In memoriam
(Ce iunie, Doamne, ne trece prin suflet!…)
Au trecut o sută treizeci și cinci de ani – 15 iunie 1889 – de la trecerea în eternitate a celui mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc (opina George Călinescu), Domnul Mihai Eminescu, în vreme ce… pentru Domnii Ioan Es. Pop (Un poet extraordinar! – exclama N. Manolescu) și Constantin Gherghinoiu (ale cărui cuvinte au îngenuncheat pentru vecernie – cum spunea Fănuș Neagu) au trecut doar câteva zile!, iar ca semn (incredibil!) al… coeziunii metafizice, Ioan Es. Pop și Constantin Gherghinoiu s-au născut în aceeași lună (martie, la distanță de șapte ani) și au murit în aceeași lună (iunie, la diferență de șapte zile) – ca urmare, ambii se reprezintă prin câte șapte poeme, aducându-i astfel Domnului Eminescu un omagiu coerent și, probabil… vești despre cult-întristările lumești… Dumnezeu să le fie alături! Pe frontispiciul Panteonului Iubirii noastre Literare, numele Lor luminează ad infinitum – sub o deviză lipsită de infatuare (cum o sugerează, discret, modelul francez): Aux grands hommes la patrie des beaux mots, reconnaissante!/ Marilor oameni, patria cuvintelor frumoase, recunoscătoare!
(frontonul Panteonului din Paris, având inscripționat, Aux grands hommes la patrie reconnaissante – Marilor oameni, patria recunoscătoare.)
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Ioan Es. Pop
(n. 27 martie 1958 – d. 19 iunie 2024 )
glossă
când te fereşti, fereşte-te de tine. nu bea băutura care-ţi face bine. nu mânca nimic din ce îţi place. iubeşte numai ce dispreţuieşti. când e vară îmbracă paltonul. nu visa.
du-te la bal ca la spital. stinge ţigarea.
n-avea grijă de ziua de mâine, e tot cea de ieri. bate capul să-nţeleagă fundul. deprinde-te cu nefiinţa, se naşte o dată cu tine, e tot a ta. nu dormi. nu te trezi. când nu dormi, stinge-n tine setea de-a fi om. stinge ţigarea când pleci. deplânge doar uşorul, nu şi greul. stinge ţigarea.
adu-ţi aminte că ai dispărut deja ieri. stinge ţigarea mai iute. iartă răul celui care-ţi face bine. pune-ţi-l paznic pe cel ce te fură. râde când îţi sare sângele pe gură.
umple cu absenţă locul în care eşti aşteptat. papă lapte. stinge ţigarea. fă-te singur şi străin pentru cel care-ţi cere tovărăşia. dezi-te şi de adevăr, şi de minciună.
ca să nu fii ucis, arată-te gata să mori. stinge ţigarea. disperă speranţa. spune-i lui văru-tu că-mi datorează cinci sute. nu uita că toate s-au făcut în lipsa ta. deci spune-i să-mi aducă banii cel târziu poimâine. deci poţi oricând dispărea.
teme-te de noroc. descoperă-te când eşti gol. acoperă-te când eşti plin. stinge ţigarea. nu te simţi întreg câtă vreme te afli în trup. când dispari, dă erată. bea mult. sau nu bea mult. fumează. sau stinge ţigarea. obişnuieşte-te cu neadevărul adevărat.
dacă-ţi vine să urli, ţine-ţi ţipătul sub glotă până se face dulce ca mierea. leapădă-te de tot ce îţi pare că ştii. învaţă să nu ştii. luptă pentru contra ta. fă-te că eşti mereu altcineva şi într-o zi vei chiar fi. stinge ţigarea.
ca să nu birui vreodată, aliază-te cu cei slabi. la amiază spune-ţi că s-a-ntunecat deja. pe cei ce-ţi sunt datori plăteşte-i să-ţi amâne plata. îndulceşte ceaiul cu fiere. trage perdelele. stinge ţigarea.
acum, că am rămas doar între noi, să recunoaştem că de fapt nu suntem doi. eu sunt nimeni, tu eşti nimeni, suntem de o singură fiinţă. hai, iute, să ne rugăm cu credinţă.
deci îngenunchează, aprinde-ţi ţigarea, dă drumul la radio şi începe rugăciunea: „este frig, nimeni veghează deasupră-ne, aici încetează emisiunea.”
spui că vom învia cu trupul şi ne vom întoarce
toţi pe la casele noastre, aşa că înainte
de-a pleca trebuie să lăsăm lucrurile în rânduială,
pentru că aşa cum le vom lăsa le vom şi regăsi.
să ne grăbim, deci, vremea este aproape.
eu pot zice că sunt pregătit. las casa curată lună,
o groază de bucate-n pod, vitele ţesălate şi hrănite,
în pivniţă vin mult şi bun, curtea plină de orătănii,
chiar şi nişte bani la teşcherea, ba poate
până atunci voi reuşi să-mprejmuiesc cu gard
toată curtea şi grădina şi pământurile pentru arătură.
pot zice că mă voi întoarce la toate de-a gata.
voi tăifăsui şi mă voi desfăta cât va fi ziua de lungă.
dar dacă pe pârâul din spatele casei
va curge şi-atunci sânge ca şi-acum?
până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă
sau puțin lateral, în locul gol dintre ea și plămâni.
