(fragment de roman)

Povestea de față începe cu scrisoarea de la Aria, o fostă colegă de facultate. Îmi place și acum obiceiul acesta al misivelor scrise de mână. Mă invita la o conferință despre culturile de urad dal, aceasta fiind tema lucrării mele de doctorat. Era vară, vacanță școlară, prin urmare nu mi-a trecut prin cap niciun motiv pentru care aș fi refuzat-o. De altfel, mi-am zis, aveam nevoie să mă pun la punct cu ultimele noutăți din domeniu. Mai mult, aș fi avut ocazia să întâlnesc și niște specialiști pe care doream de ani de zile să-i cunosc, însă nu se întâmplase. Timpul fiind prea scurt, i-am scris Ariei un mesaj în care o anunțam cu ce tren voi sosi în dimineața conferinței și o rugam să mă aștepte la gară.

Dragă Anton, îmi pare bine că ne vom vedea, a răspuns scurt Aria, care mi se adresa întotdeauna cu Dragă Anton, indiferent dacă era vorba de o scrisoare sau de un mesaj de două cuvinte. Era gluma noastră din facultate. După un curs, pentru că răspunsesem corect la o întrebare care nu avea de altfel legătură cu tema, profesorul mi se adresase cu Dragă Anton. Prin urmare toți colegii au început să-mi zică așa. Întotdeauna mi-a fost la îndemână să învăț. Nu pentru că doream să demonstrez ceva ci pentru că era, pur și simplu, o activitate care mi se potrivea. Eram curios ca o pisică.

Cu o zi înainte de conferință mi-am făcut cu grijă bagajul. Așa îmi place mie: să nu rămână nimic la voia întâmplării. Mai sunt din aceia care îl fac în ultima secundă, zicându-și că pot să-și cumpere cele necesare și din orașul în care călătoresc. Nu și eu. Totul a fost bine împachetat și aranjat după lista pe care am conceput-o cu mulți ani în urmă, când am fost pentru prima oară singur în vacanță. Bineînțeles că de-a lungul timpului lista a tot suferit modificări, în funcție de locul în care trebuia să ajung. Cert e că niciodată nu mi s-a întâmplat să lipsească ceva, indiferent de cât de scurt sau lung este timpul alocat acestei acțiuni.

Am așezat valiza lângă ușa de la intrare, pe ea am pus cu grijă umbrela, căci se anunțau câteva zile ploioase. O ultimă privire la costumul gata pregătit așezat pe ușa șifonierului.

Pentru cei care nu s-au prins încă, locuiesc singur și întotdeauna a fost așa cu excepția unei scurte perioade în facultate, când fusesem amorezat de una dintre colegele de an. În entuziasmul momentului, pe care cu siguranță îl puteți înțelege, ne-am mutat împreună. A fost fără îndoială cea mai frumoasă perioadă din viața mea, urmată de cea mai întunecată, pentru că nu a trecut mult și diferențele care ni se păreau la început amuzante au devenit motiv de conflict.

Eu sunt mai degrabă o persoană liniștită. N-aș zice pacifistă, căci pot și eu, ca oricare, să-mi caut dreptatea atunci când e cazul, însă nu-mi place să trăiesc în tensiune și de altfel, după o vreme, nici măcar nu am mai știut dacă o iubesc sau nu. Nici frumoasă ca la început nu mi se mai părea. Începuseră să mă enerveze toate cochetăriile feminine de care fusesem atât de înamorat. Prin urmare, când am așezat totul în ordine, la fel ca în valizele pe care, iată le pregătisem cu atâta grijă, i-am spus femeii cu care stăteam că este timpul ca drumurile noastre să se despartă. Tragedia întreagă pe care au stârnit-o vorbele mele nu a făcut de altfel decât să mă convingă că am dreptate. Prea multă dramă strică, vă zic. Prefer lucrurile ceva mai așezate. Nu înseamnă că uneori nu cunoșteam câte o femeie pe gustul meu, însă lucrurile nu se mai legaseră astfel, ori poate că eu, deja având această experiență, evitam pe cât posibil să mă atașez prea tare. De mutat împreună nici că mai putea fi vorba.

