O zi lungă

Apelurile telefonice au fost inutile. După câteva sunete anoste, telefonul primea ton de ocupat.

Asta l-a determinat să se deplaseze repede de la masa de scris spre locuința mamei sale. Era nefiresc să plece înaintea orei 13. Îi lua mult să se concentreze pentru a găsi fraza necesară construcției literare. Odată găsită, urmau câteva ore fertile ale creației. Întreruperea acestui program îl enerva, însă marea nedumerire i-a dat-o telefonul. Dorea să afle ce se întâmplase, să-și obțină liniștea din dialogul cu mama sa. Însă acum nu era posibil, de fiecare dată când suna apelul se întrerupea.

După moartea soțului ei, petrecută în urmă cu câțiva ani, lucrurile s-au înrăutățit. Singurătatea, inhibițiile puternice, încrâncenarea și refuzul ei de a accepta realitatea, au izolat-o treptat într-o lume doar a ei. Comunicarea cu ea era din ce în ce mai dificilă. Nemulțumirile se accentuau zilnic până acolo încât prezența comună devenise obositoare. Fiul se simțea frustrat. El dorea să comunice, își iubea mama, dar apropierea lor, fie doar verbală, era obositoare. Îl obosea fiecare cuvânt care nu-și găsea ecoul. Singurătatea o copleșise. Nu reușea să-și stăpânească emoțiile care, ritmic, lucrau în defavoarea sa. Se îndepărta de realitate cu aceeași viteză cu care tăcerea se instala în mintea ei. Părea că boala de nervi se așezase confortabil în psihicul ei.

Dar, în acea dimineață, spaima de a se fi întâmplat ceva cu propria mamă l-a copleșit. În grabă, a ajuns la apartamentul acesteia, unde misterul a continuat. Doar cu ajutorul bătăilor regulate și din ce în ce mai puternice în ușaapartamentului, aceasta s-a deschis. Din sufragerie, de la televizor, se auzea muzică populară. După ce deschise ușa, o văzu pe mama sa buimacă, vădit încurcată; pașii nu o mai ajutau. Brusc, căzu din picioare.

Nu știa ce să creadă, nu știa ce să înțeleagă. Să fie de vină anemia pe care mama sa o căpătase din risipirea resurselor corpului ei? În casă era mâncare, însă ea, din lipsa apetitului alimentar, uita să mănânce.

Derutat, fiul se strădui să o ridice. Dar nu reuși. Atunci își puse toate forțele să o ducă în dormitor, să o urce în pat. Ea se opunea cu forțe slăbite, neînțelegând ce se întâmplă. Cu greu, după aproape o oră ajunse cu ea în cameră.

Singura opțiune valabilă era să cheme Salvarea, care îi solicită date concrete despre mamă, despre sănătatea ei, despre adresă. Totuși, nu avu mult de așteptat. Doi sanitari nehotărâți, deranjați la gândul că vor transporta pe scări o targă cu o persoană bolnavă, au bătut la ușă. Fiul deschise repede și îi invită la căpătâiul patului unde mama sa se chircise de durere.

Aparatele aduse din salvare nu înregistrau nimic suspect. Suferința mamei era însă evidentă. Pe fața ei se citea neputința și durerea. Deshidratarea, alăturată anemiei, o doborâseră. Cei doi reprezentanți ai spitalului nu făceau față să o urce pe targă, deși avea un corp firav. Fiul, tremurând, se alătură efortului acestora. În plus, spațiul strâmt al scărilor îngreuna transportul mamei.

În fața blocului se despărțiră. Salvarea nu transportă și însoțitorii. Așa că fiul se întoarse în apartament să-și pună ordine în gânduri. O cafea a fost binevenită. Apoi, cu actele la el, se îndreptă spre spitalul din Râmnicu Valcea. Vremea ploioasă, ca o revoltă a naturii asupra haosului uman, produsese bălți enorme care străjuiau străzile. Însă le feri cu grijă.

La spital, dezorganizarea era vădită. Părea o dezordine tolerată care avea rolul să inducă teamă.

Aici nu avea de făcut decât să aștepte și să accepte tabloul suferinței. Devenea un corpuscul minor integrat într-o colectivitate haotică, dominată de iluzii. Așteptarea îi fu curmată de un doctor care cerea detalii despre mama sa. Surprins, el vorbi:

– Nu știu domn’ doctor ce să spun. Mama este stăpânită de emoții negative. Se plânge de dureri de spate, de picioare. Vorbește greoi, hazardat uneori, probleme amplificate de neliniști. Are colesterolul mărit.

Doctorul răspunse sec:

– Nu sunt suficiente date. Vom face analize. Vă anunțăm noi.

