Crina

Crina era o fată frumoasă. Avea cincisprezece ani și era suavă și tainică. Și noi ne îndrăgostiserăm de ea cu toții și încercam s-o cucerim. Dar Crina era mândră și distantă, și niciunul dintre noi nu s-a putut lăuda vreodată că i-ar fi intrat în grații.

Gurile rele, geloșii, ranchiunoșii, lansau zvonuri cum că ar flirta cu un student de la medicină. Alții afirmau că ar fi văzut-o cu un muncitor. În fine, alții se băteau cu pumnul în piept că știu ei din surse sigure că este vorba de un director general trecut de 30, care vine s-o ia de la școală cu un Moskvici albastru. Dar eu, care eram vecin cu ea, pot să vă asigur că nu am văzut niciodată ceva care să confirme asemenea cleveteli.

Crina era o fată singuratică și cu un aer ușor trist, poate și din cauză că nu o vedeai, ca pe celelalte fete, râzând zgomotos sau stând de vorbă cu băieții, în drum spre casă. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, nu am văzut-o nici măcar zâmbind. Cu toate astea, nu se încrunta, nu se enerva, nici nu plângea. Avea doar aerul acela melancolic și distant.

Era prin 1963 sau 1964. În acea vreme, dacă vă mai aduceți aminte, cuvintele tineret furios, beat generation și hippy trezeau în mintea noastră un vag aer protestatar și de neînțeles și, tocmai din cauza notei de necunoscut, erau cu atât mai captivante și atrăgătoare. Eram cu toții de acord că trebuie schimbat ceva, dar nu știam să spunem ce anume, și cum, mai ales. De fapt, nici nu prea știam ce vrem. Ne adunam adesea, sau mai precis, începuserăm să ne adunăm frecvent la Club, sau la câte unii dintre noi care aveau părinți cu idei mai progresiste, fumam mult și ne angajam în discuții înflăcărate despre libertate, adevăr, dreptate și glorie. Tirade sforăitoare ne făceau să fierbem de furie sau să ni se umple ochii de lacrimi. Unii dintre noi aduceau reviste străine și încercam să înțelegem sau să ne explicăm, în mod foarte empiric, arta de avangardă. Ne citeam unii altora texte interzise, care circulau din mână în mână, înflăcărându-ne, devenind fond cultural, ca să se scufunde apoi treptat în uitare și neant. Ne îmbrăcam în bluejeans pictați și ne prindeam părul cu bentițe de „non-violence”. Sâmbetele, când era posibil, organizam ceaiuri la care înflăcăratele discuții cotidiene continuau spre disperarea fetelor care înnebuneau de plictiseală.

Crina, după ce a venit la câteva ceaiuri, a refuzat să mai vină. Nu a mai dansat niciodată și am crezut cu toții că timiditatea ei, care o împiedica să țopăie, era motivul pentru care refuza să mai vină cu noi la ceaiuri. Abia mai târziu am aflat, spre stupoarea generală, că părinții îi plătiseră profesori de dans încă de mică și că era o excelentă dansatoare. Dar nu am putut înțelege niciunul de ce nu a acceptat niciodată să danseze cu noi. Dacă la ceaiuri nu venea, asculta însă cu interes discuțiile noastre și era dispusă oricând să asiste la ele. Spun „asiste”, fiindcă ea nu participa, nu se lăsa prinsă în fluxul vorbelor, și am văzut puțini tineri în viața mea care să-și poată stăpâni această tentație firească. Dacă vreunul dintre noi încerca s-o prindă cu câte o întrebare directă, nu răspundea, aerul ei distant excluzând orice insistență.

Crina era singura fată care mergea cu noi la filme, expoziții, biblioteci și cenacle și, din acest motiv, îi spuneam adesea că este inteligentă și rafinată, și ne spuneam în sinea noastră că este liberă și puternică, mai liberă și mai puternică decât noi, mai frumoasă decât puteau spera aspirațiile noastre, curată și inflexibilă, o ființă alături de care ne simțeam depășiți. Până și Gigi era epatat de ea. Era regina noastră și toți ne dădeam silința să fim cât mai spirituali și strălucitori, și eram încântați dacă îi captasem atenția și ea stătuse să asculte, până la sfârșit, ce avusesem de spus. Prin aceste subtilități, după oarecare timp, tăcerile ei au reușit să impună un soi de modă, un stil, un gust. Începuserăm să știm că o interesează problemele adevărului, revoluției, economia politică, marxismul, arta, și gustul nostru s-a întrecut în rafinament la cele mai înalte baremuri, depășind probabil gustul ei, sau poate totuși, cine știe…

Aflasem cu timpul ce o interesa, sau credeam că aflasem, dar care era punctul ei de vedere cu privire la diferitele probleme, asta nu am aflat niciodată.

A venit apoi ultimul an și nu am mai avut timp de discuții. Era epoca examenelor și independența noastră spirituală se spulbera sub presiunile dinafară. Am aflat cu uimire că acum Victor e prieten intim cu ea și, după câteva luni în care nu ne-a mai dat voie să vorbim despre ea când era el de față, într-o bună zi, ne-a spus, la un ceai la care a venit cu o fată mai mare ca noi, foarte vesel, că a terminat cu Crina, că este o nasoală la pat, o tâmpită, ce mai una alta. Nu am înțeles, dar, oricum, nu ne mai întâlneam cu ea și nu o mai chemam la discuțiile noastre.

Eu, fiind vecin cu ea, am mai văzut-o din când în când, tot singură ca întotdeauna, tot mândră, tot distantă și mereu a fost un adevărat coșmar să mă stăpânesc să nu mă înjosesc încercând să intru în vorbă cu ea, să nu mă expun cumva refuzului ei indiferent și rece, de care mă temeam atâta. Ne salutam și treceam mai departe. Dar am rămas totdeauna cu impresia că era în ochii ei o căldură pe care nu o avea față de nimeni altcineva dintre noi, o căldură pe care nu am mai găsit-o în ochii niciunei alte femei.

Chiar în luna în care m-am căsătorit, m-am întâlnit cu ea întâmplător pe stradă, tot singură, tot distantă, așa cum o știam dintotdeauna. Ne-am salutat și am întrebat-o ce mai face. I-am spus că eu m-am căsătorit și am întrebat-o dacă ea e tot singură. Și mi-a răspuns că este tot singură. Când ne-am despărțit, am hotărât să ne mai căutăm, dar nu ne-am mai căutat.

Și, într-o bună zi, întâlnindu-mă cu un vechi prieten, mi-a spus că s-a văzut cu Crina, că a avut un accident de mașină, că umblă cu baston, că e tot frumoasă, chiar și așa, mutilată, și că s-a căsătorit cu un ins care o bate, care e gelos și care-i interzice să întrețină relații cu vechile ei cunoștințe.