Franța cardinalilor
La patru ani după venirea lui Henric al IV-lea la tron, recensământul din 1598 va număra 1.250.000 de protestanţi, ceea ce reprezenta 8% din populaţía Franţei. Procentul mare de hughenoţi trebuie însă completat și cu date importante care ar conta în analiza raportului de forțe, dar mai ales ca importanţă in ierarhia socială între populaţiile ce practicau cele două religii. Minoritatea hughenotă cuprindea nume sonore de mari familii ca Rohan, Chatillon, La Force, Bouillon sau Sully, care controlau provinciile Navara, Poitou sau Dauphine şi nume de persoane ce deţineau funcţii importante pe lângă regele Franței. De pildă fraţii Arnaud, unul din ei fiind intendent la finanţe, altul trezorier la poduri şi şosele, Barthelemy de Laffemas, controlor de comerţ, Antoine de Lomenie, secretar de cabinet.
Henric IV, deşi era imparţial în distribuirea funcţiilor, avea interesul să menţină lângă el hughenoţii utili pe care el se baza. Există numeroase dovezi ale acelor vremuri ce probează că succesele protestanţílor se datorau corectitudinii lor şi felului de a muncii. Cu toate că religia catolică îndemna credincioșii la muncă şi critica împrumutul, numărul mare al sărbătorilor, corupţia cunoscută a clerului catolic, nesinceritatea şi dogmele au făcut ca religia catolică să nu aibă aceleaşi efectele bune şi reuşite în comparaţie cu cea protestantă. În aceste condiţii, în 1598, pentru eliminarea discrepanţelor sociale bazate pe convingerile religioase, Henric al IV-lea va emite vestitul „Edict de la Nantes” care acorda libertatea credinţei, religia protestantă fiind recunoscută ca religie și având drepturi egale cu cea catolică în orice funcţie administrativă. Acest act important va asigura în Franţa o pace de 96 de ani între cele două religii, până ce Ludovic al XIV-lea, prin alt edict, „Edictul de la Fontainbleau”, revine la ideea catolicismului ca religie de stat.
În anul 1601, noua soţie a lui Henric IV va naşte primul copil, viitorul rege al Franţei cu numele Ludovic al XIII-lea. Henric IV pare la început un rege iubit. În timpul lui Franţa a cunoscut o dezvoltare deosebită a agriculturii, a finanțelor și a infrastructurii. Dezvoltarea Franţei era vizibilă în tot ansamblul ei, însă acele libertăţi date hughenoţilor continuau să nemulţumească marea masă a catolicilor, care periodic îşi arătau nemulţumirea şi organizau comploturi împotriva lui.
Un astfel de complot va reuşi în final să-l răpună în 13 mai 1610, chiar a doua zi după ce Maria de Medici fusese unsă regină a Franţei în biserica Saint Denis. O relatare a asasinării lui Henric IV este prezentată de Georges Blond în cartea sa „Furioşii domnului”: „A doua zi, în ziua 14 mai, pe la orele patru după-amiază, regele ieşi într-o caleşcă deschisă ca să se ducă să vadă pregătirile în cinstea intrării solemne a reginei în Paris… Pe strada Ferronnerie, din cauza unei îmbulzeli, caleaşca fu oprită în loc… Regele îl asculta pe ducele d’Epernon care îi citea o scrisoare. În acea clipă, un bărbat înalt şi voinic, cu părul roşu şi îmbrăcat în verde, a urcat pe o piatră şi l-a lovit pe rege cu un pumnal. Roşcovanul a lovit a doua oară. Ducele d’Epernon ar fi încercat să abată lovitura, o dovadă fiind mâneca străpunsă a jiletcei lui, dar de data aceasta ucigaşul lovise mortal”.