împlinisem 40 și tot mai credeam că sufletul locuiește
într-un spațiu gol – bineînțeles, tot în piept, tot sub inimă
sau lângă ea.
numai că, dragul meu, într-o zi de marți,
după ce tocmai împlinisem patruzeci și unu,
atenția mea măruntă, dușmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-și facă de cap,
iar neliniștea să se-adâncească.
așa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică și el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci și unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.
iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înșelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.
ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
și dacă până mâine dimineață
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
și că de suflet moare omul, nu de trup.
am descoperit că nu există artă mai grozavă
ca medicina. doar că medicii de azi
nu mai știu să caute leacul în boală
și vindecarea prin spasm.
regret că n-am avut șansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată,
să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură
și să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,
dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii
mă interesează, ci organul care produce dispariția
și cred că el își are locul în noi, nu aiurea,
doar că e mic și hidos și se ascunde,
pentru că e singurul organ cu conștiință
pe care-l purtăm în pântece,
singurul care, trăind în întuneric absolut,
când iese la lumină se resoarbe,
exact ca dumnezeu.
păcat că n-am avut șansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată.
Ieudul fără ieșire (IV)
după efortul expulziei. într-o zi
n-or să mai aibă destulă putere să-și
împingă fătul afară de tot.
aici numai patul mai are puțină căldură umană.
și eu dorm și mă cufund în saltea și ea mă
îmbucă tot mai de sus, de
umeri, de ceafă, de piept.
și dorm acum pentru că mâine urmează
și mâine să dorm și în molusca pernei
nu mai contează dacă eu sunt eu sau eu –
salteaua se umflă și mă scufund încet în
întunericul ei dulce, fără speranță, fără vedere,
se-nchide deasupra și se lipește ca un plic la căldură,
placenta cearșafului abia mai îngăduie răsuflarea
și mircea strigă trezește-te, dar eu nu-l mai aud
trezește-te, zice, dar eu nu.
la ce m-aș trezi și cu ce-aș mai rămâne
dacă m-aș trezi în întregime.
era cât pe ce să inventez o limbă nouă,
dar cantitatea de durere nu mi-a fost de-ajuns.
așa că am coborât stâna, cu tot cu turmele, la poale,
precum fac toți păstorii toamna cu turmele lor.
deși soarele frigea, noaptea dârdâiam sub blană de oaie
ca nou-născutul înfășat într-o batistă udă.
revelațiile de atunci și-au frecat degeaba spinarea de steaua polară
ca iasca de cremene: nicio scânteie n-a scăpărat.
pe mici suprafețe, totuși, iarba s-a înnegrit, adusă de spate,
dar poate și din cauza oilor, care n-aveau habar de colosala lor putere.
o sută de zile, n-am mai suit la stânile de pe vârfuri,
timp în care am tăiat treizeci de berbeci,
pentru mine și însoțitori.
acum, dac-ar fi să le duc pe celelalte la casele lor,
stăpânii m-ar sminti în bătaie.
dacă aș urca înapoi, lupii mi-ar mânca turma toată.
iar felul meu de a vorbi l-ar face pe Cratylos să râdă de toată
strădania mea de a inventa
limba cu care i-aș fi vrăjit chiar și pe morocănoșii cretani.
stăm acolo, la green hours,
cu niște ceasuri primitive în față,
măsurând a cui singurătate e mai mare.
pe la patru după-amiaza, pleacă domnu’ suciu,
marele alfa al mesei, cu motanul sub braț,
dezamăgit că nici de data asta n-a găsit
vreo explicație la marea întrebare.
spre cinci, se pregătește adilă,
vinul nu-i mai place, gura nu-i mai tace.
nu se ridică tocmai ușor, dar când reușește,
se vede de la o poștă: la el
sângele apă nu se face.
iar pe la șase pleacă groșan,
marinar de uscat, care se-ndepărtează
împletind sub tălpi patru cărări în una,
ca orice brav om din est.
cu ceasul întins pe opt octave,
tiberian frânează la șapte:
realitatea lui începe după asfințit,
la fel ca a mea, care puțin după aceea
sar în picioare și-alerg soldățește,
căci trebuie să ajung la intermacedonia,
să nu se închidă-n lipsa mea –
și sunt aproape fericit că ziua următoare
vom fi iar împreună, și tot așa luni și ani la rând,
de parcă aici, la green hours,
singurătatea s-ar preface-n nemurire
pentru măcar încă zece ani.
Constantin Gherghinoiu
(n.14 martie 1951– d. 12 iunie, 2024)
poeme
26
grozavă pasăre apasă. parcă sunt Atlas. privesc înapoi.
peste tot statui, glasuri, peste tot tărăboi,
îndrumă, tu, îngerul să nu mi se aşeze pe umeri.
acolo este cerul,
greutatea de înger m-ar încovoia până la pământ,
apoi gerul
m-ar face să mă prăbuşesc în hăuri. vrei tu asta?
