Ciupercile cu ochi roșii

2024, Proze | 0 comentarii

Doctorul strivi sub talpa bocancului câțiva gălbiori, sau ce-or fi fost…

– Uite, o să te-ngropăm aici. Îți place locul ăsta?

– Domnule doctor, nu vă supărați, dar eu încă mai…

– Măi, tu nu-nțelegi că procedura este perfect documentată științific? Dacă vrei, poți să-mi faci  reclamație la Colegiu Medicilor, nu-mi pasă, eu știu ce fac, este ceva super-documentat, pentru că…în fine, la boala ta…

– Da, știu, mi-ați spus, dar totuși eu…

– Da’ tu ce?! Da’ tu ce?! Da’ tu ești mai deștept ca toți, ca oricine, nu? Mai deștept ca mine, nu? Păi tu știi cât…

– N-am vrut să spun asta, dar…

– Dar nu mă mai întrerupe, te rog! Lasă-mă să vorbesc până la capăt, că nu umbli tu cu mine cu scheme de manipulare, nu te joci tu cu mintea mea!

– Domnule doctor, vă rog să înțelegeți, eu nu mai vreau să fiu îngropat, dumneavoastră nu ați văzut ciupercile cu ochi roșii, înroșiți, nu știți câtă spaimă pot aduce!

Medicul își trecu mâna peste față, apoi începu să se scarpine pe buza de sus. Îi creștea prea mult păr în nas, îmbătrânea. Nu era primul care făcea astfel de mofturi. Mai îngropase și alți pacienți. Majoritatea se vindecaseră și-i erau recunoscători și acum. Dar unii… Alegea solul pentru fiecare boală. Soluri nisipoase pentru tuberculoși, argiloase pentru bolnavii de cancer, pământ negru, mănos, roditor, pentru cei cu paralizii sau cu infecții grave, rezistente la antibiotice. El inventase metoda, după o călătorie în America. Ajunsese într-o rezervație de indieni, stătuse de vorbă cu un vraci. A notat totul, sârguincios, și a reinterpretat vechile metode de vindecare după principiile medicinii moderne. Ieșea ceva. Bolnavul trebuia îngropat până la gât și lăsat acolo cel puțin o zi. Se mai găsea însă câte un depresiv care zicea că fiecare fir de nisip îi ia câte ceva, câte un grăunte de ființă, tipi cu tulburări de personalitate care ziceau că solul negru îi închide ca o temniță, că se simt dezolați… Ori ăla care a zis că vin la el rădăcinile copacilor, pe sub pământ… cum îl chema? Ce avea? Vasile, parcă… Dar ca ăsta… Auzi, ciuperci cu ochii înroșiți, care îți privesc în suflet și te umplu de o frică care nu mai trece niciodată! Parcă e mai rău și decât nebunu’ ăla care a zis că vin morții la el pe sub pământ. E drept că-l îngropase lângă un cimitir, numai acolo găsise pământ negru… ”negru ca MOARTEA” – îi răsună în minte.

– Măcar să mă lăsați mai puțin, și doar în timpul zilei, deoarece ciupercile cresc noaptea în jurul meu, și…

– Ascultă, domnule Georgescu, trebuie să stai îngropat douăzecișipatru de ore, nu mai puțin. Voi sta lăngă tine, adică vom sta! Eu și asistenții mei. Vom face cu schimbul, ca în orice gardă. Știi doar că așa am făcut și data trecută. Înțelege că mai este nevoie de o ședință. Altfel nu te faci bine.

– Ascultă, doctore, ai mai văzut bolnav de cancer vindecat prin astfel de metode? Acum, când se lucrează la tot felul de bisturie pentru gene, acum dumneata vii cu…

– Auzi, dacă n-ai încredere, du-te unde vrei, la cine vrei. Eu am mai vindecat bolnavi de cancer, și de SIDA, și de ce vrei dumneata. Dar dacă nu vrei, du-te unde-ți place, ți-am mai spus.

– Nu vrei mai degrabă să faci puțină psihoterapie cu mine, să vedem poate îmi trece spaima asta nebună?

– Eu nu mă prea pricep, nu sunt psihiatru, nu sunt psiholog… și, ca să-ți spun drept, nu prea cred în chestiile astea. N-ai decât să întrebi inteligența artificială, să vezi ce-ți spune. Hai că, uite, vin băieții cu hârlețele…

– Dar de ce nu mă îngropați în același loc? De ce trebuie să mai sape o groapă? Ce, eu oi fi altfel, oi avea mai mult de-o moarte?

