Panait Istrati – a fost autodidact.

Lipsa atestatelor academice plus debutul său de succes în Occident (Kyra Kyralina, mai întâi foiletonată în revista Europe, 15 aug./15 sept., 1923, iar anul următor – 30 mai, 1924 –

va apărea în volum, cu o prezentate de Romain Rolland – Un Gorki balcanic), dar și derobările de la tradițiile de castă – proprii elitelor intelectuale ale timpului, i-au furnizat o serie lungă de contestatari, părerile acestora, prefirând în inconfundabila sa alură scriitorală o anume tristețe, ușor recognoscibilă. (Este de presupus și de unde provenea refuzul lui Liviu Rebreanu de a-l primi pe Istrati în Societatea Scriitorilor din București, la întoarcerea acestuia în țară, dar, la urma-urmelor… homo proponit, sed Deus disponit, iar Deus i-a adus, la un moment dat, sub aceeași lumină – din care ne mai încărcăm și noi, viețuitorii frustrați de magia strălucirii, bietele noastre baterii pământești.)…

Panait Istrati a experimentat nimicnicia și gloria, lumpenul și paradisul, dezamăgirea și exaltarea, revolta și renunțarea etc.: premisele unei trăiri turate, la maximum – pe un teren tasat de greutatea a sute și sute de cărți. Lecturi, care au declanșat în Panait dorința de a răspunde mirabilității lor cu felul său particular de a percepe lumea. Și a făcut-o. După 140 de ani de la primul său ton, portretul istratian pare din ce în ce mai nuanțat, din ce în ce mai expresiv, din ce în ce mai aproape de marele spirit al elitei românești tradiționale.

Născut în 1884, 10/22 august, la Brăila, botezat Gherasim, dar numit Panait – de Joița, mama sa (după numele unui frate de-al lui pierit la câteva luni), a copilărit în Baldovineşti, alături de bunica Nedelea, lângă unchii Anghel și Dumitru; urmează clasele primare la Brăila (1891-1896); la treisprezece ani începe să muncească, ba ca băiat de prăvălie la un cârciumar (kir Leonida), ba la un plăcintar/brutar (kir Nikola), ba cărbunar la bordul unor nave ale Marinei Române și altele, toate, faze experimentale care-i vor fi, asemenea fiecărei clipe conștientizate, bornele incandescente (sau mocnite) ale inimitabilului său uvraj.

Prietenia cu enigmaticul rus Mihail Kazanski îi va alimenta setea de aventură (până și peste limita legii), de peregrinaj, îl va apropia de Rusia, dar și de politicile de stânga – de înțeles, ținând seamă de realitatea mistuitoarei lui existențe.

În 1905, îl găsim în București unde va participa – în numele crezului său egalitarist (spulberat în 1929, după ultima sa vizită în soviete) – la o manifestație de susținere a micii revoluții ruse începute pe 22 ian.1905, în abominabila duminică sângeroasă și înăbușite, către finele anului, de Ohranka, dura poliție țaristă.

Efectul adeziunii clamate va fi urmat de un scurt popas concentrațional, după eliberare va fi remis Brăilei, dar va reveni iute la București; în noiembrie, 1906 va debuta în revista România muncitoare – cu articolul Hotel Regina, în decembrie va ajunge în Alexandria (Egipt), anul următor încearcă să ajungă în Franța, îmbarcându-se clandestin din Pireu, dar este debarcat la Napoli, se întoarce în Egipt, apoi la Brăila și tot așa…

În 23 decembrie 1910 publică, tot în România muncitoare, prima proză literară: Mântuitorul. O amintire de Crăciun, urmată – până în 1912, de: Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai; colaborează şi cu alte publicații (Viaţa socială, Dimineaţa, Adevărul etc.).

În ianuarie, 1912, pleacă la Cairo, revine în vară, devine redactor la România muncitoare, se întoarce în Egipt, în august 1913 este iarăși în București, pentru ca în decembrie să ajungă, în sfârșit, la Paris! Anul următor este, de nouveau, în Brăila unde va înființa un soi de societate a zugravilor (de unde și ciclurile Adrian Zograffi)…

Fidel fraternatului revolut, se manifestă, cu sinceră vehemență, împotriva disproporțiilor sociale, câștigându-și – printre tovarășii de ideologie – aura eroică, aură din calea căreia, paradoxal, va fugi necontenit, la propriu: un propriu cu vechi fuziuni subliminale, din care își va fi hrănit ardenta contradicție de a fi. Cavalcada amețitoare a deplasărilor va continua, traversată de pauze necesare tratamentului de tuberculoză ale cărei simptome apăruseră încă din noiembrie, 1911.

