Când porcii vor avea aripi

Gândul lui Pamfil stătea țintuit, de trei zile, la vecina sa Neli, însă mâinile tăiau cu pricepere carnea proaspătă și moale de pe tejgheaua măcelăriei. Un „cotlet”, o „vrăbioară”, apoi un mușchiuleț numai bun de pus în tigaia încinsă. Făcea totul aproape automat, precis, fără să cântărească, fără să pregătească totul dinainte, așa cum se întâmpla în cazul adevăraților profesioniști din orice meserie. Ca măcelar, Pamfil nu se putea compara cu nimeni. Avea un instinct înnăscut de cum alegea animalul și până când acesta ajungea atârnat în cârlige sau pe rastelurile frigiderului. Desigur, din acest motiv avea și o clientelă cunoscătoare, aleasă pe sprânceană. Veneau oamenii la el, îi spuneau ce vor să gătească ori pentru ce eveniment anume doreau să pregătească o masă mai specială și Pamfil, cu instinctul său inegalabil, le tăia fix acea bucată de carne, cea mai potrivită ocaziei respective. Prin urmare Pamfil se bucura de un respect deosebit în cartier, însă nu se putea lăuda că avea aceeași trecere la femei.

Cu numai o seară în urmă, se trezise că bate la ușa vecinei sale, Neli, și fără altă introducere îi oferise un pachet de carne calitatea întâi. Femeia îi mulțumise surprinsă de gest și… cam atât. Pamfil o privise cu ochi lacomi și încercase timid să lege o conversație, însă în cele din urmă, la răceala femeii, fu nevoit să spună frumos „noapte bună” și se întoarse în locuința sa cu aer stătut de burlăcie prea lungă și poate prea tristă pentru un personaj atât de cunoscut în cartier.

A doua zi dimineață se trezi cu imaginea drăguței de Neli în fața ochilor. Din păcate nu și cu Neli în carne și oase. Oftă și se miră cât de bine își amintea de ochii ei albaștri, de fața ovală, perfectă, de buzele roșii și de sânii ei plini care împungeau obraznic țesătura rochiei. Ce mai putea spune? Era lucru hotărât că femeia îi cam luase mințile, însă lui Pamfil nu-i păsa de acest lucru nici cât negru sub unghie. La fel nu-i păsa că ea tocmai divorțase și că netrebnicul de bărbat-su tot îi mai dădea târcoale pe la ușă.

La toate aceste lucruri se gândea Pamfil și tăia, tăia, tăia carnea cu pricepere, până când auzi clopoțelul de la ușa măcelăriei. Val-vârtej, patronul prăvăliei, domnul Teliman, apăru în prag, gras, transpirat, în costumul său negru de cioclu dar fără cravată.

– Pamfile, am adus un nou transport de porci. Zece capete. Unul și unul, pe cinstea mea, numai carne, de-ți vine să-i mănânci din ochi. Tăiem trei dintre ei astăzi și restul în zilele următoare, gâfâi precipitat patronul.

– Da’ cui vreți să las prăvălia? se burzului măcelarul, gândindu-se că strada Luterană, locul unde se găseau ei, era totuși o stradă respectabilă, cu firme la fel de respectabile.

– O închizi până după-amiază. Pui un bilet în ușă că am primit carne proaspătă și te apuci de treabă.

– Știți că lucrez singur de o săptămână? rosti apăsat Pamfil și se încruntă amenințător.