– Termină cu prostiile! Ți-am spus că trebuie schimbat solul la a doua ședință, uite, ăsta are mai multe minerale, nu s-a cultivat nimic pe el, niciodată. Așa se face, dar ce știi tu…

Georgescu își scoase telefonul și începu să caute ceva. Degetele îi tremurau.

– Și zice că plouă la noapte! Și pe ploaie cresc ciupercile! Mă vor înconjura, mă vor năpădi, îmi vor mânca carnea! Ca metastazele! Cu ochii lor înroșiți de febră!

– Cu tine nu poate discuta omul! Mă scoți din sărite, mă faci să-mi fie frică și mie. Și, mă rog, de unde ți-a venit în cap ideea asta cu ciupercile? Dacă ar fi s-o fac pe psihiatrul…

– Ciupercile cresc în pământul ăsta negru, care miroase a mucegai, a putreziciune! Te rog nu mă băga! – zise Georgescu trecându-și mâna cu pielea îngălbenită printre șuvițele rare de pe cap. Erau vopsite, să pară mai tânăr. Bine că nu-i căzuse tot părul, de la chimioterapie. Măcar îngroapă-mă în nisip, poate îmi va fi mai bine.

– Nu se poate, Georgescule, nu se poate! Ți-am spus că trebuie un sol argilos, dar care să bată spre negru. Numai aici este așa ceva. Uite că vine și Mara, ea te va păzi în prima parte a nopții, ea și unul din băieții ăștia, că eu am ceva treabă, dar vin și eu mai târziu! Hai, măi fată, întreabă-l tu ce-i cu ciupercile alea, poate ție îți spune. Zice că dacă-l îngropăm aici, în pământul ăsta negru, noaptea, pe ploaie, vor crește niște ciuperci cu ochi roșii, care te privesc în suflet și-ți îngheață sângele-n vine!

– Ah, daa? Așaa? – întrebă asistenta-șefă aprinzându-și o țigară. Domnule… Georgescu-l cheamă, nu? Domnule Georgescu, te credeam om serios. Ce ciuperci, de unde ideea asta? Te gândești să-ți faci o operație de mărire? Asta e problema bărbaților, știu eu prea bine… Și ce fel de ciuperci sunt alea, hribi, zbârciogi, pălăria-șarpelui?

– Nu, au ochii înroșiți ca ai celor care stau toată noaptea și se uită pe Facebook dacă i-a mai dat cineva like. Când eram director de vânzări și câștigam bine, aveam două mii de prieteni, și cererile curgeau în continuare. Noi contacte, din China, din Venezuela, din…

– Aha… clar! Și fete, nu?

– Da, și fete!

– Clar, acum, că e bolnav, nu mai primește aprecieri, ba chiar unii se retrag. Câți ți-au mai rămas, vreo cincisute?

– Sunt ochii care mă urmăresc online, sunt ochii care…

– Asta este, domnule doctor, să-i dăm un nitrazepam, am eu aici, în poșetă, dar de unde un pahar cu apă? Stai liniștit, domnule Georgescu, vei dormi ca un prunc și noi te vom veghea. Doar ne-ai plătit pentru asta. Haideți, măi, săpați, nu vedeți că se-nserează? Nici nu-i așa de înalt, ce vă făceați dacă vă pomeneați cu unu’ de doi metri? Te lăsăm un pic cu ei, domnule Georgescu, numai un pic, să mergem să căutăm niște apă. Asta este, domnule doctor, nu se mai poate trăi! La cum au ajuns oamenii… V-am spus că frate-miu e profesor universitar. Ei… ce panaramă… își vânează greșelile unii altora, au studenți puși să-i încurce la cursuri, își scot plagiate vechi de zece ani…

– Știu, Mara, știu… Da’ ce să discutăm de ei, uite la noi! Ce mai zice managerul? Ai fost dimineață la ședință? Da, sigur, doar am și stat de vorbă… Păi dacă nu mai rentează nici un radiolog, ce să mai zică ăia de la laborator?! Și cine vorbește? El, care a furat atât la contractul ăla cu…

Georgescu le privi o vreme siluetele care se îndepărtau. Oare chiar se vor întoarce să-l păzească, așa cum au promis, sau îl vor lăsa în grija ciupercilor, că tot nu mai renta el cine știe ce…?

Autor