Originea inteligenței și a simțului poetic

Aceasta este, cred eu, cea mai importantă descoperire arheologică făcută vreodată. Ea va răspunde întrebării care a născut, de-a lungul vremii, cele mai multe speculații. Sunt convins că va revoluționa întreaga istorie a umanității.

În dimineața aceea se lăsase o ceață atât de deasă că o puteai tăia ca pe o brânză.

Cei doi pescari canadieni, Jean Muslim și Jack Black, au plecat încă din zori, cu gândul să ajungă în zonele virgine ale Mării Labrador. Tabăra nu și-o stabiliseră departe, așa că în jurul prânzului au ajuns la frontiera Cercului Arctic.

Abia începuse anul 2032. Oceanele erau sufocate de plastic și reziduuri, astfel încât în ele nu mai trăiau pești, doar microorganisme, alge și câteva meduze.

Rămăseseră puține spații nepoluate, unde se refugiaseră cele mai rezistente specii de animale marine.

Asta sperau să găsească temerarii noștri în acel ținut controlat încă parțial de gheață. Spun încă, pentru că și ghețarii se retrăgeau într-un ritm alert, topiți din cauza încălzirii accelerate a climei.

Ambii știau deja, din experiență, că apa dulce rămasă în urma acestora era un mediu prielnic pentru ultimii pești, rătăciți în căutarea unei surse pentru supraviețuire.

Au acostat lângă un mal stâncos, de unde părea că abia se desprinsese un masiv de gheață și care îi atrăsese de la distanță cu o strălucire aparte. Părea un far pus în funcțiune de un necunoscut care voia să îi aducă mai aproape.

Erau dotați cu o serie de echipamente cu care puteau să depisteze, de exemplu, un banc de stavrizi în mișcare. Altă dată au descoperit cu ele o epavă ascunsă sub un recif stufos din adânc.

Le-au instalat cu multă dexteritate, amândoi fiind destul de pricepuți și la astfel de treburi tehnice. După câteva teste, au căzut de acord că funcționau perfect și că nimic nu-i oprește ca măcar astăzi să aibă succesul dorit.

Primul care a sesizat că totuși aparatele indicau ceva neobișnuit a fost Jack.

– Jean, mi-e teamă că s-a dereglat ceva! Vino să vezi! Pe ecranul ăsta e un semnal puternic care nu vine dinspre apă, ci dinspre restul de ghețar.

– Într-adevăr, Jack! răspunse acesta uimit. E ceva destul de puternic care vine din direcția asta. Oare ce o fi? Merită efortul să cercetăm?

– Nu aș vrea să pierdem timpul. Nu cred că poate fi ceva important. Hai să căutăm tot spre fundul apei! Acolo se află ce avem noi nevoie.

Au mai făcut tot felul de teste, timp de trei ore, dar gândul le rămăsese și la fenomenul necunoscut ce îi derutase la început.

Epuizați și dezamăgiți, s-au oprit brusc amândoi și aproape că au spus la unison:

– Hai să mergem, să vedem ce e acolo!

Drumul se arăta destul de anevoios, cu stânci abrupte și tăioase pe care alunecau frecvent, dar amândoi erau deciși să meargă până la capăt. Plini de zgârieturi și obosiți, au reușit totuși relativ repede să ajungă pe culmea unde ultima rămășiță de ghețar părea să troneze, dominând împrejurimile.

Șocul pe care l-au avut aproape că i-a înspăimântat.

Ascunsă sub sticla de gheață, era o construcție enormă, strălucitoare ca Soarele.

Au schimbat între ei priviri temătoare, dar niciunul nu îndrăznea să spună ceva, de parcă brusc le-ar fi fost frică să nu fie auziți.

– Nu știu ce e asta, dar sigur nu e pentru noi, a bâiguit în șoaptă Jean, cu un mic frison în voce.

– E incredibil! a replicat Jack, dar mai mult pentru el, încremenit de uimire.

Au căzut iute de acord că au văzut destul și că trebuie să se retragă, ca să nu-i prindă înserarea.