– Știu, știu, dragul meu, se miorlăi șeful măcelăriei de parcă el ar fi fost angajatul, apoi îl luă protector de braț pe Pamfil, șoptindu-i: M-am gândit și la tine, iar pe săptămâna asta îți rotunjesc binișor salariul. Pe cinstea mea că o să fii mulțumit, dar acum, hai, scoate-mă din problema asta că n-am cu ce să-i țin pe mâncare, știi tu, alți bani, altă…

Pamfil nu-l lăsă să-și ducă vorba până la capăt și făcu semn din mână că acceptă să facă și treaba asta chiar dacă urma să stea din nou peste program. Atât vru să afle și patronul care îi strânse mâna și o șterse iute pe ușă. De fapt, Pamfil se simțea al naibii de obosit. Cu numai o săptămână în urmă încă mai avea doi ucenici alături de el. Unul dintre ei, Petre, mai aiurit din fire, își tăiase un deget. Hârș! Și degetul atârna doar într-o fâșie de piele. Însă puștiul nu se mulțumise doar să-și producă un handicap, oarecum obișnuit pentru cei din branșa măcelarilor, ci îngrozit de priveliștea oferită, de mâna sa văduvită de un deget și de sângele care îl împroșcase din cap până în picioare, începuse să alerge ca un apucat în jurul tejghelei lovind cu fruntea cârligele goale atârnate de tavan. Cu greu Pamfil pusese într-un târziu mâna pe el, îl trântise la podea unde, cu forța, îi legase rana într-o batistă jegoasă.

Tot spectacolul fu de ajuns și pentru cel de-al doilea ucenic care, din ziua următoare, nu mai călcă pe la lucru. Așa se trezise Pamfil că are de lucru cât trei și toată săptămâna înjurase printre dinți. La fel făcuse și după plecarea precipitată a domnului Teliman. Se șterse pe mâini de grăsime, scrise un bilet cu litere strâmbe și-l lipi pe geamul prăvăliei, apoi ieși în curtea din spate unde era țarcul pentru sacrificarea animalelor.

Patronul avusese dreptate. Aceia nu erau chiar porci obișnuiți ci, mai degrabă, matahale, numai mușchi, cu spinări enorme de puteai alerga pe ele fără nici o teamă. Ochiul său experimentat observă și alte câteva deosebiri față de ceea ce tăia el în mod obișnuit. Dihăniile aveau picioarele lungi, foarte lungi, la fel și cozile încârligate de două ori, spatele împovărat cu grebene uriașe, precum două cocoașe ridicate pe fiecare umăr, râturile mai puțin proeminente dar avântate înainte, ca săgețile și, în fine, urechile mult mai mici, chiar delicate, dacă se putea alătura o astfel de descriere unor patrupede atât de puțin răsfățate cu aprecieri estetice sau laudative.

Pamfil folosea strategia lui de tăiere, verificată în atâția ani de muncă la măcelărie. Când avea tăieri masive îl alegea întâi pe cel mai înverșunat, cel mai agitat dintre porci. Dacă îl termina repede, ceilalți puteau fi tăiați mult mai lesne. De această dată, puse ochii pe unul cu părul scurt și ochi ageri care nu-l slăbise nici o clipă pe Pamfil din priviri. Măcelarul încercă să-l scoată din grup și să-l bage în culoarul de tăiere. Însă animalul se dovedea mai încăpățânat decât bănuia Pamfil. Cum ajungea la intrarea culoarului, se răsucea violent și fugea înapoi prin ploaia de lovituri pe care i le aplica bărbatul cu toată puterea sa.

După un sfert de ceas, Pamfil lăsa în jos brațul obosit și dădu fuga la magazie de unde aduse o funie rezistentă. Făcu un ochi funiei cu ajutorul căreia voia să prindă râtul porcului. Fiindcă avea toată spinarea roșie de bătaie, animalul îl privea încruntat, plin de ură, dar ochii săi nu erau tocmai de animal hăituit. Pentru o clipă, măcelarul avu senzația că-l privește un om. Dar numai pentru o clipă deoarece imediat se urcă pe gardul țarcului cu funia într-o mână și cu bățul în cealaltă. Dădu câteva lovituri la nimereală încercând să își concentreze atacul numai pe porcul care îl istovise cu atâta pricepere.

– Las’ că-ți arăt eu! Îl amenința măcelarul printre dinți. Apoi cursa prin țarc continuă haotică, precum gândurile înfierbântate ale lui Pamfil.

