Coliba cu fluturi
Fetița adormise, în sfârșit, după o noapte care păruse un veac. În mijlocul fluturilor, trupul ei firav ascuns între cearșafuri ducea cu gândul la un spirit al pădurii. În urmă cu șapte luni, când fusese adusă acolo, încăperea păruse atât de neprimitoare, de mohorâtă, încât Sabina izbucnise în lacrimi. Suporta cu stoicism dureri peste care un om mare n-ar fi putut trece prea ușor. Părea că înțelege și respectă supusă tot ce i se cerea, medicamentele prea puternice pentru trupul ei slăbit, măcinat de boală, injecțiile dureroase, radioterapia, chimioterapia, toate acele poveri le purta pe umerii ei micuți cu răbdare. Ieșim noi și din asta, spunea tata, de fiecare dată când intra în încăpere. O să vezi, mâine vei fi mai bine, în curând plecăm acasă… Acel acasă, oarecum estompat în lumina lăptoasă a încăperii, ajunsese să fie un soi de tărâm fabulos. Acasă însemna copacii în care se cățăra în zilele de dinainte, pe vremea cand era bine. Joaca în curte, șotronul frumos colorat, zmeul pe care îl înălța împreuna cu fratele ei mai mare. Și toate celelalte plăceri ale copilăriei, jocurile simple, alergarea, una dintre cele mai mari plăceri ale ei, ieșirea la aer, cum obișnuia să spună mama, hai, copii, să ieșim la aer, uite ce frumos e afară, e o crimă să stai în casă, hai să alergăm, să ne intre soarele în suflet și să fim veseli. Veselia de fiecare zi, râsetele și țipetele, joaca de-a v-ați ascunselea, lucruri banale, dar atât de extenuante acum, în momentul acesta când trupul e slăbit, mâinile prea grele și prea lungi, picioarele fără vlagă și capul învăluit parcă într-o continuă ceață.
În dimineața de sfârșit de august, soarele strălucea deja pe cer și se auzeau, prin geamul deschis, sunete familiare, cele ale mașinilor, pașii grăbiți ai trecătorilor, voci, câte un strigăt, un claxon prelung, țârâitul unui telefon de dincolo de peretele subțire, la vecinii de apartament, râsete sau câte o ceartă. Sabina se trezise visând, visul i se prelungise, cumva, în realitate, deschisese ochii și continuase să vadă dincolo de imaginea încăperii, într-o lume în care se perindau, de-a valma, cunoscuți și necunoscuți, dar pe care se părea că-i știe prea bine, ea era mare de-acum, lucru care i se părea foarte firesc, avea copii, o grădină uriașă cu pomi de toate soiurile, dar era și copil printre copiii ei, o certau, unul îi luase mingea, celălalt o trăsese de codițe, lăsați-mă, spunea ea, trebuie să ajung la serviciu, să am ce să vă pun pe masă, nu fiți obraznici, adăuga, cu vocea aceea de copil, împletindu-și codițele rebele. Se ridicase în capul oaselor și simțise, nu știuse cum să explice mai apoi, când fusese întrebată, simțise ceva straniu, nu durere, ci o nemiloasă oboseală care-i paralizase corpul, se lăsase să cadă între perne și fusese luată de brațe nevăzute, i se păruse că plutește tot mai departe, sunetele se stinseseră, plutea, urmă întunericul și golul acela uriaș. Apoi, nimic.