Se știe acum că numele asasinului era Ravalillac, iar fapta sa, se mai spune, fusese dorită de mulţi, fie de nobilii catolici bogaţi, fie de săracii împovăraţi de taxe. Moartea aşteptată devenise fapt real şi destul de mulţi nu au plâns după rege. Apoi, în momentele următoare crimei, lumea s-a arătat oripilată cerând cu toții moartea ucigaşului.
Asasinarea lui Henric al IV-lea a fost o altă crimă care a decis, şi ea, în mod dramatic, istoria Franţei. Semnale că Henric IV era în primejdie apăruseră deja cu ceva timp înainte. Unele generate de nobilimea catolică, mereu potrivnică dar şi neloială. Altele sub influenţa Spaniei, care era ameninţată de un război cu Franţa și care uneltea de la distanță. Insă cele mai multe fuseseră plănuite de fanatici precum Jean Chatel, căpitanul Michau, flamandul Davenes şi un oarecare Barricre care, toţi, şi-au încercat pe rând şansa de a intra în istorie ca asasini. Toate prevesteau finalul fatal ce nu putea să întârzie mult.
Acestea au fost faptele. Iar cea mai fericită de decesul regelui pare că a fost chiar regina, care aşteptase prea mult timp să fie încoronată oficial, dar mai ales fusese femeia care suportase greu nenumăratele aventuri ale lui Henric cu diversele sale amante, cu care şi făcuse mulți copii. Unii recunoscuţi, alţii nu, dar oricum cu toţii rod al aventurilor extraconjugale.
Caracterul dominant, egoist şi lipsit de scrupule al Mariei de Medici, cea de a doua soţie a lui Henric IV, s-a manifestat imediat după moartea lui. Cum fiul lui Henric IV, Ludovic al XIII-lea, avea la momentul morţii regelui doar nouă ani, regina Maria de Medici a devenit regentă şi s-a manifestat ca atare în cel mai concret mod. Dacă am compara cele două regine de origină toscană cu numele Medici, aproape nimic nu le-ar asemăna. Spre deosebire de Caterina de Medici, care şi-a pus în slujba fiilor săi priceperea şi intrigile pentru a le apăra tronul, Maria de Medici a luptat cu fiul său Ludovic al XIII-lea pentru tron şi putere fără să ezite, folosind orice cale. Poate că lucrurile ar fi evoluat dramatic pentru regele minor Ludovic al XIII-lea şi pentru întreaga Franţă, dacă destinul nu-l aducea în fruntea guvernului ca prim ministru pe cardinalul Richelieu.
Privind retrospectiv întreaga perioadă istorică, de la asasinarea lui Henric al IV-lea până la majoratul lui Ludovic al XIV-lea, nu avem absolut nicio ezitare să afirmăm că prezenţa la conducerea Franţei a cardinalilor şefi de guverne, între 1624, când cardinalul Richelieu devine prim ministru, până 1661, când moare cardinalul Jules Mazarin succesorul şi discipolul lui Richelieu, a fost o prezenţă benefică, dacă nu salvatoare, pentru Franţa.
Deşi a trăit doar 57 de ani, din care 18, între 1624 şi 1642, a ocupat funcţia de prim ministru, rolul important şi pozitiv al cardinalului Richelieu în istorie este unanim recunoscut. Devenit episcop al Bisericii Catolice în 1607, urcă ierarhic rapid în funcţia de cardinal în 1622 şi devine prim ministru al regelui Ludovic al XIII-lea în anul 1624, funcţie pe care o va deţine, cu toată autoritatea, până la moarte. Conştient că Franţa nu putea fi condusă de o regină ca Maria de Medici, care îşi urmărea doar propriile interese sau, vorbind despre urmașii la tron ce nu erau încă majori, de o viitoare regină ca Ana de Austria, o spaniolă de origine Habsburgică, Richelieu îşi va asuma rolul de conducător al Franţei în perioada în care Ludovic al XIII-lea era minor.