Într-un târziu reuși să-i prindă râtul cu ochiul funiei și, grăbit, legă celălalt capăt de un stâlp al țarcului. În mod normal, porcul, ființă nătângă și lipsită de orice fărâmă de inteligență, trebuia să tragă înapoi ca ieșit din minți pentru a rupe funia. Lațul s-ar fi strâns mai bine și, imobilizat astfel, ar fi fost o simplă formalitate ca un tăietor priceput să-i dea lovitura fatală. Dar nu era și cazul porcului prins de Pamfil. Acesta făcu doi pași înainte până ce funia deveni moale, scutură din cap puternic și ochiul de funie căzu de pe botul său ascuțit.

– Așa ceva n-am mai văzut! îngâna întruna Pamfil, pierzându-și definitiv orice urmă de răbdare și speranță.

În furia sa uitase de un amănunt. Un mic amănunt care i-ar fi dat sigur de gândit: liniștea. Era o liniște amenințătoare pentru că porcii aceia nu scoteau nici un zgomot, nici măcar un guițat. Nimic animalic și nimic care ar fi putut sugera teama, disperarea animalului hăituit, instinctul primar. De aceea, Pamfil părea că aproape își pierduse mințile de furie. Să auzi numai gâfâitul tău neputincios, ca bărbat, este cu adevărat umilitor.

***

Domnul Teliman auzi bătăi în ușa de la intrare. Trecuse binișor de opt seara și nu prea se aștepta la vizitatori, mai ales că tocmai lua masa alături de familie. Cei doi copii ai săi își lăbărțară un zâmbet peste fețele bucălate pentru că prezența cuiva străin îi scăpa, desigur, de ochiul vigilent al doamnei Teliman care îi obliga să mănânce tot din farfurie.

– Savina, mergi tu, dragă și vezi cine-i, se posomorî Teliman pentru că tocmai vârâse furculița într-un cotlet uriaș, apetisant și bine rumenit. Femeia, subțirică și palidă ca un mort, renunță cu plăcere la porția de carne din farfurie și ieși grăbită din salon. După numai câteva secunde se întoarse ușor agitată și îi spuse soțului:

– E Pamfil. Mi-a fost frică să-i deschid. Arată ca naiba. Vezi tu ce vrea.

Teliman privi resemnat bucata rumenă din farfurie, trânti șervetul de la gât pe masă și porni legănat către ușă în timp ce-și slăbea cureaua de la pantaloni spre ușurarea pântecului său ghiftuit cu friptură. Îi dădu drumul lui Pamfil și, cu inimă strânsă, îl pofti să ia loc pe canapeaua din hol. Măcelarul era murdar din cap până în picioare, dar nu se sinchisi de acest lucru și se prăbuși extenuat pe canapea. Când văzu că ditamai bărbatul zace dărâmat pe canapea, fața lui Teliman deveni toată o grimasă de spaimă amestecată cu îngrijorare, cum nu mai trăise de când se înstărise ca afacerist.

– Doamne, Dumnezeule! Pamfil, ce-i cu tine băiete? Arăți ca naiba, zău.

– Mi-ai făcut-o, patroane! răsuflă terminat măcelarul și bărbia îi căzu istovită în piept.

– Da’ vorbește odată, omule! urlă la el patronul. A luat foc prăvălia? Ai omorât pe cineva? Spune despre ce-i vorba!

– Porcii… Cei pe care i-ați adus. Sunt întruchiparea Satanei… Mi-e martor Dumnezeu că-s posedați… Dacă vă puteți imagina, de când ați plecat n-am reușit să tai decât unul. Auzi patroane? UNUL! Și Pamfil îi povesti de-a fir-a-păr toată tărășenia.

De la spaimă, fața bucălată a lui Teliman trecu la uimire, completându-se pe alocuri cu indignare și admirație. La sfârșitul istorisirii lui Pamfil, domnul Teliman îngâna ceva neinteligibil și se agita inutil prin încăpere.

