Cinema, Mon Amour

Priveam de pe partea cealaltă a bulevardului colțul acela mizerabil de stradă, parterul unei clădiri dărăpănate care își aștepta prăbușirea, unde pereți acoperiți de resturi de afișe, urme de graffiti și straturi consistente de jeg marcau locul în care se aflase odinioară cinematograful.

Am trecut strada și am înfruntat duhoarea de hazna și canal, ca să mă pot apropia de ceea ce se numise cândva Cinema Patrimoniu. M-am aplecat să văd mai de aproape spărtura, vechea ușă de sticlă, să deslușesc ceva în bezna din interior. Cu mulți ani în urmă, ușa aceea era larg deschisă, iar eu eram copilul plin de bucurie care îi trecea pragul.

Îmi aminteam foarte bine holul acela spațios, pereții decorați cu afișe cu tot felul de filme, de la Star Wars până la ceva filme de bătaie cu Van Damme sau, la cel mai recent, Transformers. Îmi aminteam și mirosul acela savuros și cald care ieșea din mașina de pop-corn. Abia dacă ajungeam cu bărbia la ghișeul casei de bilete, unde dădeam cinci lei și intram la orice film rula. Mă așezam comod undeva pe la mijlocul sălii și căscam larg ochii la imaginile mișcătoare de pe ecranul acela atât de mare. Mi se părea incredibil de viu totul. Acolo mă îndrăgostisem pentru prima dată.

Am zărit-o pe Crina pe trecerea de pietoni, venind spre mine. Purta pe cap eșarfa albastră care o făcea să semene cu Brigitte Bardot în Le Mepris și își rotea încet maxilarul. Mesteca, probabil, una din gumele cu nicotină, în speranța că va putea înlocui fumatul.

– Scuze c-am întârziat, mi-a spus lipindu-mi un pupic de buze.

– Nu-i bai.

– Ai adus-o?

–Am adus tot ce trebuie. Tu ești gata?

– Cred. De ce n-aș fi? Tu?

Mi-am dat jos rucsacul și am scos din el două lanterne.

– Le-am pus baterii noi, am spus întinzându-i una. Ar trebui să ne țină o vreme.

***

Se țineau de mână în timp ce lumea de dincolo de fereastră se prăbușea. Una câte una, clădirile cădeau răpuse de explozii.

– Ai încredere în mine, i-a spus el Marlei în timp ce cadrul larg ce îi surprindea din spate se strângea încet, iar în fundal The Pixies se întrebau obsesiv și nediegetic where is my mind?

Ecranul s-a făcut apoi negru, lăsând loc listei interminabile de nume ale celor implicați în producție. S-a aprins lumina în sală, semnal oficial că filmul era gata. Întorși la realitate, oamenii au început să se ridice de pe scaune, să-și strângă bagajele și să-și dezmorțească gurile schimbând impresii la cald. Bă, ce bună era Helena Bonham Carter! sau Nu se mai fac filme așa coioase! erau printre frânturile de conversație pe care le prindeam, în timp ce aceștia ieșeau din sală. Eu și Mircea, amicul alături de care îmi făceam în vremea aceea veacul prin cinematograf, doi puștani de doisprezece ani, nu ne grăbeam nicăieri. De fapt, nici nu ne gândeam să plecăm.

– Bă, ce mișto a fost! îmi spunea el plin de entuziasm. Și tu ai văzut ce caterincă era Tyler ăla? Așa o să ajung și eu, stai numai să vezi!

– Cred că ar trebui să te apuci de treabă, i-am răspuns arătând spre burtica sa de copil dolofan. A fost mișto, da. Oare cum s-o numi cântecul ăsta de l-au pus la final?

– Fii atent! Ne facem și noi un club d-ăla, ce zici? Am eu niște tovarăși la mine la școală care sigur s-ar băga. Găsești și tu pe la tine și strângem de-o gașcă.

Mi-am înfipt prietenește, dar ferm, pumnul în umărul lui.

– Na Fight Club!, am zis chicotind. Mai vrei?

Mi-a răspuns și el cu un pumn, tot în umăr, dar ceva mai zdravăn decât al meu.

– Te crezi șmecher, așa-i? m-a întrebat râzând. Te crezi Tyler?

Apoi a fost rândul meu să ripostez. După care iar al lui și iar al meu și tot așa, până când am băgat de seamă că nu mai era aproape nimeni în sală.

– Hai jos!, am spus.

Ne-am lăsat pe vine și ne-am pitit sub scaune. Cam acesta era micul truc pe care îl descoperisem în vara aceea. Plăteam câte cinci lei pentru un film și rămâneam în sală la câte aveam chef. Eram mândri și credeam atunci că așa îi păcălim pe angajații de acolo și facem cine știe ce înșelătorie. Firește că mai târziu mi-am dat și eu seama că oamenii aceia știau de noi și ne lăsau să ne facem damblaua, pentru că eram, până la urmă, doar doi puști cărora le plăceau filmele.