Jack a făcut totuși câteva poze și și-a notat cu exactitate coordonatele acelei apariții neobișnuite.

Au făcut drumul de întoarcere într-o liniște apăsătoare, sub povara evenimentului la care nu se așteptaseră.

A doua zi au povestit familiilor, prin telefon, peripeția cu care se încheiase expediția, iar fata lui Jack, Fabiana, reporter la o televiziune online locală, s-a arătat deosebit de încântată și interesată, astfel că i-a cerut lui taică-su să-i trimită de urgență fotografiile și coordonatele, pentru că voia să fie ea prima care să le publice. A fost și mai entuziasmată când a văzut imaginile și a dorit și alte amănunte. Din păcate, niciunul dintre cei doi nu a putut să-i dea mai multe lămuriri decât o făcuseră pozele.

– Nu-i nimic. E suficient și atât. Sunt convinsă că voi provoca multă senzație chiar și doar cu ce am deocamdată.

În gândul ei, se vedea deja mergând acolo și făcând descoperiri senzaționale.

L-a sunat imediat pe șeful ei, Grigorio Mustather, ca să-i povestească și să-i propună publicarea lor la o oră de vârf.

Acesta, ciudat de calm, a rugat-o să-i trimită și lui pozele, ca să se lămurească despre ce e vorba. După câteva minute, a sunat-o el:

– Dragă Fabiana, lasă-mă, te rog, până mâine, pentru ca experții mei să verifice să nu fie falsuri și te voi anunța eu ce decizie voi lua.

– Cum să nu fie adevărate? s-a revoltat Fabiana. Abia ce mi le-a trimis tatăl meu, care nu ar putea să mă păcălească tocmai pe mine! Trebuie să mă crezi!

– Rămâne cum am stabilit! i-a răspuns tăios Grigorio și a închis telefonul.

Fabiana nu a dormit toată noaptea. S-a zvârcolit, a plâns, a țipat în pernă.

Dimineață, chiar când reușise să ațipească, soneria a sunat prelung și dureros.

Abia târându-se, a deschis ușa. În fața ei erau trei persoane necunoscute, îmbrăcate în costume negru-cenușiu, iar unul dintre ei s-a apropiat:

– Bună dimineața, acestea sunt legitimațiile noastre. Suntem reprezentați ai Serviciului de Securitate Internațională. Dorim să stăm de vorbă cu dumneavoastră doar câteva momente.

– Despre ce e vorba? Ce căutați la mine?

– Am prefera să discutăm în interiorul casei, vă rog! Altfel, vom fi nevoiți să vă ducem la sediul nostru.

– Ce stupid! Poftiți înăuntru! Nu pricep ce ați putea să doriți de la mine.

Cel care a vorbit s-a așezat pe canapea, încercând să pară relaxat, dar ceilalți doi au rămas în picioare, unul în dreptul ușii, celălalt lângă o fereastră, într-o stare de vigilență vizibilă.

– Am să intru direct în subiect. Am fost anunțați de colegul nostru, Grigorio Mustather, despre descoperirea tatălui tău și despre pozele ajunse la tine. Cu tatăl tău și asociatul acestuia au luat deja legătura cei din serviciul nostru și au rezolvat problema. Ceea ce trebuie să înțelegi e că această întâmplare a devenit una de importanță internațională și că trebuie să preluăm toate datele pe care le deții, concret, copiile acelor imagini.

Fabiana nu a fost uimită. Se aștepta cumva că se va ajunge aici, așa că, resemnată, le-a arătat tot ceea ce aceștia au solicitat și i-a lăsat să șteargă toate urmele de pe dispozitivele sale.

Cei trei erau, într-adevăr, reprezentații unei structuri de securitate internațională. În plus, fuseseră selectați ca exponenți ai celor trei cele mai puternice state ale momentului, România, Ceylon și Sudan. Acestea reușiseră să domine lumea după ce au decis să investească masiv în cercetare, iar acum întreaga societate umană era dependentă de inovațiile lor. În rezultatele cercetătorilor acestora se regăseau speranțele omenirii pentru supraviețuire.