– Nu pot să cred. Pe cinstea mea că nu pot să cred!

– Ba să crezi patroane, că de-aia arăt așa! Făcu Pamfil cuprins de o resemnare fără scăpare.

– Și vrei să spui că a trebuit să-l chemi pe domnul Zavati cu arma lui de vânătoare ca să-mpuște porcul ăla blestemat?

Nemaiavând puterea să rostească vreun cuvânt, Pamfil dădu din cap, ca și cum asta fusese ultima soluție la care mai putuse apela. Nevrozat, Teliman se învârtea neliniștit prin cameră și vorbea de unul singur.

– Știam eu că-i prea mare chilipirul și că este ceva dubios la mijloc. Cu optzeci de bani pe kilogramul de carne în viu nici un fermier prost n-ar vinde. Doamneee, dacă aș pune mâna pe nenorocitul ăla care mi i-a vândut.

Mintea lui Teliman lucra într-o altă dimensiune decât cea a lui Pamfil care se gândea doar la cum putea el să le vină de hac celor nouă porci rămași în țarcul măcelăriei. Patronul lucra cu cifre, cu bani, iar gândul că trebuia să angajeze o groază de oameni pentru a tăia porcii ăia zănatici îi revolta stomacul.

După un timp, amândoi căzură în muțenie. Teliman se așeză și el pe un fotoliu, frământându-și bărbia grasă cu degetele pufoase ca niște cârnăciori, iar Pamfil, dărâmat cu totul, își luă capul în palme încercând să-și adune gândurile răvășite de întâmplările din cursul zilei. Nici unul nu avea curajul să emită vreo presupunere sau să vină cu o soluție. După mai multe minute Teliman rupse tăcerea:

– Ce ne facem, Pamfile?

– Nu știu patroane. Să mă bată Dumnezeu dacă știu. Îi împușcăm pe toți, pentru că mie mi-ajunge.

– Ei, nici chiar așa Pamfil…

– În ritmul ăsta o să ajung la ospiciu. Dumneata știi că n-am pe nimeni. Dac-ajung acasă n-am cui să spun ce mă doare.

– Așa-i Pamfile. Te cred.

– Ba, mă tem că nu înțelegeți. Pentru că am mai văzut ceva ce nu pot pricepe în ruptul capului.

– Ce-ai văzut, Pamfil? făcu pe înțelegătorul Teliman.

– Porcul pe care am reușit să-l omor avea… avea oase în plus.

– Ce vrei să spui? se arătă nedumerit patronul.

– Păi acolo, la spate, pe umeri, crescuseră oase în plus pe sub piele. Ca niște mânuțe. Dacă n-aș fi știut că este porc, aș fi zis că urma să-i crească aripi.

La auzul unei astfel de minunății, pe amândoi îi cuprinse o stare de melancolie meditativă, ca atunci când omul așteaptă resemnat să-i vină sfârșitul.

– Patroane, nu mai sunt porcii de-altădată. Nici lumea asta nu mai e la fel; așa o să-nebunim cu toții, tocmai de la lucruri d-astea, pe care nu le-nțelegem.

– Ai dreptate Pamfile, îl consolă Teliman. Dar eu zic că mâine, cu mintea limpede, o să găsim noi o soluție. Du-te acasă, fă-ți o friptură, bea un pahar de vin roșu și trage un somn sănătos. Să vezi ce bine-o să te simți dimineață. Sper c-ai luat ceva carne să-ți ungi sufletul cu o bucățică proaspătă, mă-nțelegi…

Pamfil bătu cu palma în geanta de lângă canapea și rânji anemic, satisfăcut, pentru prima oară în acea zi:

– I-am luat inima și ficații nemernicului ăluia de porc. Să i le mănânc, să le-nfulec, așa, că și el mi le-a mâncat astăzi, cu suflet cu tot.