Primul văzut în ziua aia a fost Fight Club. După el, dacă nu mă înșel, au proiectat ceva film tot american cu niște gardieni ai timpului care purtau paltoane și pălării negre, care atunci mi s-a părut simpatic, doar că am uitat mai tot ce se întâmpla în el și nici nu am mai auzit pe nimeni să îl pomenească. Apoi am mai stat la încă vreo două. Ultimul știu sigur că fusese Răpirea domnului Heineken, cu Anthony Hopkins. Îl țin minte pentru că eram în sală doar noi și un nene care a venit cu bagaje de călătorie și s-a așezat la marginea unui rând, unde și-a întins picioarele desculțe peste scaunele din fața sa și a ațipit imediat ce au stins luminile.

– Crezi că vine de la gară? l-am întrebat în șoaptă pe Mircea.

– Sau poate se duce la gară după film?

– Sau poate la aeroport?

– Hm, sau poate se mută aici.

– Ar fi mișto, am spus eu intrigat de idee. E tot timpul răcoare și ai filme la discreție. Ar mai trebui doar să repare mașina de pop-corn.

***

Holul era chiar mai deplorabil decât exteriorul, iar mirosul de latrină de-afară nu se compara cu simfonia de putori din interior. Era greu și să îi distingi toate componentele, dincolo de mucegaiul care era desigur acolo și urmele consistente de urină și fecale. Ba chiar și un strop de mortăciune.

– Crezi că sunt șobolani pe-aici? a șoptit Crina.

– Probabil. Dar aș prefera să nu mă gândesc la asta.

Oriunde ne îndreptam lanternele, dădeam doar de jeg, tencuială scorojită, pereți mâncați de  de igrasie și pânze imense de păianjen. Arăta totul mai rău decât în filmele post-apocaliptice. Aveam un sentiment aproape sinistru, de parcăprofanasem un mormânt și intrasem în cadavrul unui vechi prieten.M-am oprit câteva clipe lângă unul dintre puținele afișe înrămate care încă mai erau agățate în perete, mi-am tras mâneca peste palmă și l-am frecat ușor, ca să înlătur stratul gros de praf îmbâcsit.

– La ce te uiți? m-a întrebat Crina.

– Fight Club. Aici l-am văzut pentru prima oară. Aveam cred că vreo doișpe ani și eram cu un amic dincopilărie. Mircea îl chema. Ți-am mai zis de el.

–Băiatul pe care l-a călcat mașina?

– Da. Mircea. Săracul era chiar pe aici prin zonă când s-a întâmplat. De fapt chiar de la cinematograf pleca. Fusesem mai mulți, că era ziua unuia dintre noi și a făcut cinste.

– Și ce-ați văzut?

– Nu mai știu.

Ba știam foarte bine ce văzusem, însă nu aveam chef să îmi ațâț amintirile. Nu doream să mă întorc cu gândul la după-masa în care vizionasem primul Avengers, chiar acolo, în Cinema Patrimoniu. Sigur că, la vremea lui, filmul acela ne-a dat lumile peste cap. Intrasem în sală un grup de preadolescenți, ca să ieșim apoi transformați în mici supereroi care doar se prefăceau că sunt simpli copii de rând, să nu atragă atenția asupra superputerilor lor. Inspirat de scena de după generic, sărbătoritul ne invitase să mâncăm shaorma, iar noi l-am urmat toți, mai puțin Mircea. Urma să se întunece curând, iar părinții săi era din aceia veșnic panicați, așa că trebuia să se grăbească acasă. Câteva minute mai încolo era lovit de un BMW și propulsat direct într-o comă din care nu avea să se mai trezească.

Mircea a fost prima cunoștință de vârsta mea care a plecat din lumea noastră.

***

Întâmplarea — sau poate că destinul — a făcut ca liceul în care am fost repartizat să se afle la doar câteva minute de Cinema Patrimoniu, motiv pentru care, în timp ce colegii mei chiuleau prin parc sau pe la terasa de fițe de peste drum, eu dispăream cu orele și îmi vedeam de ale mele. Pe la începutul clasei a noua, ca să mă dau interesant, le spuneam că am o relație cu o tipă de la altă școală și că merg mereu să mă văd cu ea. Ceea ce nici măcar nu în totalitate o minciuna. Poate că nu era vorba de o fată, dar dragoste era.