Trepidantul stadiu elvețian, început în1916, la Leysin-Village și încheiat (1919) la Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne, este notificabil în ultima parte, când Panait Istrati se va împrieteni cu Josué Jehouda – scriitor, jurnalist și militant sionist, născut în Rusia, care îi va întări brăileanului convingerea că recunoașterea artistică o face Occidentul și,  recomandându-i opera lui Romain Rolland, îi va schița astfel lui P.I. proiectul unei reale vizibilități literare, implicit, o preocupare aparte pentru iconicul autor francez (cu virtuale orientări de stânga); câțiva ani mai târziu (1927-28), după ce Rolland îl va fi întâlnit și susținut pe înflăcăratul creator al Chirei Chiralina, Jehouda va colabora cu Istrati la documentarea volumului de succes  La Familie Perlmutter…

După popasul curativ din țara cantoanelor, va ajunge din nou în Paris, apoi în Nisa, unde se va stabili… Iar la Nisa, cred că i s-a întâmplat cel mai semnificativ moment din tulburătoarea sa biografie, aflată mereu pe culmile disperării: este vorba de post-suicidul petrecut în Parcul Albert (3 ian.1921) când, după ce încercase să-și taie gâtul cu un brici, a fost salvat, internat urgent în spitalul Saint-Roch și, fiindcă polițiștii descoperiseră asupra lui o scrisoare adresată lui Romain Rolland (datând, pare-se, din dec.1919), au trimis depeșa către jurnalul L’Humanité; cam la trei luni după incident, unul dintre redactori, Fernand Desprès, o trimite destinatarului, cu partea lui de impresii, unde, pe lângă o sensibilitate profundă detectată la semnatar, pomenea și de anumite tangențe temperamentale cu Gorki… Rolland îi va răspunde brăileanului prompt, dar abia în octombrie se vor cunoaște. Întâlnire cardinală pentru Panait Istrati.  

(Dincolo de apologia sinceră a lui F. Desprès, un truism: dacă Romain Rolland, laureatul Nobel pentru literatură (1915), nu l-ar fi socotit demn de admirație, nu l-ar fi publicat, sub girul său, jamais!)

S-au scris mii de pagini despre Panait Istrati: multe, în jurul activismului său învins de o realitate venală și destule altele despre opera sa. De pildă: Beneficiind de liantul unui personaj-martor, care îndeplinește, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultător, povestirile se iscă, firesc, unele din altele, în cea mai buna tradiție a marilor povestitori. – se stipula în Dicționarul esențial al scriitorilor români (ed. Albatros, Buc., 2000, p.419), conectând esențialitatea scriiturii istratiene la povestire, speță care, ce-i drept, l-a consacrat, doar că… în codul fabulosului său har literar, Panait Istrati uimește pe tot parcursul scrierilor (traduse în cca. 30 de limbi!): Kyra Kyralina, Oncle Anghel (1924), Codine (1925), Les haidoucs (I-II, 1925-1926), Kir Nicolas (1926), Mikail (1927), La familie Perlmutter (1927), Le refrain de la fosse. Nerrantsoula (1927), Les chardons du Baragan (1928), Mes departs (1928), Pour avoir aime la terre (1930), La maison Thüringer (1933), Méditerranée (1934-1935) etc., toate, mărturiile unui scriitor de geniu.

După un interval relativ mic de la apariția lor în Franța, cărțile îi sunt publicate și în țară, unele traduse chiar de Panait Istrati.

În prelungire: turpitudinea dilematică – Istrati o fi scriitor francez sau român !?! – pusă pe tapetul vremii se duce la… oful culturilor minore. În Scrisoare către cititorii mei (Adevărul literar și artistic, 13.07.1925), Panait Istrati se plasează deasupra respectivei culturi devenite, mai nou, hyperminoră (iertare, Domnule Lucian Blaga!): Eu întind o mână de bun amic tuturor care m-au cunoscut, ca și acelora care vor să mă cunoască. Lumea întreagă e demnă de iubit. Dar tot mai cu drag mă plec spre cutare față de prieten care mă citește plângând, la Brăila. Cu un an mai târziu, mai că-i silabisea editurii bucureștene Renașterea, încurcată în stupidele hățișuri ale aceluiași trend, modul său firesc și elevat de a vedea lucrurile: Eu sunt și țin să fiu scriitor român. Țin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept, ci fiindcă în simțirea mea, realizată azi în franțuzește printr-un extraordinar hazard, izvorăște din origine românească.

