Lecturi adevărate în dialoguri apocrife

2024, Recenzii | 0 comentarii

Constantin Ghergh, Convorbiri apocrife cu Marcel sau

Trist jurnal public intim, TipoMoldova, Iași, 2018.

Creația lui Constantin Gherghinoiu transcende… așa cum a făcut-o, de curând, și plăsmuitorul acesteia, scriitor admirabil și prieten imposibil de înlocuit, cu alte cuvinte, structură scriitorală și ținută umană inimitabile. Expresivitatea operei sale degajă ironie, joculație, bucurii aluzive, dar nu și veselie. Începând chiar cu poemele din cartea de debut Toamna patimilor după Matei (1991), perspectiva sa lirică vizează suferința de a fi ființă întru ființare și, pe măsură ce înaintează în comunicatul beletristic, dar și în cel nonbeletristic, ne sugerează insistent că își simte parcursul vieții tot mai apăsat de o realitate mutantă. În condițiile cult-blocajelor, dialogurile deschise devin sufocante sau inutile, întrerupte de stupori, iar din această poziție, normele introspecției au de organizat situații din ce în ce mai dificultate pe care însă originalul Constantin Gherghinoiu le transgresează cu revolta iubirii înăbușite…

Trăind într-un cotidian aiuritor, strivit de importanța derizoriului, Constantin Gherghinoiu are destule motive să derobeze de la adresabilitatea obișnuită către una atemporală, filosofală, cea a timpului pierdut, așa cum o prefigurează în Enciclopedia martirilor din deșertul Ghergh (2013) – când va trece, ca un soi de mecanism inclus al deziluziei la semi-pseudonimat (Constantin Ghergh) – și cum o parafează în Convorbiri apocrife cu Marcel sau Trist jurnal public intim (2018), dar și în ultimul său edit, Psalmii (2021), toate, răscolitoare tablouri ale condiției umane aflate la ultimele sale încercări de a depăși proiectul eșuat al existenței.

Volumul – Convorbiri apocrife cu Marcel sau Trist jurnal public intim dispune de o retorică voit sofisticată, voit inversată și, în prelungire, aș mai spune că acest dialog apocrif se recomandă ca un paradox devorat de propria sa indeterminare… așa cum, în adevărul lor virtual, se recomandă mai toate convorbirile/dialogurile… Despre mereu actualul gen dialogal aș aminti (pe foarte-foarte scurt, cât să nu forțez răbdarea cuiva) că, deși cu rădăcini în antichitate, a căpătat amploare și diversitate abia în secolul al XVIII-lea, când Lessing, Diderot sau George Berkeley au adus strălucitoarele lor contribuții la modernizarea acestei forme de circulație a gândirii înalte. Prin ei, cogitalitatea a atins cele mai neașteptate niveluri: discuții incitante, concluzii îndrăznețe, atacuri asupra prejudecăților, auto-evaluări – venite pe calea disputelor cu propria mentalitate (la Diderot), tabuuri inexprimabile și destule altele și-au găsit locul în această uriașă arenă  a minții. Limbajul elitist (dar savuros) – mediator al unor principii substanțiale –  plasează această literatură nonficțională în categoria superioară a expresiei intelectuale. În secolul al XIX-lea, ca sursă a celor mai variate sau chiar conflictuale puncte de vedere (Renan și Valéry), dialogul capătă din ce în ce mai multă relevanță și, pentru a-și menține excepționala cotă de participare la masa ideilor, va reactiva dispozitivul atemporal (folosit în anii 1700 de prelatul Fénelon – Dialogues des morts), speță alegativă greu de combătut, a cărei vedetă incontestabilă rămâne (încă!) Walter Savage Landor, plăsmuitorul renumitelor Conversații Imaginare (1824) sau Pentameron (1837).

Volumul Convorbiri apocrife cu Marcel se legitimează (în oglindă), ca Trist jurnal public intim, iar acest titlu paralel – plin de suprapuneri și contre – pare să fie calea cea mai sigură către esența scrierii.

Autorul își semnalizează în propozit, atât cota de adâncime a constructului literar, cât și suprafața sa de acces, ambele fiind însă – prin conotațiile „apocrifei” – posibile capcane.