Cel care vorbise, de altfel, ajuns chiar șeful serviciului, se numea Gelu Negruiu. În ciuda semnificației numelui, era cel mai alb la piele dintre cei trei. Prabasuriya Jayath, colegul său din Cey-lon, o masă de mușchi și forță, avea o piele ce i se confunda cu griul costumului. Fakied Hattah, din Sudan, cel mai scund dintre ei, părea a fi și cel mai nerăbdător, după cum își frământa mâinile în permanență.

Imediat cum au rezolvat întâlnirea cu jurnalista, au urcat în drona care era parcată în apropiere, setând destinația după coordonatele obiectului pe care intenționau să-l identifice.

Au aterizat cu destulă dificultate, pentru că solul era neuniform, plin de creste ascuțite și dure. Acolo, deja mai multe echipe dotate cu diverse echipamente și utilaje îi așteptau să li se dea comenzi. După ce s-au consultat cu tehnicienii, au decis că pot fora o breșă în ghețar ca să ajungă în interiorul ciudatei construcții. Primul care i-a atins pereții a fost Gelu Negruiu.

– Zidurile par de titan, va fi dificil să le tăiem. Ciudat este și că această clădire nu are niciun geam. Poate găsim totuși o intrare. Haideți să mai dezvelim!

După încă vreo trei ore de decopertare, au descoperit o nișă care dădea senzația că ar fi mai accesibilă, doar că toate eforturile lucrătorilor nu au dat niciun rezultat. Nu reușeau să pătrundă în interior, dincolo de platoșa de metal. A urmat o săptămână întreagă de lucrări și încercări până au deblocat ușa. Poarta care li s-a deschis era nefiresc de mică, dar și în interior toate spațiile erau joase, cam la un metru înălțime, ceea ce a făcut aproape imposibilă deplasarea oamenilor, astfel că au apelat până la urmă doar la roboți și drone, împânzind numeroasele holuri și cămăruțe.

Echipamentele veniseră dotate cu camere și reflectoare, precum și cu diverși senzori. Toate spațiile se extindeau în aceeași formă hexagonală. În orice direcție priveau, vedeau poligoane cu șase laturi. În curând au conturat o primă hartă a interiorului. Semăna cu un labirint care avea în centru un spațiu mult mai mare comparabil cu al celorlalte încăperi. Toate aceste spații mici nu aveau niciun fel de mobilier, doar niște terminale pe care nu le-au înțeles cum funcționează și care le e rostul. La un moment dat majoritatea roboților au ajuns în camera centrală și au început să trimită zeci de imagini. Aici părea să fie o adevărată uzină, cu tot felul de aparate, echipamente și monitoare. Un zumzet continuu se auzea în boxele de la baza unde se aflau cei trei conducători ai investigației.

La un moment dat unul dintre roboți a descoperit un schelet ciudat, cu o formă plată, hexagonală, orizontală, nu mai înaltă de un metru, susținută de șase membre. Toți trei au rămas înmărmuriți. Nu se așteptau la o așa întâlnire. Forma aproximativ fosilizată se afla așezată într-o poziție în care părea că se pregătește să apese un buton sau mai degrabă îl indica prin semnul său încremenit. Gelu Negruiu a decis că ar trebui să activeze acel buton, așa că a dirijat cel mai apropiat robot pentru a realiza operațiunea.

În acel moment, în incintă s-a auzit un zgomot ciudat, un fel de scrâșnet industrial, combinat cu scârțâituri și pocnituri, urmat de o serie de jocuri de lumini care s-au transformat în holograme reprezentând o lume total necunoscută. Mii de vietăți, asemănătoare structural cu scheletul descoperit, au animat tot spațiul existent. Fakied Hattah, expertul în decodificări de limbaje, a bănuit imediat că zgomotul acela industrial, aparent fără sens, era limbajul locuitorilor acelora ciudați. A propus să aducă aplicația inovată de el, pentru a descifra mesajul transmis. În timpul ăsta el chiar pornise spre drona centrală, după ea. A instalat rapid programul și imediat au avut în boxe și pe monitoare traducerea.