Apoi se îndepărtă.

Toată această discuție cu medicul i se păru ca un troc prin care o persoană necunoscută testa terenul, dar și pacientul în vederea unei posibile tranzacții. Nu mai întâlnise acest mod de a fi evaluat un bolnav. Era atent la limbajul și tonul său pentru a crea o imagine bună în fața doctorului, pentru mamă și pentru sine, astfel încât medicul să aibă încredere că este posibilă comunicarea, dar și speranțe pentru eventuale negocieri.

Infirmierele și asistentele îmbrăcau atent haina importanței și a falsei grandori. Treceau pe hol cu pas sigur și privirea ageră. Scaunele mobile aveau personalitate, fiind vânate și apreciate. O lume a relațiilor se croșeta din cuvinte și priviri în fiecare secundă, tot așa cum se construiau universuri imprevizibile. În aceste condiții, reluă așteptarea, hotărât să aibă răbdare.

La un moment dat se auzi strigat. Un alt doctor avea informații. Viziunea noului doctor era de tatonare și conținea dorința înțelegerii și cunoașterii situației. Doctorul îl chemă în cabinetul său spunându-i:

– Mergi pe săgeata galbenă!

Fiul se conformă, trecu prin holul secției de urgență. În cabinet, la geam, doi doctori examinau clișeul unei tomografii. Cabinetul era o parte a salonului, un salon aglomerat cu aer stătut, cu trupuri răpuse de boală, prăbușite în paturi și aflate la discreția timpului. Pentru ele, timpul nu mai are răgaz. Se măsoară cu durere, asemenea eternității fără de conținut.

Doctorii l-au privit cu uimire. În treningul ponosit pe care-l purta cu nonșalanță nu prezenta interes pentru ei, nicio atracție de pe urma căreia să reiasă că ar fi o sursă de câștig.

– Mama dumitale nu are analize proaste. Este doar deshidratată. Tomografia arată însă că ar avea Alzheimer.

Tânărul îi privi cu interes, cu încredere, dar nu îndrăzni decât să le vorbească încet și fără vlagă.

– Vă rog, domn’ doctor, să o internați, să-și revină. Probabil că are și anemie.

– Asta noi hotărâm, îi răspunse categoric unul din cei doi doctori.

– Știi cumva că ar avea și alte simptome care ne-ar indica alte diagnostice? îl întrebă același doctor.

Părând că le imploră milă, el spuse:

– Are coxartroză. O dor picioarele și spatele.

De ce nu au întrebat-o pe ea? De ce nu au vorbit cu ea? se întreba fiul.

Dar tot el își răspundea:

Desigur, nu o cred…

Comportamentul medicilor lăsa de dorit. Fiul înțelese îndată că este un simplu martor al fărădelegii propovăduite de spitalul de urgență, unde medicina era din ce în ce mai circumspectă cu bolnavul, considerându-l un delincvent ce dorește să se trateze nemeritat pe banii bugetului de stat. Pentru medicii slujbași, în solda spitalului, pacientul este ca un bilet de loterie. Cu el pot câștiga, avansa în carieră, sau să fie un caz banal, nedemn de analizat și reținut, mai ales dacă nu este relația cuiva sau nu are un statut social semnificativ.

Trist, foarte trist, concluziona fiul, total dezamăgit.

Unul dintre doctori îi vorbi:

– Vă rugăm să așteptați pe culoar!

Aici aglomerația crescuse. În ritm alert, tot mai mulți oameni erau aduși de mașinile de salvare.

Într-un colț, își strânse în pumni răbdarea.

Orele treceau greu, frământările se înmulțeau cu fiecare clipă.

După două ore fu chemat din nou în salonul de la urgențe. Un doctor în vârstă, care purta barbă, îl aștepta. Părea coborât din calendarul bisericesc. Îl privi cu răbdare. Dădea semne că este de acord cu el. Era mult mai răbdător decât ceilalți medici.

– Dar de ce aș interna-o pe mama dumneavoastră?

– Este slăbită, o dor picioarele, spatele. Nu se poate deplasa, susținu fiul.

După o scurtă pauză, medicul reluă:

– În familia mea am avut cinci femei pe care a trebuit să le întrețin, toate având boli locomotorii. Să înțeleg că dumneata, nu te descurci cu propria mamă?

– Domn doctor, nu ați înțeles, mama are diverse afecțiuni care, cumulate, au contribuit la înrăutățirea stării sale.

– Da? Spune-mi, despre ce e vorba? îl întrebă medicul, jucându-se cu o cutie de chibrituri aflată pe masă.

– Din propria sa încăpățânare nu vrea să meargă la medici, veni răspunsul tânărului fiu.

