Iluminismul și dinastia Ludovicilor de Bourbon

Legile franceze în materie de urmași la tron, cu toate modificările încercate de Ludovic pentru a-și favoriza urmașii făcuți cu amantele, s-au dovedit ineficiente în raport cu legile destinului. După moartea lui Ludovic al XIV-lea, la tronul Franței va veni Ludovic al XV-lea, care nu este nici fiul „Regelui Soare“, nici nepotul, ci strănepotul său. Fiul lui Ludovic XIV-lea sau Ludovic Delfinul (1638 – 1711) a decedat la 29 de ani. A avut, la rândul său, trei fii, pe Ludovic Delfin al Franței (1682 – 1712) numit și Ducele de Burgundia, pe Filip Ducele d’Anjou, tatăl lui Ludovic XV (devenit rege al Spaniei) și pe Charles Ducele de Berry. După cum se observă, atât Ludovic Delfinul, fiul său, cât și Ludovic Delfin al Franței, nepotul lui Ludovic al XIV, au murit înainte de Ludovic al XIV-lea iar Ludovic al XV-lea, strănepotul său, devine astfel rege la vârsta de cinci ani. Cât timp a fost minor – conform canoanelor, până la vârsta de 13 ani, regatul a fost condus de Philippe al II-lea, Duce de Orleans ca regent și de Cardinalul de Fleury. Din momentul morții cardinalului, în anul 1743, Ludovic al XV-lea va prelua în mâinile sale controlul total al regatului.

Ludovic al XV-lea, numit și „Ludovic cel mult iubit“, o titulatură care ar merita o dezbatere înainte de a fi preluată ca atare, a avut, cu siguranță, multă șansă în lunga sa domnie de 59 de ani, începând cu șansa de a urca pe tron ca urmare a deceselor tuturor delfinilor care teoretic îi succedau lui Ludovic XIV pe linie masculină și continuând cu pasivitatea nobilimii, dar și a poporului, față de corupția și decadența morală instaurată la curtea sa.

Domnia lui Ludovic al XV-lea, cu referire la căsătoria sa, începe sub auspicii puțin încurajatoare, atât ca legătură matrimonială, cât și ca perspective imediate de a produce moștenitori la tron. Cele două mari condiții cerute oricărei regine prin căsătorie (să aducă stabilitate prin unirea intereselor țării de unde vine cu cele ale țării în care sosește și mai ales să fie fertilă în materie de a naște copii de sex masculin), nu se prea întrevedeau la momentul căsătoriei lui Ludovic al XV- lea (în vârstă de 11 ani) cu verișoara sa primară, infanta Victoria a Spaniei (în vârstă de numai 3 ani). Dacă prima dintre condiții era realizată printr-o unire a intereselor Franței cu cele ale Spaniei, cea de a doua era departe de a crea prea mult optimism. Situația făcea ca regele să nu fie atras în niciun fel de regina sa, iar numeroasele sale viitoare escapade să fie acceptate de la sine ca îndreptățite. Numai că în timp, Ludovic XV a întrecut orice măsură în materie de aventuri de amor, uitând de tot ce ținea de îndatoririle sale. Nu și de toate femeile din jurul său, de care își amintea zilnic.

Cea de a doua problemă, cea legată de necesitatea stringentă ca regele și regina să formeze cuplul ce asigura urmașii la tron, a fost realizată prin cea de a doua căsătoria lui Ludovic XV cu Maria Leszcznska, fiica lui Stanislaw Leszcznski, regele Poloniei, în 1725, în septembrie, la Fontaibleau. Noua regină s-a arătat fertilă și a născut nu mai puțin de zece copii, dintre care doi băieți. Nu este nici cazul, nici locul, să analizăm biografiile acestor copii dar, făcând un rezumat al situației urmașilor legitimi ai lui Ludovic al XV-lea, putem spune că, dintre cei zece copii ai săi, opt au fost fete (dintre care șase necăsătorite și fără copii, iar una a decedat în copilărie) și doar una, Louise Elisabeth a Franței, devenită Ducesă de Parma, a fost căsătorită și a avut copii. Dintre cei doi băieți, unul a murit în copilărie, iar cel de al doilea, cel numit Ludovic Delfin al Franței, este tatăl lui Ludovic al XVI-lea ).