Nu crezi că sunt din stirpe? Nu sunt oare din coasta
pământului? ia de pe umerii mei slăbănogi îngerul,
cerul
să pot trăi.
nu sunteţi cumva, domnule, meşterul acela străbun?
nu sunteţi dumneavoastră dulgherul?
27
Întomnatul cădea. şi căderea, grădina. şi tensiune.
şi m-am făcut negru-pământ, dragostea mea,
am aflat despre cădere că soarele,vai, ce cădere,
a Constantinopolului, vine mereu după înviere
mai ceva decât Adam şi Eva,
căderea, dragostea mea…
numai sunt om. De atunci umblu prin lume tot capiu
şi brambura,
cu privirea pierdută, cu apucături de nebun,
de atunci,dragostea mea, fără saţiu
în ghearele ei şi fără scăpare,
dragostea mea,
plutind între clipă şi spaţiu,
de-atunci fără saţiu, dragostea mea, fără saţiu…
28
sfinxul e răbdător, dragostea mea, el răspuns aşteaptă
până mâine. până ieri şi poimâine…
arbuştii roşii de plajă numără anii şi în luptă dreaptă
răpune secolul maidanez, răpciugos şi de câine,
nu există scăpare, dragostea mea, doar dezgust,
plantele inimii cresc mai mari decât inima,
ninge-mă tu, ninge-mă august,
soarele dă pe-afară, aduce întuneric. înclin să fug din lume, peste tot domneşte tiranic târziul,
vecinul dumnezeu s-a plictisit de tot. şi-a luat concediu. în insule s-a dus, l-a lăsat în locu-i pe fiul
sinuciderii, să ne aibă în grijă şi să ne facă fără de păcat…
se va găsi drac să ne ia pe nimic.
pe brumă de zădărnicie,
pe nimica toată. viaţa nu face
nici cât o ceapă degerată. îngân: ptiu, drace,
recunoaşte că şi tu ne-ai cumpărat pe calicie.
este plin de sine. n-ar recunoaşte în ruptul capului,
se rupe lanţul timpului sub ochiul dibaci. secolul moare.
rămânem lângă stăpânul cel nou. în jurul potcapului
îi zăresc aura şi încep să tremur şi strig: înaltă trădare
29
apa îmi încropise începuturi şi sprijin,
credeam că adevărul e apă
şi stâlp lumii,
pe nepusă masă,apa a început să roadă
adevărul pe dinăuntru,
pe atunci locuiam oraşe din niciodată,
în ele sespuneau vorbe de duh şi pierzanii,
vorbe deşucheate,
în doi peri se deschideau prăvălii de zâzanii,
în direcţia vântului se pierdea mândra cetate
a pământului…
într-o seară, oraşul s-a aşezat la masă băut,
mi-au crăpat pământurile, a spus,
pământuri cu buze arse de febră,
apa este de vină, a adăugat acel oraş abătut,
amarnic mă arde pe dinăuntru, aşa vorbea,
dragostea mea,
m-a ros pe dinăuntru o remuşcare târzie. şi jărăgaiul
ardea peste tot, dragostea mea,
şi nici un strop de apă în tot raiul
30
a venit cineva. un trimis,
mai eram? eram vis?
a călcat uşor peste pervaz.
fragedă, cu ochii de praz,
te uitasem, ți-am spus,
în catastiful de sus
ţi s-au şters urmele,
anii, iubirile, numele,
a călcat cineva peste noaptea
din mine.
era ziua a şaptea,
fugită din treime
31
părul tău se leagănă în aerul lent. este seară…
nu este părul, spui, sunt îngerii morţii de odinioară…
eşti frumoasă, îţi spun, ţi se scutură anii…
nu sunt ani, domnule, spui, sunt doar pocitanii…
ochii tăi adulmecă zări neştiute, zările mării moarte,
nu sunt zări, domnule, spui, sunt orbiri de departe…
eşti frumoasă când pe faleze negre treci albă şi pură. la gât porţi gâşte sălbatice
prinse-n salbă
şi mă porţi, doamnă, în gândul, în visul tău, moarte…
este târziu în lume, viaţa şi visul de viaţă – deşarte…
32
brusc, soarele are revelaţia stingerii, dragostea mea,
şi pe cărări coborâtoare începe să şchiopăteze,
alerg să găsesc deschise încă porţile grădinii,
norocul are însă alte treburi
şi aleargă de colo-colo fără ţintă,
închise sunt porţile grădinii, dragostea mea,
merele vor rămâne pe crengi
şi acolo vor putrezi, fără sens.
cine să le culeagă? cine să ispitească făptura fragedă
a serii
cu mere de aur, acum şi în veci?
rămânem la porţile grădinii. mere comune, putrede,
ne dau târcoale,
noi ştim, dragostea mea, noi ştim trădarea,
în vecii vecilor ne vor stinge merele stingerii
pe cărările coborâtoare din noi…
merele înfrângerii…
* din volumul nepublicat, Amfetamine și ecstazy