Cam ca orice licean, mă mândream singur cu o maturitate ieșită din comun șimă simțeam,vorba cântecului, legendar Prometeu. Cu modestia aceasta în minte m-am dus să revăd Fight Club, curios de cât de diferit aveam să îl percep cu noii mei ochi analitici de aproape-adult.L-au dat în mijlocul zilei, probabil ca să umple o gaură din program, așa că m-am nimerit singur în sală. Iubeam dățile în care se întâmpla să fim acolo doar eu și ecranul. M-am așezat frumos în mijloc, mi-am întins picioarele pe spătarele din fața mea și mi-am dus mâinile la ceafă, ca și cum aș fi fost la mine acasă.

Tyler Durden tocmai își dăduse jos geaca de piele și le ținea bărbaților din jurul său o prelegere poetică despre potențialul irosit al generației lor, despre cum sunt copiii mijlocii ai istoriei, iar eu căscam gura, uimit de câte înțelesuri ratasem prima oară. Însă n-a apucat să își termine discursul cândfilmul s-a întrerupt, ecranul s-a făcut negru și întreaga sală s-a scufundat în întuneric.

Am auzit un angajat cum anunța că era doar o pană de curent și cum ne încuraja să rămânem calmi și să ieșim în ordine din sală, de parcă ar mai fi fost cineva acolo în afară de mine. Am reușit să mă strecor încet printre scaune până am ajuns la capătul rândului, unde mă aștepta următoarea provocare –scara. Cu o mână lipită de perete, am pus primul picior pe treapta de sub mine și cred că am continuat așa vreo trei sau patru pași, până când am ratat una și de acolo nu-mi mai amintesc decât un sunet puternic și lovitura care mi-a tăiat firul.

Când mi-am revenit în simțiri, pana de curent trecuse și,pe măsură ce privirea mi se obișnuia cu lumina, îmi dădeam seama că nu mai eram în sală, prăbușit pe scări, stăteam întins pe o canapea scămoșată, iar deasupra mea se apleca un bărbat mustăcios, cu părul gri, care îmi atingea ușor tâmpla cu o cârpă udă și rece.

– Bună dimineața, mi-a șoptit acesta.

– Ce… Ce s-a întâmplat? Unde sunt?

– Ai căzut și te-ai lovit la cap. Te-am adus aici că n-avea sens să sunăm la salvare pentru un cucui mai zdravăn.

Abia când am auzit „cucui” am simțit cât de tare mă durea capul încă.

– Nu vă supărați, i-am spus, dar cine sunteți?

– Spune-mi Gicu, mi-a răspuns zâmbind pe sub mustață. Sunt proiecționistul. Și tu ești băiatul ăla care se tot ascundea sub scaune acum câțiva ani.

– Mă știți?

– Lucrez aici de-o viață, băiete Cum aș putea să nu-i țin minte pe clienții cei mai fideli? Acum că te-ai trezit, ține și tu compresa.

Gicu s-a ridicat și am apucat să văd în sfârșit camera în care mă trezisem, nu foarte mare și pereți negri, pe care atârnau înrămate fotografii monocolore cu tot felul de actori, regizori sau oameni pe care nu-i recunoșteam. Avea și o mica fereastră în fața căreia se afla un proiector, conectat la calculatorul prăfuit de pe o măsuță de lemn.

– Aici e camera de proiecție? l-am întrebat.

– Ce-a dat-o de gol? Jucăria asta? a spus Gicu mângâind proiectorul ca pe un animal loial. Da, de aici pornesc filmele care aterizează pe ecran de dincolo.

– Ce mișto!

***

– Aici se proiectau filmele? m-a întrebat Crina deschizând ușa sălii de cinema.

– Da, i-am spus. Pe scaunele alea jegoase îmi făceam eu veacul. Dar nu aici trebuie să ajungem.

– Dar unde?

Am luat-o de mână și am pornit mai departe pe coridor, dincolo de toalete și până în dreptul ușii pe care încă mai scria „ACCES PERSONAL”. Ne-am uitat unul la celălalt, am tras în piept aerul acela grețos și am apăsat pe clanță.

– Dacă mi se suie vreun gărgăune în păr să știi că urlu, mi-a spus ea pe când își făcea loc prin multele pânze de păianjen ce ocupau scara îngustă și spiralată.

– Poți să urli cât vrei, nu cred că are cine să te audă.

– Ce romantic! Cuvintele pe care orice fată vrea să le audă.

Când am ajuns sus, mirosul ori era mai suportabil acolo, ori mă obișnuisem eu cu el. Însă starea camerei de proiecție era la fel de dezastruoasă ca tot ceea ce văzusem până atunci. Canapeauaera cumva prăbușită și plină de jeg, ramele cu fotografii erau aproape toate căzute pe podea, mai puțin Marlon Brando, cu chipul între palme, strângând din ochi și strigând-o pe Stella în filmulUn tramvai numit dorință. Proiectorul și calculatorul nu mai erau acolo, luate probabil înainte de închidere.