Intervenția lui Marcel în profilul titlului este metatextuală: cu romanul său À la recherche du temps perdu (1913-27), Marcel Proust și-a dezvăluit propriul ego, în trei ipostaze (coincidente celor trei instanțe ale eului): autor, narator și personaj/e. Constantin Ghergh ne sugestionează același traseu al implicării, Marcel, fiind, încă din proiect (cu scuzele aproximării), indicație de lectură. Adjectivul trist, antepus substantivului (jurnal) subliniază majoratul unei percepții acute devenite, prin alura sa metafizică, concept.

Acest trist jurnal public are aparența unei autoficțiuni eclectice, subordonate de autor (cu o fină jubilație) unui trend estetic al perioadei proustiene, dar și postmodernismului care, prin inserțiile sale, se originează, destul de explicit, în eclectism.

S-ar putea opina că penultima apariție editorială a poetului, prozatorului, eseistului Constantin Gherghinoiu – in fabula, Ghergh – este o metaforă, suprapusă unui pamflet.

Metafora reprezintă sinele auctorial și, în acest sens, cartea este un poem al apocalipsei intelectuale, pornind, nu de la Proust, ci de la Neictzche – cel mai potrivit să confere impresiei, soluția densității, iar pamfletul strecoară în discurs – subiacent sau frontal – formulări specifice caricaturizării dure și un anume familiarism îngroșat ca un soi de replică la limbajul anamorfic al realității culturale care decide gradul de pervertire al sistemului de gândire. Pe de o parte, dincolo de logistica referențială, Marcel îi furnizează locutorului său – cu sprijinul amețitoarelor alterități – paravanul unei anomalii. Anomalia intimității comune. Acea intimitate care transgresează rațiunea, dar mai ales, care dislocă din tenebrele ființei materiale, simbolistica apocrifei adică vulnerabilizarea („Să izolez semnele și chemările de materia vulgară!”)… pe de altă parte, clasica răsturnare de valori (din ce în ce mai specializată, ca impact) va favoriza apariția unui regim al disperării ce va glisa dinspre catalepsie către moartea spiritului, a creatorului, extrapolând, a spiritului creator, inducând vidul de orientare.

În acest context sumbru, intangibilul divin va fi înlocuit de o unităte demiurgică sub-transcendentă: un supra-autor, instanță care se va dovedi mult mai permisivă cu naratorul, căruia îi acordă liberalizare totală, gestionând din off, cu o grațioasă luciditate (omnisciență), riscurile pulverizării. Concluzia la care ar trebui să ajungem pare clară: supra-autorul este o antinomie așa cum, în nucleitatea sa, va părea antinomică și formula scriiturii, prefirând texturii discursive un rafinament aparte.

Și, pentru că în economia titlului, atât convorbirile, cât și jurnalul – referințe ale tiparului literar – țin de nonficțiune, ar fi admisibilă părerea că primii markeri ai scrierii sunt repere ale obiectivității, bref, tema neantizării devoalată de conținut este intens-frustă… Mediul punctual în care scriitorul se manifestă reprezină un refugiu calculat-superior, unde ironia – în majoritatea formelor sale – este un redutabil instrument însă nu doar ironia, ci și sofistica, ambele, vectori inseparabili ai genului… Astfel că în pofida fluctuației planurilor lecturii (tehnică incitantă pentru lectori ) se respectă convenția clasei stipulate ab initio (convorbiri/jurnal), așa cum mențiunile adjectivale, prezente în tilu/ri respectă consensul imaginativ al compoziției. În consecință, migrarea pe „tărâmul” romanesc este iminentă. Prin urmare, un roman introspectiv sau un model intro-retro-perspectival al eulului învins de așteptări și revoltat până dincolo de… Dumnezeu, pentru insuccesul său relațional cu ființa.

Detaliile acestor cata-elemente psiho-culturale sunt multe, iar mobilizarea conotării lor, le poate face infinite… Un univers intim, fragmentat public: acel „posibil imposibil”, anex oricărei angoase.