– Dragi vizitatori, s-a auzit, dacă ați ajuns aici, înseamnă că trebuie să cunoașteți adevărul. Sunt ultimul reprezentant al unei civilizații care prin mine va dispărea definitiv.

În acel moment toți trei au înțeles că le vorbea cel al cărui schelet l-au descoperit.

– Planeta de pe care venim noi a suferit transformări catastrofale în urma exploatării ei de către înaintașii noștri și nu a mai fost prielnică vieții noastre. Acum vă aflați în Arca cu care o parte din populația noastră a reușit să fugă din calea urgiilor, în urmă cu un milion de ani tereștri. După multe încercări eșuate, am avut norocul să găsim această planetă primitoare. Noi suntem ființe a căror durată de viață e de zece mii de ani tereștri. Am reușit să supraviețuim cu eforturi foarte mari, pentru că nu mai aveam condițiile de pe planeta noastră mamă. Din păcate, am început să ne degradăm și să ne reproducem cu tot mai mare dificultate. Când ne-am dat seama că fenomenul e ireversibil și nu mai avem mult până la extincție, am decis ca măcar să lăsăm moștenire cuiva inteligența noastră, dar mai ales simțul pentru poezie. După numeroase analize, am ales câteva rase de maimuțe care ni s-au părut cele mai potrivite și am început să le implementăm gene de-ale noastre, responsabile de gândirea inteligentă și de emoția poetică. Primele tentative nu ne-au mulțumit, voi le-ați numit Neanderthal, Denisova etc. Într-un final, am decis să rămână exemplarele pe care le-ați denumit Homo Sapiens. Și dintre acestea am experimentat mai multe variante, pe diverse continente, care ne-au ieșit diferențiate ca înălțime sau culoare a pielii. Apoi, am încercat să vă creăm demonstrativ câteva modele de civilizații evoluate. În Asia am lucrat la modelarea asirienilor, persanilor, chinezilor și japonezilor. Pe teritoriul Americilor ne-au ocupat de azteci și incași. În Africa am experimentat cu egiptenii faraonilor, iar în Europa cu Grecia și Roma antică. Din nefericire, oamenii temători, lipsiți de suficientă luciditate, au început să ne transforme în zei și să facă sacrificii nejustificate în numele nostru, iar noi am fost extrem de dezamăgiți. Oricum, dintre toate aceste variante de hominizi pe care le-am creat în diverse locuri ale globului vostru, ne-am pus cea mai mare speranță în…

În acel moment s-a lăsat brusc o liniște profundă și s-a făcut întuneric. Apoi o serie de explozii au declanșat ceea ce s-a dovedit a fi modulul de autodistrugere programată, care a topit totul pe o rază de un kilometru, atât nava cât și toți martorii.

Din fericire, Fabiana Black, devenită Fabiana de Amiranda după căsătoria cu unchiul meu, a reușit să salveze toate informațiile. Când a permis oficialilor să se conecteze la dispozitivele sale, a și instalat un virus pe terminalele lor, virus care i-a transmis instant toate datele pe care aceștia le-au înregistrat, imagini și filmări. Nu a mai îndrăznit să le mai propună undeva pentru publicare, dar eu, nepotul ei, am scris acum această povestire, care redă cu exactitate faptele întâmplate. Dacă interesează pe cineva, încă mai dețin toate dovezile care îmi susțin afirmațiile.

Acum suntem în anul 2052. Temperatura exterioară, la umbră, e de 70 de grade. Trăim în capsule climatizate, pe un satelit artificial ce levitează în jurul Terrei. Ne hrănim cu larve și insecte produse prin reciclarea materiei organice. Agricultură se mai realizează în puține spații protejate. Nu mai există națiuni. Schimbările climatice le-au determinat să-și unească eforturile de supraviețuire într-un singur Sat Global, numit Divinopolis.