– Sper că celălalt e încă aici, am spus eu trecându-mi degetul prin praful de pe marginea ferestrei de proiecție.

Geamul îi era acum atât de murdar încât nici nu mai puteai vedea sala.

– Pe canapeaua asta zdrențuroasă te-a adus atunci? m-a întrebat Crina.

– Da. Și tot pe ea ședeam în zilele în care mă lua Gicu la el.

Ce-i drept, proiecționistul prinsese destul de repede drag de mine. Era până la urmă un câștig de ambele părți. El nu mai stătea toată ziua singur în cămăruța aceea cu pereți negri, iar eu aflam de la el tot soiul de povești despre lumea filmelor, cum ar fifelul cum s-a schimbat totul când sunetul a ucis filmul mut. Sau scriitorul Mario Puzzo, care s-a pus rău cu mafia când a adaptat alături de regizorul Francis Ford Coppola unele scene din Nașul. Sau despre cum Nicholas Cage e nepotul lui Coppola. Mi-a arătat și mi-a vorbit despre filme pe care nu le dădeau în Cinema Patrimoniu, filme de artă sau clasice europene. Odată chiar a proiectat doar pentru mine Al șaptelea sigiliu.

Gicu, deși avea deja vreo 60 de ani, se umplea de o energie unică atunci când vorbea despre lucrurile acelea, o energie care îmi atrăgea atenția ca un magnet. Mi-l amintesc mereu plin de viață, aproape electric. Purta o geacă veche din piele de șarpe și avea un aer aparte, ca un fel de James Dean bătrân și mustăcios.

– Ți-am spus vreodată cum geaca asta reprezintă un simbol al individualității și credinței mele în libertatea personală? cita el adesea din filmul său preferat atunci când o îmbrăca.

– Da, mi-ai mai zis. Dar totCage o spune mai bine.

– Bine, băiete, atunci hai să-ți arăt ceva ce Cage n-o să poată niciodată să-ți arate.

Și s-a dus la ușa de metal din colțul camerei, pe care nu o văzusem niciodată deschisă, a scos o cheie din buzunarul gecii și a descuiat-o, iar eu m-am apropiat. Un bec chior atârna de tavan și luminaun spațiu înghesuit de depozitare. Era o debara plină de cutii și butoaie de metal,în mijlocul căreiaieșea în evidență omașinărie mare cât un om, cu două roți de metal deasupra și dedesubtul unei cutii masive din care ieșeau câteva lentile groase.

– Cu ăsta proiectai înainte? l-am întrebat eu cu ochii mari și gura căscată.

– Da, băiete. Frumusețea asta obișnuia să fie sufletul cinematografului.

– Ai zi bine, Gicule. Mult mai șmecher decât Nicholas Cage.

Gicu s-a aplecat și a scos dintr-unul din butoaiele acelea de metal ceea ce părea a fi o rolă de film. Nu mai văzusem niciodată una.

– Păi hai să-ți arăt cum se folosește, băiete.

A deschis cutia aia mare a proiectorului și a montat filmul, înfășurat de rola de sus și prins de cea de jos, trecând prin multe rotițe, ca să treacă prin spațiul dintre o lentilă și o lampă pe care tocmai o pornise apăsând un buton mare și roșu. Și când totul a fost gata, a apăsat un alt buton și filmul,așternut pe un petic de perete, a început să se miște.

– Voilà!, a strigat Gicu. Cinema!

Am scos din buzunar cheia și am descuiat ușa de metal.

– Acum e acum, am spus cu jumătate de gură înainte să intrăm.

Era încă acolo. Puțin mai prăfuit ca înainte, dar încă intact, proiectorul cel vechi era încă acolo.

– Mamă! a spus Crina uimită. Ăsta-i gen piesă de muzeu! De cât timp e aici?

– Cred că de când l-au înlocuit cu ăla digital de se folosea când veneam pe-aici. Gicu zicea că voiau să-l arunce, dar el a insistat să nu facă așa ceva, că o să ajungă valoros.

– Și uite ce s-a ales de el. Uitat de lume într-un cinematograf abandonat, într-o clădire care stă să cadă.

– Măcar pare în stare destul de bună. Cred.

***

Gicu s-a pensionat la șaizeci și trei de ani, pe caz de boală, în anul în care Cinema Patrimoniu a fost închis. Era anul în care foarte multe cinematografe din București au fost închise unul după celălalt, de teama clădirilor cu risc mare de prăbușire în care funcționau.

În ultima lui zi, când m-am dus să-l vizitez, l-am găsit în sală, singur în primul rând,cu geaca sa de piele pe scaunul de lângă. Lingea o înghețată la cornet și se holba la ecranul mare și gol.