…Cât despre Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus – La russie nue – a fost și va rămâne sursa celor mai aprinse dezbateri, fie favorabile, fie nu, alteori, mai rău: monstruoase. De fapt, Panait Istrati este greu de cuprins în imensitatea tandră a pasiunii lui pentru natura umană și condiția ei; în cea mai mare măsură, doar el s-ar fi putut evalua…

Aș mai opina că anxiosul Panait Istrati ni se livrează ca personaj imago mundi, erupt din adâncul metaforei generate de seductiva temă a mapamondului, iar vagabondajul (dilatat insidios de x-y literatori) îi conturează, în fond, nucleitatea ființală: căutarea întru bine și frumos (până la epuizare!) a sinelui consonant cu un celălalt plural: o aspirație perfectă, pentru că este imposibilă. De unde și pasionalitatea genuină care-i însoțea fiecare actare.

S-a oferit ca prieten tuturor, primind adeziunea finală doar a câtorva: între ei, Nikos Kazantzakis și Victor Serge, întâlniți în seria flamboaiantă a excursului rusesc.

Nikos Kazantzakis, fascinat de carismaticul P.I., va face ca numele – celui despre care spunea că avea menire de flacără – să fie cunoscut în Grecia (ziarul Proia/Dimineața, 31.dec.1927), așa cum, în jurnalul Le Monde, se publică primul portret al lui Nikos Kazantzakis (Parmi les gueux de Grèce, Nikos Kazantsaki, 23 iulie 1928) astfel că publicul occidental îl va cunoaște pe scriitorul grec, de la autorul articolului, Panait Istrati… la unsprezece ani după boomul editorial francez (Kyra Kyralina, Paris, Editions Reider, 1924) ce-l ridicase până-n cer de bucurie, se strămută de-adevăratelea în ceruri

P.S.:

Într-o recenzie făcută volumului Adevărata tragedie a lui Panait Istrati (Eleni Samios-Kazantzaki, Nouvelles Éditions Lignes, 2013), de distinsul istoric și elenist chilian, Miguel Castillo Didier, citim: Cartea lui Eleni Samios, mai târziu Eleni Kazantzaki, are importanță atât pentru exegeții lui Kazantzakis, cât și pentru cei ai lui Panait Istrati. Este un fel de cronică a călătoriei prin Uniunea Sovietică făcută în 1929 […] Eleni și-a terminat cartea, în 1937, cu aceste cuvinte […]: Cred că în adâncul inimii lui, Panait a păstrat mereu aceeași amărăciune. Era din Orientul Mijlociu și cunoștea proverbul: Dacă vorbești de rău casa ta, va cădea pe capul tău. Casa lui a fost întotdeauna, înainte de a se naște și după ce a murit, Rusia. Vorbea urât despre ea. Și ea s-a prăbușit peste capul lui și l-a îngropat sub dărâmăturile ei. Asta a fost adevărata tragedie a lui Panait Istrati.

Acest final al cărții lasă îndoieli cu privire la adevărata judecată a lui Eleni și cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu Istrati. Pentru că scriitorul nu a vorbit rău despre Rusia sau socialism, ci despre regimul instaurat de Stalin […]. După ce a scris acel final pentru cartea ei, în 1983, în numărul special al revistei L’Arc, Eleni Kazantzaki își rezumă în câteva rânduri gândul definitiv despre scriitorul român: Istrati avait raison. (în: Byzantion nea hellás, nr.34, Santiago, oct. 2015, versiunea online, pp.349-352).

Zâmbind, printre rânduri: chiar, ce-o fi vrut să spună Eleni? Istrati avea dreptate… – sigur, un enunț sufocat de presiunea elocvenței, spre deosebire de tranșantele afirmații ale soțului ei, Nikos Kazantzaki (în simetrie cu tiparul istratian): […] N-a fost nici comunist, nici burghez […] a trăit dincolo de etichetele efemere ale frazeologiei contemporane. El este sufletul care se zbate în corpul omenesc pentru libertate. (Helenic Foundation for Culture – https://hfc-worldwide.org ș.a.)…

Finalmente, Istrati avea dreptate: el nega excesele totalitarismul, grosso modo, nu că regimul ar fi fost patronat de cutare sau cutare așadar a fost învins de axa ideologică a unui sistem care, total opus convingerilor sale, a permis fenomenul… mi-e teamă însă că n-ar fi murit pentru niciun concept politic… așa că adevărata tragedie va rămâne taina sa multiplă, izvor nesecat de pertractări vagi.

Totuși, știm ce s-a întâmplat la Nisa (3 ian,1921), când, pentru adevărul lui tragic – marginalizarea simbolică, produs al creației neîmpărtășite lumii – a vrut să moară și mai când, printr-un extraordinar hazard, a devenit… nemuritor.

O atestă un secol și patru decenii de libertate înaltă… așa cum, de pe spinarea iluziei epuizate de șovăiala cuvintelor, o facem și noi…