Pamfil înjură animalul cu ură după care se ridică, dădu mâna cu Teliman și o luă agale spre casă. În dreptul casei dragii de Neli, nu-l răbdă inima și bătu la ușă stând mai la întuneric, pentru ca femeia să nu-l vadă cât de rău arată.

– Ți-am adus ceva, sper să îți placă, zise el istovit când femeia apăru în prag. Apoi, din proprie inițiativă, fără s-o mai lungească, lăsă geanta la picioarele ei, spuse frumos „noapte bună” și plecă liniștit spre casa de alături.

***

Dimineața îl găsi pe Pamfil îmbrăcat, murdar și înfometat. Sfatul lui Teliman rămăsese departe, în urmă, de cum ieșise pe ușă, iar odată ajuns acasă nu făcuse altceva decât să se prăbușească pe pat și să sforăie cu putere.

Pamfil se trezise devreme, odihnit dar cu o durere surdă în mușchi. Parcă ar mai fi vrut să lenevească, dar hotărârea de a pune capăt întregii tărășenii persista cu tărie în mintea sa. Se spălă cu grijă, se bărbieri, înfulecă o omletă făcută în grabă și ieși afară din casă.

Ajuns la măcelărie află că și domnul Teliman rămăsese preocupat de problemă pentru că îl aștepta în fața prăvăliei stând de vorbă cu trei gealați, probabil hamali la depourile de cereale. Teliman, cu toată burta sa uriașă, bine alimentată cu cotlete de porc rumenite, părea insignifiant pe lângă alura atletică a celor trei salahori.

– ‘Neața patroane! salută Pamfil de la distanță, întrebându-se în gând cum și când reușise Teliman să-i găsească pe cei trei.

– Bună dimineața, Pamfil! Poate că o vom face să fie și mai bună, rânji patronul și, când măcelarul ajunse în dreptul său, îl bătu prietenește pe umăr. În mâna stângă ținea de mâner o cutie lungă, dreptunghiulară, îmbrăcată în piele.

Când intrară în prăvălie Pamfil se putu lămuri că era vorba de carabina de vânătoare a lui Teliman. Ținea la ea mai mult ca la nevastă-sa, fiindcă mai mereu îl găsea lustruind-o, oricând avea puțin timp liber. Cu arma în mână, patronul se simțea acum mai stăpân pe el decât oricare altcineva și, măcar pentru statutul său social, de persoană de vază a cartierului, era aproape obligat să ia inițiativa:

– Hai să vedem ce fac nemernicii ăia, rosti el însoțindu-și vorba cu un semn teatral înspre ceilalți, ca și cum ei trebuiau să-i urmeze exemplul de curaj.

De făcut, porcii nu prea făceau nimic. Stăteau în țarcul lor, unul lângă altul, cu râturile ascuțite ridicate în sus, adulmecând aerul. La vederea atâtor bărbați se retraseră ca la comandă într-un colț, așteptând în tăcere.

– Mă fraților, ăștia ne-au simțit, făcu unul dintre salahori scoțând de la spate un cuțit uriaș căruia îi încercă ascuțimea tăișului cu buricul degetului mare.

Porcii îl fixau amenințător cu ochii lor negri, punctiformi. Salahorul văzuse și el cum îl priveau animalele, dar rânji făcând caz de o întâmplare mai veche din viața lui pentru care luase cincisprezece ani de închisoare:

– Așa se uita și Jan Mână Iute, până i-am scos mațele afară. Ceilalți doi hohotiră ținându-i isonul și priviră cu mândrie către domnul Teliman, ca și cum i-ar fi spus: „Vezi, conașule, ce garnitură ți-am adus?”.