– Gata? Au plecat toți? l-am întrebat.

– Au plecat, da. Termin și eu înghețata asta și mă car.

– Ce-o să faci acum?

– Nevastă-mea trage de mine de ani de zile să ne mutăm la țară, în casa maică-sii. I-am tot spus că n-am cum să las cinematograful în urmă, dar acum nu mai am scuze. Deja s-a dus să cumpere găini.

– Adică pleci de tot?

– Da, a spus el mușcând din ultimele bucăți rămase din cornet. Doar nu te-oi bosumfla acum de dorul meu.

Nu i-am răspuns. Orice aș fi putut scoate în clipele acelea pe gură ar fi fost mult prea siropos și lacrimogen, iar noi nu ne spuneam vorbe de genul.După ce și-a terminat înghețata, Gicu s-a ridicat și și-a vârât brațele prin mânecile gecii, la fel de sprinten ca întotdeauna.

– Ți-am spus vreodată cum geaca asta reprezintă un simbol al individualității și credinței mele în libertatea personală?

– Mi-ai spus, Gicule. Mi-ai spus de nenumărate ori.

Cinema Patrimoniu nu mai era. Dar dragostea pentru filme care mi se aprinsese acolo nu avea să mă părăsească niciodată. Eram deja prea adânc scufundat în forumuri și grupuri de Facebook, citeam articole și scriam recenzii pe un blog cu vreo cincizeci de urmăritori. Chiar și înainte să devină populari Netflix și toți rivalii săi, eu navigam pe torenții virtuali ai pirateriei și vedeam acasă filme de tot felul. Dacă aș fi putut, aș fi vizionat tot ce s-a filmat vreodată. Nu mă interesa dacă era Decalogul lui Kieślowski sau cel mai recent film cu Godzilla. Locul acela și bătrânul mustăcios cu geacă de piele stârniseră în mine o foame nesfârșită pe care mă chinuiam să o alin în orice fel puteam.

Prin facultate, am început să frecventez cele câteva cinematografe ce încă supraviețuiau în afara complexelor comerciale, mergeam cel puțin o dată pe săptămână pe la Cinematică sau pe la cinematograful Institutului Francez. Într-o seară am văzut acolo chiar filmul preferat al lui Gicu, cel cu Nicholas Cage și geaca lui din piele de șarpe, în care spune replica aia.

Am ajuns cu vreo jumătate de oră prea devreme și nu se terminase încă filmul precedent., așa că a trebuit să aștept în curtea cinematografului. Și atunci ne-am cunoscut.

– Ai un foc? m-a întrebat Crina.

– Nu, i-am răspuns eu. Îmi pare rău, nu fumez.

Era prima oară când vedeam față în față pe cineva care să se îmbrace așa. Era ceva în rochia ei strânsă la brâu de o centură, în eșarfa de la gât, în bentița de deasupra bretonului, în pantofii ei, în paltonul agățat pe umeri și mai ales în felul în care ținea țigara între degete. Era ceva foarte șic. Vintage și totuși tineresc. „French girl aesthetic”, așa avea ea să îmi descrie stilul ceva mai târziu.

– Prima oară când vezi Wild At Heart?  m-a întrebat ea mai mult de dragul conversației.

– Nu, l-am mai văzut. E filmul preferat al unui amic.

– Ce chestie! Nu cred c-am mai auzit pe nimeni să prefere filmul ăsta pe lângă altele ale lui Lynch. Mulholland Drive de obicei e alegerea evidentă. Cred că ăla e și filmul în care se vede cel mai puțin că femeile alea sunt scrise de un bărbat.

– La ce te referi? am întrebat-o intrigat. Nu e clar că el le-a scris?

– Ba da, dar acolo cade mult mai puțin în capcanele în care cad de obicei bărbații când scriu personaje feminine. Adică na, știi tu, femei care nu există decât ca extensii ale personajelor masculine. Uite-o de exemplu pe Laura Dern în Wild At Heart, că tot suntem aici.

– Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar cred că înțeleg…

– Normal că nu te-ai gândit, a răspuns ea surâzând. De ce ai face-o?

–Twin Peaks ai văzut?

***

Auzeam ploaia lovindu-se de acoperișul cinematografului, în timp ce pe marele ecran, doar pentru mine și Crina, Ana Karina cânta Chanson d’Angela într-un film de Jean-Luc Godard. Crinei îi plăceau la nebunie filmele lui Godard. Pe mine nu mă dădeau mereu pe spate, dar nu mă săturam niciodată să trag cu ochiul la ea și s-o văd cum soarbe cu ochi mari fiecare cadru, cum afișa zâmbetulacela pe care nu-l vedeai în nicio altă situație.

