O pauză

2024, Proze | 0 comentarii

Era prima dimineață la Paris, în hotelul mic, înghesuit între clădiri vechi, cu vedere la Boulevard de Clichy. Mă spălasem pe dinți, iar după un prelung duș fierbinte am dat la o parte draperiile perfect opace și am deschis larg geamul, ca aerul de primăvară să spele mirosul nopții de dragoste.

– Hei, o să te vadă lumea, nu sta dezbrăcată în dreptul geamului!

Te trezisei și tu și încă nu îți deschisesei telefonul, așa că toată atenția ți se concentrase asupra mea, care, goală, mă expusesem unui întreg bulevard pe care treceau mașini în goană, bicicliști, pietoni și, mai mult, fereastra dădea în dreptul unui liceu ale cărui cursuri urmau să înceapă.

– Nimeni nu privește în sus la prima oră a dimineții, când e în viteză. Ține minte asta, când vei trece data viitoare pe un bulevard aglomerat, plin de oameni grăbiți, aruncă o privire în sus, nu se știe când vei vedea o femeie care salută goală începutul de zi.

Să coborâm de mână la micul dejun era una dintre cele mai mari bucurii.

Odată cu noi, își țopăia fericirea coborând în zbor scările un puști italian bătând din palme și strigând sacadat ”co-la-țio-ne! co-la-țio-ne!”. Cum să nu te fericească un mic dejun unde aveai de ales…

Mă fascina să ghicesc poveștile celor ce dormiseră în același loc cu mine.

Cădem de acord că bărbatul înalt și slab, care trecuse superior cu doar o cafea și un croisant trebuie să fie francez.

Ne-a uimit doamna singură, cu siluetă de balerină, care își umplea de câteva ori farfuria și ne gândeam cum încape atâta mâncare în abdomenul acela plat.

Chinezul fără vârstă se deplasa și își alegea preparatele cu mișcări desprinse din Tai-chi.

Apăruse cuplul de frumoși, el și ea, se atingeau, își puneau în farfurii, păreau obosiți rău.

Mai era grupul gălăgios, care făcea de câteva ori turul bufetului, vorbeau tare, râdeau într-o limbă nordică.

Câțiva businessmani singuratici, omletă, cafea, poate ceva dulce cu ochii în telefon.

Mi-a zis o dată o doctoriță că așa se cunoaște o zi de vacanță, bei șampanie la micul dejun.

Aveam șampanie în cameră, luată de cu seară, de la supermarche-ul lipit de hotel. Puteam bea așadar la micul dejun. Ai desfăcut dopul și mi-a aterizat fix în portfard, îl păstrez și acum. Cum să nu ieși în Paris ”un peu soule”, adică relaxat.

– Ești frumos, ți-am spus. Te iubesc pentru că ești frumos.

– Mă găsești frumos pentru că mă iubești, mi-ai răspuns. Când n-o să mă mai iubești, o să vezi că nu sunt chiar așa de frumos.

– Hai să facem orice, îmi place să fac orice cu tine.

– Imaginează-ți că gândurile au gust. Că sunt crocante sau cărnoase, zemoase, picante, dulci, acre sau amare. Ce aroma îți rămâne în gură când muști din gândul tău? Ce sucuri țâșnesc din el? Ai putea da altcuiva să guste gândurile tale? Sunt hrănitoare sau otrăvitoare?

– Cred că dragostea are gust de șampanie… gândul că îți adulmec respirația și îți simt buzele, îmi dă senzația de șampanie…

Am hălăduit prin Paris fără să vizităm muzee ori să punem lacăte pe poduri, până când, cu picioarele terminate de oboseală, am ajuns pe Rue des Abesses, denumită așa după mănăstirile de călugări seculare din zonă, începând cu Abația de Montmartre, construită în 1133.

Boulangeries[1] unde parizienii stau la coadă pentru bagheta proaspătă, fierbinte, crocantă a zilei.

Cu ultimii bani ne-am permis o extravaganță, la un restaurant celebru din Montmartre, La Mascotte. Am luat platoul de fructe de mare crude, la care am primit multe tacâmuri speciale.

O vedeam cu coada ochiului pe doamna în vârstă venită special pentru stridii – 12, ca de obicei? o întrebase chelnerul –, cum ne urmărea să vadă cum folosm furculițele cu forme ciudate la diversele coquillages[2].

 

Eu nu-s obișnuită cu asemenea rafinamente, deși am văzut fructe de mare de toate felurile, în țara mea se mănâncă combinate chiar și cu porc, ori cu fasole, sunt portugheză.

Mă cheamă Fernanda și am fost ani de zile dansatoare de flamenco. La 40 de ani m-am mutat, pe perioadă nedefinită, în insula tunisiană Djerba, ai cărui locuitori, puțin peste 160.000, nu sunt prea doritori de străini. Cu turiștii sunt prietenoși forțați de faptul că trebuie să câștige de pe urma lor. Prima dată când m-au văzut cu fustele colorate, care uneori îmi dezveleau pulpele, s-au scandalizat. M-au acceptat cu greu, după ce m-a introdus în cercurile lor iubitul meu tunisian, care mi-a dat și niște ponturi despre ce să fac și mai ales ce să nu fac în societatea tunisiană tradițională. E crescător de cai de curse, mignon, fost jockeu pe pur sang arab.

Am cumpărat o casă pe care uneori o închiriez. Odată un turist a dat cu degetul pe suprafața mobilei, ca să îmi arate ce praf e. Am râs și i-am zis că suntem aproape în deșert, ar trebui șters praful de trei ori pe zi. Sahara e la câteva ore de condus de aici.

Casa e decorată de mine, pictez pereți, vase, vaze și sticle goale de vin. În culori tari.

Mă îndrăgostisem tare de iubitul meu, mai ales după cele două zile la Paris. M-a cerut în căsătorie, mi-a arătat și primăria, m-a întrebat dacă aș vrea să dureze trei zile nunta. Era un vis de nerefuzat.

Mama lui făcuse plăcintă cu rinichi și cuscus cu pește, nici nu mă puteam ridica de la masă de bine ce mâncasem.

Am acceptat să ne căsătorim, fără să îi spun că divorțul meu nu fusese încă pronunțat, de fapt nu fusese inițiat, era ipotetic.

Încă eram căsătorită cu avocatul. Era imposibil și improbabil un divorț. Ca explicație pentru plecare, îmi luasem timp pentru creație/inspirație și în plus, ne trebuia o pauză.

Mă întrebam ce făcuse el cu pauza asta. O pauză cât o poveste de dragoste care ajungea să ne apropie în final.

Uneori te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și viața continuă.

[1] brutării

[2] crustacee

Autor