Încurajat de râsetele camarazilor săi, salahorul sări peste îngrăditura țarcului și se repezi la unul dintre porcii din față prinzându-l de-o ureche. Prea atent pentru a găsi o poziție bună de unde să-i înfigă cuțitul în inimă, salahorul nu observă că grupul compact de porci se împărțise în două. Cu o iuțeală greu de bănuit îl luară din părți și-l ridicară pe sus aruncându-l pe spate. Până să se adune și să se ridice în capul oaselor, trupurile masive ale celor nouă porci trecură peste el, mărunțindu-l repede cu copitele lor despicate. Cei de pe margine urlau și băteau cu bețele în spinările săltărețe de deasupra bărbatului. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, unul dintre porci se lăsă pe o parte chiar pe capul salahorului. Mâinile bărbatului se agitară în spasme timp de mai multe zeci de secunde după care își încetară zbaterea.

Teliman urla ca nebunul ținând carabina la ochi, dar se temea să tragă ca nu cumva el să-l ucidă pe cel trântit la pământ. Agitația continuă fără folos, până ce porcii se hotărâră să-și abandoneze victima și se retraseră într-un alt colț al țarcului.

Prudenți, bărbații se apropiară încet de trupul inert și-l traseră afară de picioare. Fața vânătă și plină de sânge spunea foarte bine că nu mai era nimic de făcut. De furie, Teliman puse arma pe umăr și slobozi trei focuri la nimereală în grămada porcilor. Stropi mari de sânge căzură peste spinările albe intrate la unison într-o agitație de panică, iar șiroaie rubinii începură să se întindă leneșe prin țărână.

– Nu așa! Omoară-i câte unul, urlă Pamfil încercând să-și oprească patronul care agita neglijent carabina.

Pamfil știa bine ce spunea fiindcă niciun porc nu se prăbușise. În nebunia iscată de Teliman, cei doi salahori o șterseseră iute, cu dorința vizibilă de a-și păstra capetele întregi pe umeri. Era prea mult chiar și pentru ei.

– Au spălat putina? întrebă patronul furios.

Pamfil aprobă mut și își șterse fruntea de sudoare, apoi îi reaminti șefului său că veniseră cu o treabă:

– Pe care-l luăm primul? întrebă Pamfil.

– Îl vezi pe ăla din colț? Șchioapătă. Îl doare. Nu-i așa, te doare porcușor?

Ochi atent și primul glonte îi străpunse coastele în dreptul inimii. Carnea înflori în roșu aprins și animalul se cutremură din tot corpul, dar nu căzu.

– Nu-i de-ajuns? Mai ia de-aici o bobiță, în râtul ăla al tău. Ceea ce aproape că se întâmplă, numai că glontele îi zbură un sfert din cap cu o ureche întreagă și neatinsă. Deși lovit de moarte, porcul continua să se țină pe picioare, spre disperarea trăgătorului care mai slobozi un foc în plin. Dezlănțuit, Teliman trase foc după foc, până când toate gloanțele pe care le avea la el se terminară. Ȋn țarc zăceau trei porci, ciuruiți parcă de un pluton de execuție.

Afară, veștile despre moartea salahorului și despre inteligența ieșită din comun a patrupedelor cumpărate de Teliman se împrăștiară rapid în tot cartierul.

Desigur că cei mai mulți dintre oameni puneau întreaga poveste pe seama domnului Teliman care nu se prea arătase cu frica lui Dumnezeu. De-asta se și căpătase cu o turmă de porci posedați, sau ce-or fi fost ei cu adevărat. Alții, mai puțin chinuiți de teama Necuratului, dar evident împătimiți de lucruri ieșite din comun, susțineau că probabil armata scăpase din mână vreo cercetare secretă, ajunsă prin cine știe ce întâmplare în ograda lui Teliman. Desigur nu excludeau și posibilitatea ca porcii să fi picat din cer. Poate de-asta erau și mai deștepți porcii patronului măcelăriei.

Teliman contribuia anual cu o sumă modestă la Societatea pentru Științe fiindcă voia să apară în lume ca un om educat și mai ales ca un binefăcător. Din acest motiv era hotărât să îi chestioneze pe membrii societății în legătură cu problema sa, dar trecu repede peste idee. Nimeni nu mai stătea să-și bată capul cu astfel de fleacuri, atâta timp cât o bună parte dintre porci încă mai trăia și oamenii nu le puteau veni de hac.