Să nu credeți însă că trăiam ca un pusnic. Chiar acum aveam o iubită despre care toți prietenii ziceau că este cea mai frumoasă dintre toate femeile cu care umblasem. Și nu au fost puține. Oricum, dacă ajunsese să-mi cunoască prietenii, probabil și această relație se apropia de sfârșitul firesc, fiind, după cum îmi puteam da seama, ultima etapă a oricăreia dintre legăturile mele amoroase. Odată ce ajungea să-mi cunoască prietenii, mai ales dacă aceștia cădeau de acord asupra calităților fizice, morale sau intelectuale ale fetei, mă săturam de ea. Toate aceste trăsături mi se păreau într-un final mult prea evidente. Nu-mi plac lucrurile care lasă totul la vedere. E și asta o ciudățenie de-a mea. Parcă îmi doresc puțin mister. Să mă întreb și după o vreme ce se ascunde în spatele unui lucru sau altul al femeii cu care umblu. V-am mai zis, sunt curios ca o pisică și când nu mai am nimic de descoperit, când prada nu mai se mișcă decât pe o traiectorie bine determinată, nu-mi mai suscită interesul.

Până la urmă, care e treaba și cu femeile astea?

Întâi cunosc un bărbat. Eu le zic de la început că nu prea mă pricep la relații, că am avut doar legături care s-au terminat destul de trist, că poate ar fi bine să nu-și bată capul prea mult cu mine. Asta parcă le scoate din minți și mai tare.

Toate, fără excepție, au încercat să mă convingă că nu este chiar așa. Oricât de ciudat s-ar purta un bărbat cu o femeie, aceasta rămâne la ideea ei că undeva, fie chiar și ascuns zdravăn, se află un bărbat serios și, cum altfel, familist convins. Trebuie doar să se străduiască suficient, să sape cu convingere în sufletul bietului om, doar-doar or da de acela pe care și-l doresc. Nici nu mai contează că, la final, cel pe care își închipuie că l-au găsit nu mai are nicio legătură cu realitatea.

Niște arheologi tenace ai iubirii sunt femeile. Însă până ajung ele să dezgroape toate cele ce le doresc la un bărbat, iubirea lui se transformă, de cele mai multe ori, în ruină. Mi-aș dori ca cineva să le spună asta. De preferat o femeie.

Să revenim la povestea noastră.

M-am întins pe pat ca în fiecare seară. Muzica se auzea în surdină. Alarma era fixată cu vreo două ceasuri înainte de a trebui să plec la gară. Nimic nu-mi strică mai tare dispoziția ca graba dis de dimineață! Aș fi zis că nu poate să-mi deranjeze nimic liniștea somnului. Am închis ochii și am trecut încă o dată în revistă dacă am luat tot ce trebuie. Ați avut vreodată sentimentul că ceva este în neregulă, că un amănunt a fost uitat, că ați lăsat ceva pe dinafară, iar ideea aceasta este cu atât mai sâcâitoare cu cât nu puteți depista care este acel lucru? Pentru că, în mod evident, trebuie să fie ceva nesemnificativ, căci ceva important dacă ar fi v-ați da seama imediat? Brusc am avut acea senzație și, oricât am încercat să-mi dau seama ce uitasem nu am reușit. Într-un final, epuizat de bagajele pe care le tot făceam și desfăceam în mintea mea, am adormit. Nu m-am odihnit însă deloc. Și în somn tot bagaje, liste și obiecte de tot felul am visat. Prin urmare, destul de prost dispus, după noaptea agitată, am sărit direct în picioare la primul țârâit al ceasului. Și în privința asta sunt destul de retrograd, se zice, îmi place ceasul să fie ceas, telefonul pentru comunicare și, după cum v-am zis, scrisorile pentru prieteni.

M-am trezit așadar și am intrat în baie, sperând ca dușul rece de fiecare dimineață să spele noaptea care încă părea că mi se târăște pe piele. M-am frecat cu buretele și am lăsat apa să-mi curgă pe cap și trup. M-am șters cu prosopul aspru. După părerea mea, prosoapele din baia unui bărbat trebuie să fie întotdeauna aspre. Moliciunile sunt pentru femei și copii. Cum nu am nici una, nici alta, prosoapele mele erau întotdeauna aspre, spre exasperarea femeilor care se mai întâmplau să rămână, în rare ocazii, peste noapte la mine. M-am privit în oglindă. Îmi place corpul meu. Îl consider potrivit pentru felul meu de a fi. Se vede pe el că iubesc mișcarea, însă fără exagerare. Este un corp bun și îmi place să-l îngrijesc. Se pare că aceasta este și părerea femeilor.