Când își reveni în simțiri, era întinsă pe pat, în încăperea cu miros de medicamente, ura mirosul lor înțepător, în mijlocul halatelor albe care o urmăreau cu ochi mari. Un halat mai subțire și înalt se apropiase, își trecuse degetul prin fața ochilor ei obosiți, îl plimbase de câteva ori, scosese niște sunete ciudate, îi venea să râdă, ce halat caraghios, apoi, un alt halat, mai gras, cu ochelari și cu mustăți, zâmbitor, îi zâmbi și ea, gata, domnilor, spuse halatul cel înalt, lăsați-o să se odihnească, revenim mai târziu, e o minune că s-a trezit, auzi un alt halat cu picioare lungi, tocmai înainte de a închide ochii. Se trezise spre seară și, la lumina palidă a camerei, zărise ochii plânși ai mamei și simțise obrazul nebărbierit al tatălui. Draga mea, auzi, ca dintr-un butoi, draga mea, micuța lui tata! Simți cum îi ia mâinile într-ale lui, le duse la buze, ce buze moi avea tata! Mama izbucnise într-un plâns isteric, nu știa de ce. De obicei, când o trezea, era veselă, avea un glas sprinten, hai, scoală, nevăstuico, îi șoptea la ureche, hai, că întârzii iar. De ce plânge mama? Își auzise glasul atât de straniu, parcă îi ieșise afară din corp, umbla așa, singur, prin încăpere, fără să-i pese de ea. Încercase să se ridice, dar nu reușise. Își simțea trupul greu, își pipăi fața, mâinile, erau acolo, era vie, dar de ce…
Acum, halatele deveniseră mai clare, li se vedeau fețele grave, una dintre ele îi zâmbi chinuit. Halatul cel înalt, cu fața prelungă și plină de dungi adânci, mama le zicea riduri, înaintă spre pat, se așeză pe marginea lui, îi luă mâna stângă și o ținu în căușul mâinii lui nefiresc de calde. Începu să-i vorbească încet, alegându-și cuvintele cu greu, poticnindu-se la fiecare sunet, îi vorbi despre starea ei, despre lucruri ciudate care nu aveau niciun înțeles. Îl privea cu ochi mari. Înțelese că era bolnavă, atinsă de o boală cu un nume ciudat, ca cel al unui personaj dintr-o poveste străină, îi plăceau acele povești cu nume neînțelese, i le citea mama seara, înainte de culcare. Strașnică boală! Se simțea atât de importantă în patul prea larg, cu toate halatele de primprejur! Părea o regină care domnea peste un tărâm alb. Zâmbi. Încercă să vorbească, dar glasul nu revenise din hoinăreala lui, se auzea pe undeva, în depărtare…
Fluturii zăceau nemișcați, așa cum îi zărise cu ceva timp în urmă. Erau atât de frumoși! Zăceau printre flori, frumoase și ele, dar adormite. Întinse mâna spre noptieră și ajunse atât cât să prindă aripa unuia dintre ei. O trase cu grijă spre ea. Fluturele se îndoi, își mișcă slab antenele neregulate. Îl aduse în dreptul ochilor, îl privi, îl pipăi. E un fluture de hârtie, îi șopti de undeva, din apropiere, vocea ei hoinară. Așa e, își zise în gând, e doar un fluture de hărtie. Ochii îi urmăriră și pe ceilalți, răspândiți cu zecile prin încăpere. Vru să-i numere, dar se încurcă de câteva ori și renunță. În seara aceea, părinții îi spuseră povestea fluturilor de hârtie. Totul începuse în urmă cu două luni, când o vizitaseră colegii de clasă. Atunci, cineva își amintise de pasiunea ei pentru fluturi. Să-i facem fluturi și flori de hârtie și să-i răspândim prin cameră, adăugase un altul. Așa, spusese o fetiță bondoacă, așa o să-i treacă răul și se va face bine. Și va veni la școală, strigase o altă fetiță. Fluturii sosiseră trei zile mai târziu, frumos pictați și halatele fuseseră entuziasmate de idee. O să o mai înveselească, spusese un halat cârlionțat. Da, fluturii erau veseli, dar nemișcați, asemeni ei. Fără vlagă și adormiți. Ce minune uriașă ar fi fost aceea de a-i face să se miște, să prindă viață, să zboare! Ce minune uriașă ar fi trebuit să existe s-o ridice din patul uriaș și s-o facă să alerge în întâmpinarea lor! Oftase și lăsase fluturele să-i alunece din mână, între cearșafuri. Adormise, apoi, epuizată.
