Drumul fără nume

A venit o mamă la școală. Fiul ei a absentat din motive foarte întemeiate.

Însă ea, diriginta lui, știe că elevul e un chiulangiu. Fapt pe care îl comunică mamei, asigurând-o că n-o să-i motiveze absențele decât pe bază de scutire medicală.

Mama se miră foarte tare. Știe că băiatul ei nu lipsește de la școală.

După ce se contrazic preț de câteva minute, până la urmă catalogul stabilește cine are dreptate.

Diriga, cu un aer satisfăcut, numără droaia de absențe nemotivate. Mama o atenționează că absențele sunt ale unui alt elev. Îi spusese de două ori a cui mamă este și îi repetă și a treia oară.

Își cere scuze. Se uită la rubrica de absențe ale elevului în cauză. Nu sunt multe, într-adevăr. Dar îi spune mamei lui notele. Sunt lamentabile. Doamnă, eu țin un butic cu flori. În afacerea asta, fiului meu îi sunt de ajuns notele de trecere.

Ea nu zice nimic. Nu mai vrea să o contrazică, așa cum nu mai vrea să se certe nici cu elevii care nu lasă mobilul din mână în timpul cursurilor ei. Nu le mai smulge cu forța telefonul pe care-l butonează mai ales în timp ce ea scrie pe tablă câte ceva.

De la o vreme era privită ca one woman show. Îi făcea să se plictisească repede. Dar să se și amuze prin ambiția de a găsi pentru ei, involuntar, noi motive de spectacol. Așa că acum îi lasă în pace.

Clasele ei sunt pline de fete cu buricul gol, cu decolteuri generoase, de băieți populari cu tatuaje și piercinguri prin nas, pe limbă ori pe buza inferioară a gurii.

De pe la ora 9 dimineața e pentru ei petrecere non-stop, vorbesc, planifică plecări pe la concerte și festivaluri, prin Vamă ori, cel mai aproape, în Poiana Brașov.

Ea le vorbește despre destine tragice în literatură, despre postmodernism și despre „poètes maudits”.

Mai nimeni dintre ei n-o ascultă. Hei, bro, nu te înțelegem, vorbești altă limbă decât a noastră.

Nici ea nu-i înțelege pe ei. Sunt la ani lumină distanță unii de alții.

Ar renunța la meseria asta. Nu poate. Știe că nu mai găsește nicăieri acele multe zile de concediu.

După-amiază se duce la spital. Vrea să-și viziteze soțul. Sunt de ani buni împreună și au reușit să construiască o căsuță mai ales cu banii pe care el i-a câștigat nu de la școală, ci din meditații particulare. E pensionat anticipat pe caz de boală. În ultima vreme e internat de câteva ori pe an, deși nu e declarat chiar nebun. Suferă de iritabilitate cronică și de crize de angoasă. De curând a intrat iar într-un sindrom depresiv.

Ea știe că moralul îi va fi dat și mai mult peste cap cu ocazia acestei vizite.

Crede că a fost fericită cu el la începutul căsniciei. Dovezi nu are și nici nu își aduce aminte când. Și nici dacă l-a iubit nu-și mai amintește. De-asta i se tot umezesc ochii cu lacrimi mari.

Trece pe holul spitalului, nepăsătoare. Medicul soțului ei, care azi este și de gardă, o vede. Ea își întoarce capul spre el. O intrigă, acest medic. A vorbit de multe ori cu el mai ales pe teme de sănătate. Îi simte privirea ațintită în ceafă și imediat îi simte și mâna pe umăr. Îl incită parfumul ei care-i amintește de nisip, de vară și dorințe. O ia de mână și o duce în cabinetul lui de neurologie. Închide rapid ușa pe dinăuntru.

S-a înserat deja. Se uită la ceas și coboară în grabă scările. Din curtea spitalului dă niște telefoane care nu suportă amânare. Părintelui care i-a făcut reclamație deocamdată doar la direcțiune. Cică i-a adus ofense fiicei lui. I s-a părut că eleva a venit îmbrăcată ca la o petrecere în club și i-a făcut observație. Dar și eleva și părintele susțin că erau niște haine decente. Așa că ea le cere scuze.

Dă telefon și tatălui care a reclamat-o că trebuie să plătească sendvișul copilului său. Sendviș din care băiatul nu voia să muște în timpul orei. Doar stătea cu el în mână când ea i l-a smuls și l-a pus pe catedră. Copilul nu mai putea să-l mănânce după ce l-a atins cu mâinile ei.

Îl asigură pe tată că va achita suma. Doar să-i spună cât. Că știe și ea despre pilda femeii canaanence. Atunci când Iisus i-a zis: : „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor”, aceasta i-a răspuns: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad la masa stăpânilor”.

E târziu. A uitat motivul inițial pentru care a venit la spital. E obosită și nu vrea decât să ajungă repede acasă pentru o baie caldă și să se odihnească.