Iniţial, la începutul carierei sale politice, Richelieu ne apare ca făcând parte din echipa devotată Mariei de Medici şi mai ales lui Concio Concini, mâna dreaptă a reginei. Deşi Ludovic al XIII-lea devine major în anul 1614, Maria de Medici refuză să predea puterea regală şi continua să conducă Franţa ducând o politică nepopulară. Ulterior, când politica Mariei de Medici ajutată de Concini devine insuportabilă, un complot organizat la curte cu acordul lui Ludovic al XIII-lea îi înlătură pe regina mama şi pe Concini de la putere. Concini e arestat şi ucis. Cum Richelieu este considerat în acel moment duşman al regelui, este automat îndepărtat de la curte. Între Maria de Medici şi fiul său, Ludovic al XIII-lea, se instalează o stare de conflict care va domina Franţa mulți ani la rând. Pentru a găsi o soluţie, regele şi cei din jurul său vor apela la Richelieu, care va deveni un mijlocitor între regina mamă şi fiul ei. Abilitatea lui Richelieu va da roade şi se concretizează în pacea consfinţită prin Tratatul de la Angouleme, după care Maria de Medici este adusă la Paris şi face parte din consiliul regal. Legat de acest fapt, istoricii remarcă faptul că Richelieu, care o cunoştea foarte bine pe regina mamă Maria de Medici din perioada anterioară, neavând încredere în ea, a preferat să o ştie lângă el pentru a o supraveghea.
Politica lui Richelieu a fost constantă ca direcţii. Era o politică ce avea două componente principale. Pe plan intern, Richelieu a dorit consolidarearea puterii centrale reprezentată de rege şi de guvernul pe care îl conducea. Pe plan extern, a luptat permanent contra imperiului Habsburgic reprezentat atunci de Austria şi de Spania. Este de menţionat faptul că, pentru a pune în practică aceste idei, Richelieu trebuia să limiteze puterea nobilimii protestante, eternul opozant al regilor catolici francezi. În acest sens, Richelieu va lupta concret cu nobilimea hughenotă la La Rochelle în 1627, oraş pe care îl va asedia timp de un an. Deşi înfrânte, trupele hughenote continuă lupta şi suferă o nouă înfrângere un an mai târziu, la Rohan. Prin „Pacea de la Alais”, prevederile „Edictului din Nantes” sunt în continuare păstrate, dar hughenoţii pierd o parte din drepturile politice şi din protecţie.
Legat de politica externă din perioada lui Richelieu, surpriza este că Franţa, ca duşman al Habsburgilor, având ca religie de stat catolicismul, a susţinut pe plan extern interesele protestanţilor şi ale armatelor protestante din Olanda și Suedia, care luptau contra Spaniei şi Austriei, acolo unde tronurile erau ocupate de Casa de Austria. Pentru a rezista presiunii din exteriorul Franţei, Richelieu avea mare nevoie de bani, fie să lupte direct cu Imperiul Habsburgic, fie indirect sprijinind alte ţări. Are din acest motiv o atmosferă ostilă la Vatican. Pentru a întări armata, va fi nevoit să crească taxele, ceea ce îl face nepopular. Pe măsură ce înaintează în vârstă are tot mai mulţi duşmani şi, în plus, are probleme de sănătate. Avea mereu o stare febrilă datorată malariei, suferea de tuberculoză intestinală, scuipa sânge. Toate aceste detalii îi slăbesc poziţia. Apar des comploturi contra lui pe care, ca întotdeauna pe parcursul vieţii, le descoperă la timp şi le anulează din faşă. Sănătatea nu-i lasă însă speranțe în revenirea la normal. Richelieu va muri în puterea vârstei la 57 de ani, în data de 4 decembrie 1642. Trupul său va fi îmbălsămat și îngropat la biserica din interiorul Sorbonei, pe care o patronase prin diverse acţíuni, fiind ales director de studii (proviser). Ulterior, în timpul Comunei din Paris, trupul său a fost scos din mormânt şi mutilat. Numai după intervenţia ulterioară a lui Napoleon al III-lea, trupul lui Richelieu este readus la Sorbona în locul unde fusese îngropat iniţial. Am spune, acolo unde era locul său de drept.