– Uite, scena asta chiar e faină, am tachinat-o eu când actrița a început să-și dea jos uniforma de marinar.

A râs și m-a înghiontit cu cotul, iar eu m-am aplecat spreea.

– Ce vrei? m-a întrebat.

– Nu știu, i-am răspuns. Tu ce vrei?

Și-a luat ochii de la ecran și și-a lipit buzele de ale mele. Mi-am pus mâna pe ceafa ei și am trazso mai aproape.

– Suntem singuri în sală, mi-a șoptit ea.

– Chiar suntem. Singuri în sală.

Îmi atingea încet cu degetul bărbia, continuând apoi ușor în jos de-a lungul gâtului. Atunci când făcea asta mă umplea de fiori.

Și ne sărutam în continuare, și Anna Karina încetase de mult să mai cânte, și îmbrățișarea noastră devenise tot mai strânsă, și atingerile erau tot mai îndrăznețe, și inimile ne băteau tot mai tare. Și sala cea goală tremura și ea de entuziasm, din tavan cădeau bucăți de tencuială, ecranul începuse să ardă, flăcările dansau printre scaune în jurul nostru și totul se zguduia și ardea și noi ne sărutam în continuare. Și am strâns-o în brațe până când nu am mai avut ce să strâng și tavanul a căzut peste mine. Telefonul continua să sune.

Și telefonul continua să sune.

M-am trezit și am răspuns la apel.

– Da, am spus. Eu sunt. Cu cine vorbesc?

– Sunt… sunt soția lui Gicu, dacă-l mai știi. Gicu care te lua cu el când lucra la Patrimoniu.

– Sărut mâna. Da, știu cine e Gicu, normal.

– Gicu… nu… nu mai e.

Gicu murise. La șaptezeci și trei de ani. Nu îmi venea să cred că trecuseră zece ani de când nu-l mai văzusem și nu îmi venea să cred că nu mai era deloc. Și poate cel mai de necrezut mi se părea că, pe patul de moarte, după atâta timp, îi ceruse soției să sale mă cheme pe mine la înmormântare. Eu, care nu eram decât un puști care s-a împiedicat cândva pe scări și pe care-l ținea în preajmă ca să-și alunge plictiseala.

***

Am desfăcut carcasa proiectorului și am scos din rucsac rola de film.

– Ești sigur că știi ce faci? m-a întrebat Crina în timp ce îmi ținea lanterna.Nu vrei să caut instrucțiuni pe net?

– Îmi amintesc cât de cât ce mi-a arătat Gicu. Și m-am uitat la câteva clipuri pe YouTube acasă. Cât de greu poate să fie?

– Oricum nu puteam să caut, a spus ea privindu-și telefonul. Nu am semnal nici măcar pentru apeluri de urgență.

M-am încurcat de câteva ori, dar în cele din urmă am reușit să montez rola. Nu eram sigur cât de corect o făcusem, dar părea că ar putea merge. Tot ce trebuia era să se miște și să lase lumina să-i proiecteze imaginea.

– Și acum ce facem? continua Crina să mă întrebe.

– Acum sperăm să mai meargă vechiul generator.

– Poftim? Am venit până aici și acum… sperăm?

– Ce altceva să facem? i-am spus.

Am apăsat apoi butonul mare și roșu și… lampa a pornit.

– Merge! am strigat și am luat-o în brațe de bucurie. Dar să ne grăbim, că nu știu cât timp o să reziste.

– Păi ce mai aștepți?

Am apăsat cu putere pe celălalt buton și filmul a început să ruleze pe un petic din peretele acela prăfuit.

– Voilà!, am spus eu. Cinema!

***

Am luat trenul de noapte și am ajuns în satul lor undeva în preajma răsăritului. Cocoșii cântau pe după garduri și cerul roșiatic parcă se scurgea printre frunzele copacilor groși și înalți de pe marginea drumului. Mă gândeam ce cadru bun ar fi fost acela pentru clipa în care apare în sfârșit titlul filmului. Un titlu mișto, care să fie destul de specific și, în același timp, să nu spună prea multe. Poate ceva în franceză, să-i placă și Crinei. Ceva ca… Cinema, Mon Amour. Sau nu, că ăsta e deja luat. Altceva, dar tot pe-acolo.

A fost prima dată în viața mea când am asistat la o slujbă de înmormântarecare nu era a vreunei rude. Mai fusesem chemat cândva la înmormântarea lui Mircea, dar maică-mea s-a gândit că ar fi prea traumatizant pentru un copil, așa că nu m-am dus. Așadar, Gicu era primul prieten pe care îl vedeam băgat în pământ.I-au așezat sicriul pe niște funii ținute la fiecare capăt de câte un bărbat zdravăn, apoi l-au coborât încet în groapă, în timp ce câteva femei gârbovite și acoperite de basmale negre îl boceau în cor.