Un carusel al micilor și marilor nimicuri pus în mișcare de inerția epuizată a speranței care, așa vlăguită cum este, încă mai provoacă mirări. Doar că, în termenii insidioși ai cinismului, treptele uimirii coboară către adâncimi similare – în fapt, dar opuse – în fond:

„Maria îmi deschide ochii pe o lume nouă, despre care habar nu aveam. Este lumea poetei Maria Sava, de profesie casnică, ajunsă la o vârstă venerabilă și deosebit de bogată, dași n-a lucrat nici o zi în viața ei…”

Se subînțelege că intrăm în lumea veleitarilor condeieri „de carton”. Treapta următoare este „papara-paparei” sau trena suficienței arogante, asociată, în text, analfabetismului:

„Doamna Maria dă din cap a aprobare. Textul pe care-l citește poeta analfabetă este sub orice critică. Doamna strâmbă din nas. Poeta observă. Când termină lectura i se adresează ascultătoarei sale pe un ton aspru:

– Văd că nu vă prea place poezia mea.

Doamna Maria se află în mare încurcătură. […]”

Și, dat fiind că discursul implicit structurează mediul expresiv, într-un registru alternativ, degradarea beneficiază de un tulburător figurativ al insuportabilității, al durerii, ba chiar al extincției ființării:

„[…] nu era decât luna ce-mi străpungea țeasta cu piroane, pe care nici Iisus nu le-a simțit, în acea noapte groasă, dintr-o antichitate uitată… Însomnorat… pe pereții de marmură neagră, m-am apucat să desenez… Era un chip… Speram să mi-l însușesc atunci când noaptea va fi neatentă… Ce mai tura-vura, voiam să-i fur nopții acel chip pe care tot eu îl desenasem pe coala de marmură… Apoi mi-am pierdut interesul față de mine… Față de oameni. Am devenit indiferent, iar noaptea a acceptat hotărârea mea. […]”

 Sub auspiciile unui tragism neîmpăcat se conturează vag spectrul invers  al redempțiunii:

„Cum să mă eliberez de spaimă? Și am înțeles că nu este decât o singură cale: să o rup cu Dumnezeu… […] Mă gândesc.”

În perpetua încrâncenare cogitală, dilemele capitale se topesc în magma dezamăgirii, iar „a fi”-ul își exersează meta-temporalitatea:

„Pentru sfinți, moartea trebuie să fie și ea sfântă… Așa cred… Moartea vine de obicei în amurg… te oprești la malul secundei, vrei să o sorbi, ca un fel de aer necesar, un fel de nuntă necesară cu abisul… Te afunzi în mâlul secundei… […] Îți dai seama că este o putere paralizantă în acel tunel negru al clipei, că nu poți scăpa magiei, că totul este zadarnic…”

Ca atare, în afară de iluzie și moarte, nimic nu este absolut, iar această convenție a fragilității este sorgintea propriilor noastre măsuri menite să proiecteze fizicalitatea mai mult sau mai puțin precară a semnului ființal. Analiza acestui semn – a cărei predestinată slăbiciune se va sustrage, mereu, adevărului – o face, cu o cutremurătoare acuitate, sensibilul Constantin Ghergh.

De la criticismul iute al afabulației umoristice, la enunțuri paremiale, ori la pasaje ale căror elevații reflexive se asociază cu o poetică de o rară delicatețe, până la puritatea stranie a metaforei, Convorbiri apocrife cu Marcel sau Trist jurnal public intim este o cartă a indignării existențiale ( indispensabilă entității creative), căreia Constantin Ghergh îi cedează amprenta sa memorabilă.

 

Volume publicate (selectiv):

Toamna patimilor după Matei (poezie, 1991); Șantaj (roman, 1995); Pușcărie pentru prorumbei (teatru, 1998); Mitologii negre (poezie, 2001); Sinele și deșertul (poezie, 2004); Poezia pierdută și poeme în proză (2008); Fănuș și eroii lumii lui (eseu, 2009); EuGenia cosmosului meu (poezie, 2009); Vina (poeme,  2011); Nova Eretica Magna (antologie, 2011), Enciclopedia martirilor din deșertul Ghergh (2013), Două romane picarești (2014), Învierea martirilor din deșertul Ghergh (2014), Convorbiri apocrife cu Marcel (2018), Psalmii (2021).

Autor