– Adică nu are încredere în ei?

– De ce ar avea, domn’ doctor? Medicul de familie nu a venit niciodată să o vadă la domiciliu, cu toate programările posibile.

– Dar deshidratată, de ce este? îl ispiti reprezentantul corpului medical.

– Pentru că nu vrea să mănânce. I-a intrat în cap că se îngrașă. Acum însă, vedeți, este slabită. Are nevoie de perfuzii. Stomacul ei s-a micșorat. Are nevoie de îngrijiri.

Doctorul oftă. Fiul privi în salonul supraaglomerat cu bolnavi de toate vârstele și cu diverse afecțiuni: respirau greu, stăteau întinși în paturi și păreau resemnați, asemenea unor foci pe o plajă, adunate la un loc într-un ținut înfrigurat supus primejdiilor pândind la orice pas.

Își văzu mama, într-un colț îndepărtat al salonului: o ființă zgribulită într-un pat murdar, cu pijamaua strânsă pe corp și, pe măsură ce se apropia, colțul acela salubru arăta din ce în ce mai dezolant, ba chiar sinistru dacă punea la socoteală și urmele de fecale de pe cearșaf sau lucrurile murdare dintr-o pungă lăsată la marginea patului.

– Să-i punem o perfuzie, hotărî medicul.

– Nu am mâncat nimic toată ziua, i se adresă mama fiului său.

În dreptul geamului, la capătul opus al salonului, vede cum o femeie cade din pat sub ochii mirați ai medicului de gardă care sări de pe scaun să ridice bolnava, dar ea se scurge din brațele lui și ajunge din nou pe pardoseală. Tânărul se îndreptă să dea o mână de ajutor, însă pacienta țipa și se zbătea. Abia atunci, doi brancardieri o ridicară.

Încurajat de harababură, plecă să procure ceva de mâncare. La întoarcere își găsi pe mama plină de sânge pe mâini, cu perfuzia curgând pe parchet. Vrând să-i spele mâinile la chiuveta din apropiere, se uită rugător spre asistente.

– Ajutați-mă să o spăl pe mâini!

Nimeni nu-i răspunse.

Între mâinile mamei și privirea dezorientată a acesteia, se rătăci și își pierdu răbdarea.

– Nu se poate!, ridică el glasul. Ajutați-mă!

Degeaba. Strigătul său fu ignorat.

Multe, prea multe priviri se încrucișeau. Dialogul orbilor părea țesut pe fețele cadrelor medicale.

Suferința trebuie să le fi imunizat sufletul, gândi fiul.

– Ce facem cu femeia cu Alzheimer? întrebă doctorul.

– Domn’ doctor, nu o putem interna, avem în secția noastră și bolnavi cu COVID, interveni o asistentă.

– Vreau la WC, se auzi timid și aproape irecognoscibil, glasul mamei.

Până să se înbolnăvească, acea mamă fusese asistentă la un dispensar, o doamnă plăcută, respectată, plină de viață care, acum, devenise o umbră fără identitate, o frunză în vânt.

Fiul găsi în telefon numele unui prieten să-l ajute, dar amicului i se suspendase carnetul de șofer.

Realiză că femeia pierduse pantofii. Nu mai conta ce se întâmplase cu ei, dar nici cu tălpile goale prin zăpadă nu putea pleca.

– Nu avem salvare să vă dăm, le spuse doctorul care nu îndrăzni să le ceară să plece pe jos sau cu o mașină de ocazie.

– Nu pot mamă să merg, se plânse femeia.

Fiul se repezi să-și descheie ghetele să i le dea mamei: el putea să meargă în ciorapii de lână croșetați de ea.

În ultima clipă, doctorul, rătăcit în hârtii, trimise un asistent să le ceară să semneze că răspund pentru plecarea pe cont propriu. Deja era prea mult pentru fiu care explodă:

– Nu vă este rușine? Să semnăm pentru incompetența voastră? Asta ne cereți? Că nu sunteți în stare să asigurați internarea unui om epuizat și nici măcar să ne dați un mijloc de transport să mergem la domiciliu?

În salon se instală liniștea. Nimeni nu clipea și nici nu se mai mișca.

Tânărul semnă în grabă și aruncă hârtiile.

– Domn’le, nu vă supărați, acestea sunt posibilitățile, nu avem fonduri, spuse asistentul.

Cei doi nu mai ascultau. Cu mersul greoi, susținută de fiu, se îndreptară spre ieșire.

În urma lor, vuietul necurmat al suferinței reizbucni ca o vâlvătaie, ce fusese domolită temporar însă aerul proaspăt adus de revolta tânărului o aprinsese din nou.