La masa de după, am stat între dascălul de la biserică și o nepoată a lui Gicu. Și am mâncat cele mai bune sarmale din viața mea. Mă gândeam la ce scenă tipică de film din Noul Val Românesc ar fi pututfi aceea. Coliva în mijloc, oameni de jur împrejur purtând conversații încrucișate. Iar eu aș fi personajul acela rupt din peisaj, care nu cunoaște pe nimeni. Și toți mesenii se întreabă cine dracu sunt.

– La cât ai tren? m-a întrebat la un moment dat văduva lui Gicu.

– La nouă și-un sfert. Pe la opt aș porni spre gară. De ce?

– Hai puțin cu mine, mi-a zis aproape în șoaptă.

Am urmat-o afară din sufragerie și într-o altă încăpere, mai retrasă, unde nu mai era nimeni. Mi-a făcut semn să mă așez pe un taburet la măsuța de lângă geam. S-a așezat și ea și a scos ceva de sub masă, un obiect înfășurat într-un șervet de bucătărie.

– E pentru tine, mi-a zis ea abătută. Gicu mi-a zis că trebuie musai să ți-l dau. Și că o să știi tu ce să faci cu el.

– Ce este? am întrebat-o.

Văduva a ridicat din umeri, iar eu am început să înlătur încet șervetul, dezvelind o cutie rotundă de metal. Era veche și pe alocuri ruginită, dar forma ei îmi spunea destule. Am deschis-o și, într-adevăr, era o rolă de film.

– Chiar a spus să îmi dați asta mie?

– Da. Eu nici nu am deschis-o vreodată.

Am luat rola și am ridicat o bucată de film în lumina ferestrei, să văd ce conținea. Însă toate fotogramele păreau… goale. În cutie am mai găsit o cheie și, sub ea, un bilet șifonat pe care am recunoscut scrisul bătrânului meu amic. „Salut, băiete”, îmi scria. „Ai grijă de pelicula asta și du-o acasă. Acolo o să poți vedea ce are de arătat. Și să ai grijă de tine.”

***

Mașinăria turuia gălăgios în timp ce fotogramele se alergau de zor în raza lămpii ce le proiecta pe micuțul ecran luminos de pe perete. Crina și-a scos pachetul și bricheta ca să-și aprindă o țigară.

– Credeam că te lași, i-am spus eu.

– Încerc. Dar m-a luat stresul și nu mai am gumă.

Tot lovea roata brichetei, însă scânteile sale nu reușeau să devină flăcări. Bombănea și continua să încerce, până când a obținut o fărâmă de flacără cu care a reușit să-și aprindă țigara.

Între timp, pelicula începea să prindă viață pe perete.    

Cadru de interior, alb-negru, camera de proiecție. În locul proiectorului digital cu care eram obișnuit, proiectorul cel vechi. Și în locul calculatorului, masa de lemn ținea teancuri înalte de role de film. Iar pe scaunul din fața acesteia era agățată o geacă din piele de șarpe. Da, acea geacă din piele de șarpe.

Apoi, din stânga, a intrat în cadru acest bărbat tânăr, cu plete negre ce îi atârnau peste chip și o mustață la fel de neagră. O mustață pe care aș fi putut-o recunoaște oriunde. Gicu a apucat geaca, și-a vârât brațele prin mânecile ei, privind parcă direct către noi, și-aînceput să-și miște buzele. Iar imaginea a fost înlocuită câteva secunde bune de un carton negru cu textul:ȚI-AM SPUS VREODATĂ CĂ GEACA ASTA REPREZINTĂ UN SIMBOL AL INDIVIDUALITĂȚII ȘI CREDINȚEI MELE ÎN LIBERTATEA PERSONALĂ?

Înapoi la imaginea monocromă a camerei de proiecție, tânărul Gicu zâmbea și se uita în continuare către noi, până când ușa camerei s-a deschis și i-a atras atenția. Din prag îl privea un copil, un băiețel rotofei al cărui chip vag familiar m-a făcut să mă dau un pas în spate.

– Ești bine? m-a întrebat Crina.

– Da, da, am spus eu aproape fără glas. Sunt bine.

Băiatul a făcut doi pași către Gicu și a început să-și miște buzele: LUMEA TE AȘTEAPTĂ.Gicu i-a zâmbit și cei doi au ieșit împreună pe ușă, moment în care filmul s-a tăiat și cadrul s-a schimbatîn planul general al sălii de cinema, așa cum se vedea ea privită de la baza ecranului. Rândurile de scaune luminate obscur se pierdeau în zare, ocupate din loc în loc de siluetele neclare ale publicului. Gicu și Mircea s-au oprit în centrul cadrului, cu spatele la noi.