Părea că se simte mai bine, obrajii i se îmbujoraseră, se ridica și se plimba singură pe coridoarele largi. Ici-colo, prin paturile albe, ochii ei azurii întâlneau priviri sticloase, zâmbete știrbite, mâini translucide. Totul părea că face parte dintr-o poveste anapoda, cu oameni căzuți în somn adânc, dar, totuși, treji și neputincioși. Un soi de blestem trona peste ținutul guvernat de halate albe, un ținut pradă parcă unor vrăjitoare nemiloase care seceraseră orice sete de viață și orice dorință. Luați-mă de aici, le spuse, într-una din obișnuitele seri, părinților săi. Nu mai vreau să văd halate și paturi și oameni cu priviri de fantomă. Părinții o priviseră trist, halatele încuviințaseră, e mai bine, poate veni la control, i-ar face bine o schimbare de decor. Schimbarea veni într-o vineri seara. Părăsi patul cel mare cu o bucurie greu de descris în cuvinte. Drumul spre casă i se păru extrem de lung, era seară, ochii i se obișnuiau greu cu lucrurile din jur. Copaci fantomatici se mișcau în ritm amețitor, luau parte la o cursă, goneau. Prin geamul mașinii, luminile se amestecau cu umbre lungi, cu pete colorate, răzbăteau până la ea sunete, claxoane, glasuri. Închise ochii și adormi în legănarea aceea nesfârșită…
Se trezi. Simți miros proaspăt de flori. Deschise ochii. Se ridică în capul oaselor. Dincolo de fereastra întredeschisă, zări pomii în floare. Când venise primăvara? Ieși în pridvor. Casa bunicii mirosea a mere și a busuioc. Auzi glasuri pe uliță. Poarta era întredeschisă. Își zări bunica în prag, cu spatele gârbovit de atâția ani. Vorbea cu o vecină. Era frumoasă, bunica. Și veselă din cale-afară. Avea s-o strângă în brațe. Dar, mai întâi, va face o scurtă plimbare dincolo de grădini. La câțiva pași de casă, pe deal. Acolo, printre vii, se înălța coliba. Acolo o ducea bunicul Toader cel mustăcios care păzea cu sfințenie via cu struguri mari, negri. Ajunse destul de repede, gâfâind. Nu alergase, dar urcușul o obosise. Piersicii din vie erau încărcați de floare. Părea că, deasupra ei, cerul se îmbujorase. Intră în colibă. De la moartea bunicului, rămăsese în paragină. Pe patul îngust, cerga se înăsprise. Se întinse, rămase nemișcată, ascultând sunetele…
Ușa era larg deschisă. De departe, se putea zări patul ca un pântec uriaș, translucid. Tatăl Sabinei înaintă. Ajunse pe prag. În urma lui, mama țipă scurt. Patul cu pântec lumina încăperea îngustă. Se apropiară, tremurând. Prin pânza translucidă, chipul fetiței adormite se zărea senin, netulburat. Părea o mică făptură a pădurii, din cele care colindă nopțile, aprinzând felinare pe la ferești. O mică prințesă adormită într-un palat uitat în ape adânci. Mama izbucni în plâns. S-o scoatem, spuse ea, s-o scoatem, s-o ducem la spital. Doarme. S-o scoatem și s-o trezim. Tatăl o strânse în brațe. Vom aștepta, îi spuse. Vom aștepta noaptea asta, apoi, mâine, vom vedea. Se va trezi. Măine, se va trezi. Se va face bine.
Zorii zilei se aprinseră printre florile de piersic. În colibă se auzi un sunet ușor. Din prag, tatăl Sabinei văzu crisalida, căptușeala aripilor, capul, trompele, picioarele lungi. O mână nevăzută desenă aripile, le pictă în culori vii, le mișcă ușor în aerul călduț. Trupul uriaș se desprinse din înlănțuirea țesutului printr-o zbatere intensă. Fluturele abia răsărit își întinse aripile încrețite ca petalele de mac, le flutură ușor în aerul dimineții, își luă zborul. Din coliba adormită, un stol de fluturi de toate mărimile și culorile îl urmară. Fluturele cel mare se roti câteva clipe împrejurul colibei, se așeză pe umărul tatălui, zbură în brațele încremenite ale mamei, apoi se pierdu în zare, printre florile de piersic.