Primind titlul de rege la o vârstă fragedă, Ludovic al XV-lea avea doar cinci ani la urcarea pe tron. Ideea de a lăsa pe cei din jurul său să conducă în locul lui s-a prelungit și peste limita care definea acest statut, astfel că, din cei aproape 60 de ani de domnie, nu a condus efectiv Franța decât jumătate din acești ani. Să detaliem puțin:

• Între 1715 și 1723 regatul a fost condus, conform testamentului lui Ludovic XIV, de câtre Ducele de Orleans, ca regent ajutat de un Consiliu Regal.
• Între 1723 și 1726, doar pentru trei ani, Franța e condusă de Henri de Bourbon, cel care fusese prim ministru și membru al Consiliului în perioada anterioară. Trebuie adăugat că Henri de Bourbon era de sânge nobil, ca nepot al lui Ludovic al XIV-lea și fiu al fiicei acestuia făcută cu amanta sa Doamna de Montespan. Istoria păstrează detalii mai degrabă critice și nefavorabile despre el; ceea ce poate fi consemnat ca important, este faptul că Henri de Bourbon a negociat căsătoria lui Ludovic XV cu contesa Maria Leszcznska.
• Între 1726 și 1743, regatul este condus de Cardinalul de Fleury, tutorele lui Ludovic, o perioadă liniștită și prosperă care l-a ținut pe Ludovic XV departe de orice problemă sau pericol.
• După moartea cardinalului, adică după 28 de ani de la urcarea pe tron, Ludovic XV decide să-și conducă efectiv regatul, ca un rege adevărat. Asta însă numai teoretic, pentru că în politica internă cele care au condus efectiv au fost metresele lui Ludovic XV, care își impuneau voința la numirea miniștrilor sau luarea unor decizii care le permitea să-și numească favoriții sau să dea jos din funcții toate persoanele pe care nu le agreau. Dintre ele, cea mai vestită a fost Marchiza de Pompadur.

Spre deosebire de Ludovic al XIV-lea, un rege vanitos și dornic de expansiune, Ludovic al XV-lea nu a avut porniri războinice. Singurele războaie pe care le-a imaginat au fost cele duse prin paturi cu numeroasele sale amante. La acest capitol el s-a deosebit totuși de străbunicul său, care pretindea ca regina, fostele și viitoarele amante, să-l urmeze pe câmpul de luptă păstrând o aparentă armonie între relații, ceea ce cu siguranță nu era ușor. Ludovic XV nu cere imposibilul, ci trece la fapte fără să se complice, schimbând amantele în văzul lumii și cedând în favoarea lor la rugămințile sau pretențiile acestora. Acest lucru vizibil și absurd l-a discreditat în ochii tuturor francezilor.

Totuși, când situația a cerut-o, Ludovic XV a purtat războaie și a avut, ca de obicei, destul noroc și succes în raport cu meritele sale militare. La acest capitol, sfătuit de secretarul său de stat Louis Chauvelin, Ludovic XV a purtat mai multe lupte care sunt cunoscute în istorie ca lupte duse în cadrul  „Războiului polonez de succesiune“ care a avut ca scop restabilirea dreptului la tronul Poloniei a socrului său Stanislaw. Deși nu iese învingător, prin Tratatul de la Viena din 1738, Stanislaw va primi ducatul de Lorena, ulterior cedat lui Ludovic XV.

O altă acțiune importantă pe plan extern pentru Franța a fost medierea între Imperiul Otoman, aliatul tradițional al Franței și Sfântul Imperiu Roman, în 1739, când, prin semnarea Tratatului de la Belgrad, Imperiul Otoman victorios reconfirma toate privilegiile franceze. Tratatul demonstra meritele diplomației franceze conduse de marchizul de Villeneuve și mai puțin meritele lui Ludovic XV. Ceea ce era important rămânea însă recunoașterea Franței ca putere europeană și garant al tratatului în dauna Angliei. Parisul trecea astfel înaintea Londrei ca putere politică recunoscută. Imperiul Otoman, presat permanent între Rusia și Austria, avea nevoie la rândul său de un aliat care nu-l deranja în politica sa, așa cum o făceau Rusia, ce dorea supremația în Marea Neagră, sau Austria care era mereu în război pentru a domina centrul Europei.

Nu putem trece cu vederea că, de-a lungul domniei lui Ludovic XV au apărut numeroase voci de mari intelectuali care au dominat viața publică prin noile teorii și prin filozofia care punea în centrul evoluției societății capacitatea științelor de a lumina omenirea.

Acest nou curent care i-a unit pe toți cei ce respingeau ideea că monarhiile aveau o origină divină s-a numit Curentul Iluminist, iar reprezentanții săi de seamă au fost Voltaire, Diderot, Rousseau, D’Alambert și Montesquieu. Iluminismul a fost cea mai importantă mișcare filosofică, literară, ideologică și politică a secolului al XVIII. Criticând ideea divinității și a proprietății, această mișcare a fost, implicit, o mișcare antimonarhică și antireligioasă (deci și o mișcare clar anticatolică). Dacă monarhiilor anterioare sau aparținând secolului XVIII, li se poate reproșa că s-au îndepărtat de popor și s-au izolat în lux și desfrâu, iluminiștilor, cu toate meritele datorate ideilor noi și progresiste, li se poate reproșa faptul că prin operele lor au servit ca fundament pentru Revoluția de la 1789 care a fost, la rândul ei, o perioadă sumbră și însângerată de crime a istoriei Franței. O perioadă care a înspăimântat Europa și lumea întreagă prin cruzimea, arbitrarul și radicalizarea unor idei duse până la absurd.