Am terminat pregătirea, mi-am chemat un taxi și am pornit spre gară. Era o călătorie relativ scurtă. În aproximativ patru ore trebuia să ajung. M-am urcat în tren și am scos din geantă o carte ușoară pe care o luasem să-mi acompanieze călătoria. Nu sunt genul care să piardă timpul uitându-se pe geam și visând la te miri ce. Îmi place să păstrez în viața mea lucrurile concrete. De când eram mic am avut oroare de povești și am fugit cât am putut de tare de lucrurile care nu au o explicație evidentă. Lucrul ăsta nu m-a ajutat niciodată cu femeile. Ele preferă bărbați care știu să înșire povești, chiar dacă până la urmă se dovedește că nimic din ce zic nu este adevărat. V-am zis că sunt ciudate. Să revenim. Citeam o carte despre istoria încrucișărilor genetice, începând încă din preistorie. O lectură ușoară aș zice. Numai bună pentru un drum de patru ore.

Când citesc ceva care mă interesează, nu aud nimic în jur. Chiar dacă, în mod firesc călătorii intră în discuții unii cu alții, îmi prefer singurătatea. Uneori, ca să vă fac o mărturisire, ascult ceea ce vorbesc ceilalți, prefăcându-mă, doar, preocupat de carte. Așa aflu, fără să întreb, tot felul de povești însă, pentru că nu sunt preocupat de viețile altora decât în mod marginal, așa cum marginală este și existența mea, doar ascult și mă minunez. Sunt unii pentru care toate aspectele existenței devin de o importanță covârșitoare. De la feluri de mâncare pe care le împărtășesc ingredient cu ingredient, până la amănunte de o intimitate stânjenitoare, toate le povestesc în călătorii, mai ales pentru că nu se vor mai vedea niciodată și profitând de faptul că, și dacă te-ar judeca, judecata unui om străin nu este niciodată la fel de dureroasă ca cea a unui cunoscut. Eu mi-am ales demult o viață mai simplă, singuratică ar spune unii, echilibrată aș spune eu așa că, sincer, nu am ce să povestesc.

Bineînțeles că și eu mănânc ca toți ceilalți, ba chiar îmi și place să gătesc, așa că uneori îmi invit prietenii la masă. Ca mai toți, aș putea povesti întâmplări de care nu numai că nu sunt mândru, dar pe care sunt fericit că nu mi le mai amintesc. Deși uneori îmi răsar în minte rușinându-mă încă o dată. Se pare că doar eu sunt așa. M-am resemnat cu asta.

Acum însă, doream să intru în atmosfera de congres. M-am cufundat prin urmare în lectură. Nici nu am simțit când a trecut timpul, țin minte doar că la un moment dat a venit controlorul și ne-a cerut biletele. Eu îl aveam pregătit, după cum bănuiți. Pe la jumătatea drumului, îmi amintesc, am primit un mesaj de la Aria: „Dragă Anton, în curând ajung la gară”. Nu i-am răspuns, nici eu nu știu de ce. Poate pentru că m-am gândit că ne vom revedea curând. De altfel, nu ne văzusem de vreo zece ani. În capul meu, însă, Aria rămăsese aceeași fată neliniștită, pe a cărei prietenie putusem conta din prima clipă în care ne așezaserăm unul lângă altul la cursul de biochimie. Care căuta la mine cu ochii ei întunecați, să afle dacă am nevoie de ceva sau nu. Atunci când te adopta, deveneai într-un fel proiectul ei personal. Iar dacă deveneai proiectul ei personal, avea grijă să nu te abați de la drumul tău. Ca un paznic zâmbitor și sever pe care nu puteai să-l păcălești. Învățam și făceam împreună proiectele care trebuiau făcute în echipă. Un avantaj era și că nu eram nici unul mari amatori de distracție, cum se întâmplă în studenție. Nu trăiam însă nici izolați. Lucrurile s-au schimbat, după cum vă puteți imagina atunci când eu, mai întâi și apoi ea ne-am găsit iubiți. De acum nu mai petreceam atât timp împreună. Încetul cu încetul, eu m-am depărtat de la cele pe care le crezusem importante atunci când vorbeam cu ea. După o vreme am renunțat să mai cred și într-un final am renunțat și la cercetare. M-am făcut profesor. Un profesor bun, zic studenții însă eu am zile în care mă îndoiesc, căci dacă eu nu mai cred că putem ajuta cu ceva, cum îi voi învăța pe ei că se poate. Poate doar unii ca Aria vor visa în continuare că este posibil. Poate doar visătorii aceștia serioși duc lumea mai departe și merg înainte cu visul acesta în față, fără să le pese sau să se teamă că cineva crede despre ei că sunt doar niște naivi.

Eu unul am ajuns un cinic.