Un bărbat din public s-a ridicat în picioare și o lumină s-a aprins asupra sa. Purta un sacou larg și demodat, cu două rânduri de nasturi, și o pălărie cu borurile lăsate peste ochi. Și-a deschis gura anunțând, tot printr-un text, de cât timp îl așteptau.

Apoi un băiat care părea de vreo cincisprezece-șaisprezece ani, în uniformă de pionier, s-a ridicat și el în picioare și a început să-și miște gura: TOVARĂȘE, DAR NU MAI ZĂBOVIȚI! CE VEȘTI ADUCEȚI?

A urmat rândul unei femei să se ridice în picioare. Avea pe ea o rochie neagră, voluminoasă și o pălărie înflorată, ca în filmele de  epocă. Buzele acesteia au început să se miște și ele, mirându-se ce mare s-a făcut Gicu. Cucoana era și ea nerăbdătoare să afle ce s-a mai întâmplat cu dragul lor cinematograf.

Gicu a făcut câțiva pași înspre ei și s-a așezat pe vine, cu capul plecat. NU SE MAI ÎNTÂMPLĂ NIMIC. CINEMATOGRAFUL NOSTRU NU MAI ESTE. L-AU ÎNCHIS ACUM  ZECE ANI DE ZILE.

După ce textul a fost înlocuit din nou de sala cu scaune, Gicu a rămas nemișcat, cu capul în podea, în timp ce tot publicul s-a ridicat scandalizat în picioare. Alergau de colo colo, fluturându-și mâinile în aer și deschizându-și larg gurile și aproape că-i puteam auzi urlând, chiar dacă singurul sunet propriu-zis era în continuare turuitul gălăgios al proiectorului.

Mircea, care arăta exact așa cum mi-l aminteam din copilărie, și-a întors deodată privirea către noi. Zâmbea și făcea cu mâna, ca și cum ne-ar fi putut vedea. Apoi, subit,filmul s-a întrerupt.

Proiectorul a început să turuie și mai tare și să tremure. Am apăsat pe buton ca să-l opresc, dar nu mă asculta. Am apăsat pe celălalt buton ca să-i sting lampa, dar tot degeaba.Începeam să simt miros de fum.

– Ce-a fost asta? mă întreba Crina încă blocată cu gândul la filmul acela. Cine erau oamenii aceia? Ăla era Gicu?

– Cred că… cred că ar trebui să ieșim de aici. Cât mai repede. Nenorocirea asta nu se mai oprește.

Înainte să-mi termin fraza, pelicula începuse deja să ardă. M-am întors către Crina, cu gândul s-o iau de mână și să fugim de acolo. Însă îndată ce am atins-o, un fior rece mi-a cuprins întreg trupul, împietrindu-mă.Mă privea cu o expresie total străină pe chip și simțeam ceva foarte straniu în prezența ei. Arăta la fel ca mai devreme și totuși părea diferită. Țigara i-a scăpat dintre degete și i-a picat pe podea, în timp ce focul se întețea și începea să cuprindă toată încăperea.

– Crina, ardem aici! urlam eu la ea. Trebuie să fugim!

– Singur… a spus ea cu o voce care nu era a ei. Singur și gol. Atât de singur și atât de gol…

– Poftim? Cine? Cine e singur și gol?

– Eu. Sunt atât de singur și atât de gol. Atâția ani mi-ați trecut pragul și acum m-ați uitat. M-ați abandonat.

– Crina? Crina, tu ești?

– Știi foarte bine cine sunt. Mă cunoști de când erai copil, veneai aici și se piteai sub scaunele mele. Și acum ești mare, mergi în alte cinematografe, ai trecut peste. Nu mai ai nevoie de mine. Dirijori celebri și-au condus orchestrele în mine. Regi și regine, prinți și prințese, dictatori și mari demnitari, artiști cu suflete pline de speranțe, îndrăgostiți și oameni singuri… Atâtea inimi au bătut în mine. Și acum sunt condamnat la întuneric. Condamnat la nimic. La uitare. Putrefacție.

Apoia tremurat din cap până-n picioare și și-a pierdut echilibrul, dar am prins-o înainte să cadă. Întreaga clădire din jurul nostru a început să se zguduie puternic, iar Marlon Brando a căzut și el de pe perete.

– Ce… ce dracu s-a întâmplat? a întrebat ea cu propria-i voce. Ce-a fost asta?

Am sărutat-o, am luat-o de mână și am fugit împreună, afară din ceea ce fusese cândva Cinema Patrimoniu. Era sfârșitul pentru locul acela. Genericul de final.

Dar povestea sa trăiește în noi.