În momentul când a simţit apropierea morţii, Richelieu l-a numit pe Mazarin, discipolul şi apropiatul său, în funcţia de prim ministru al guvernului. Faptul că el şi nu regele face numirea, dovedeşte poziţia sa de adevărat conducător al Franţei. Numirea lui Mazarin a fost respectată ulterior, fiind reconfirmată de casa regală și mai ales de istorie.
Dacă am dori să analizăm situaţia Franţei şi poziţia familiei regale la apariţia lui Mazarin pe scena politică, suntem obligaţi să recapitulăm perioada anterioară morţii lui Ludovic XIII. Fiind încă minor, Ludovic al XIII-lea a fost logodit din motive politice cu Ana de Austria, o reprezentantă a Casei de Habsburg, în anul 1612. Dar cei doi fiind încă niște copii departe de majorat, nunta a avut loc ulterior. Între tinerii viitori regi nu exista nicio afecţiune şi, ca atare, îndatoririle matrimoniale au fost şi ele amânate sine die. Ludovic s-a arătat rece faţă de Ana de Austria, fiind atras mai mult de vânătoare şi de muzică. Străini şi distanţi unul față de celălalt, naşterea unui copil după 23 de ani de la căsătorie a fost o adevărată surpriză. Una la care nimeni nu se mai aştepta. Iar noul născut, sau Delfinul, nu era altul decât Ludovic al XIV-lea, viitorul „Rege soare”.
Dacă privim retrospectiv momentul naşterii lui Ludovic al XIV-lea, din nou, istoria se repeta aducând în prim plan un rege minor, pe Ludovic al XIV-lea, o regentă, pe Ana de Austria şi un cardinal, Mazarin. După mulţi ani de aşteptare, Ana de Austria lua locul Mariei de Medici, iar Mazarin îi lua locul lui Richelieu. Începutul poveştii semăna, nu însă şi continuarea ei. Pentru că schimbarea rolului duce adesea la schimbarea comportamentului, iar o altă poziţie duce la schimbarea intereselor. Devenită regentă, Ana de Austria va uită brusc de originea spaniolă şi apartenenţa sa la Casa de Habsburg şi, ca o mamă adevărată, devine peste noapte apărătoarea intereselor Franţei şi ale fiului ei ca viitor rege francez. În plus, după dispariţía lui Richelieu, cu care nu avusese o relaţie bună, personalitatea, frumuseţea şi echilibrul ei se puteau afirma în voie faţă de urmaşul său, Mazarin, care se îndrăgosteşte de ea. Iar ea îi răspunde pe măsură. Oficial, Franța câștigă pe toate planurile. În secret, neoficial, emoție și iubire ascunsă!
Cei doi îndrăgostiţi, Ana de Austria şi Mazarin, vor conduce Franţa împreună din momentul morţii lui Richelieu în anul 1642 până la moartea lui Mazarin în martie 1661, aproape 20 de ani. Nu este deloc puţin dacă vorbim despre istoria Franţei care a numărat domnii de regi de 21 de ani (Henric IV), 14 ani (Carol IX şi Henric III) sau Francisc I, doar 1 an. Miracolul domniilor solide a regentelor ajutate de cardinali a fost mereu posibil, pe de o parte pentru că s-a întâmplat adesea ca regii să nu trăiască mult timp, pe de alta pentru că naşterea moştenitorilor venea târziu. Pare un miracol faptul că Ludovic al XIII-lea, care nu s-a interesat mai tot timpul de regina Ana de Austria, se apropie de ea după 23 de ani de căsătorie ca să-l conceapă pe Ludovic al XIV-lea cu puţin timp înanite să moară.
Azi însă, cu istoria trăită și scrisă, totul pare firesc.