Din solidaritate sau din curiozitate, câțiva dintre cei mai cunoscuți măcelari din cartier se grăbiră să ajungă la prăvălia din strada Luterană, să-i dea ajutor unui confrate ajuns la ananghie. De cum intrară se lămuriră că nu era vorba nici pe departe de ceva obișnuit, pentru că nici ei nu întâlniseră animale care să refuze moartea cu atâta încăpățânare.

Cineva venise cu ideea să se folosească de curentul electric, să-i electrocuteze, numai că și de această dată porcii își dovediră inteligența și se așezară în așa fel încât curentul scurs prin ei să ajungă în țevile care alcătuiau îngrăditura țarcului. Câțiva gură cască fură trântiți la pământ pentru că stătuseră sprijiniți de țarcul astfel electrificat. În scurt timp renunțară și la această soluție, considerată de toți prea periculoasă și lipsită de rezultate spectaculoase. Mai încercară și alte soluții născute din genialitatea criminală neostoită a minții omenești, însoțite de fiecare dată cu numeroase accidente din rândul oamenilor, însă, în cele din urmă, după trei ceasuri de luptă înverșunată, porcii fură trimiși în Împărăția lui Dumnezeu, dacă s-o fi găsit și pentru ei vreun loc acolo.

Pamfil îi privea întinși în bălți de sânge și parcă nici lui nu-i venea să creadă că, pentru a nu știm câta oară în istorie, se înregistra încă o victorie a omului în luptă cu natura potrivnică. Cel puțin așa perora Teliman ridicând arma în aer ca un învingător ce se credea.

– Sunt morți, domnule? șopti Pamfil la urechea patronului.

– Cât se poate de morți, Pamfil. Se vor scula de-aici când le vor crește aripile alea pe care le-ai văzut tu, spuse Teliman și fu acompaniat de ceilalți în hohote de râs.

După un scurt timp, patronul se posomorî așa, ca din senin, deoarece în mintea sa se învârtoșa o idee care îl rodea tot mai rău: cum avea el să se descurce cu atâta carne? În mod normal nu tăia mai mult de trei porci pe zi, iar acum nouă? Fără să-l mai pună la socoteală pe cel tăiat de Pamfil cu o zi în urmă care fusese băgat la gheață. Fu de-ajuns ca ceilalți măcelari veniți de prin tot cartierul să audă frământarea lui Teliman că se și oferiră să-i vândă carnea în prăvăliile lor, dar la prețul cu care fuseseră porcii cumpărați vii. Evident că Teliman nu avea cum să refuze o astfel de ofertă și acceptă, revenindu-i buna dispoziție.

– Carne pentru tot cartierul! urlă el și noi hohote de râs izbucniră din piepturile celor adunați. Apoi afacerea fu pecetluită cu mai multe sticle de vin roșu.

***

Până spre seară Pamfil vându mai multă carne decât vindea el, de obicei, în zilele cele mai bune. Într-un fel lumea era curioasă să vadă locul tragediei și, odată intrați în prăvălie, nu puteau să spună că nu vor să cumpere nimic. Ca un schimb de amabilități, Pamfil le istorisea întreaga poveste, până aproape că-l durea gura și vânzarea mergea strună. Pe unii îi conducea, pentru foarte scurt timp, la țarcul maronit de atât sânge uscat. Ba chiar, la un moment dat, intrară și câțiva reporteri de la două cotidiane de circulație regională, citite de prea puțină lume pentru a fi cunoscute și de Pamfil. Dar măcelarul, cu toate că nu citea ziare, părea încântat să vorbească, neuitând să facă și puțină reclamă:

– Scrieți să vină lumea pe strada Luterană, să afle și să vadă.

Pe la șase închise prăvălia și o luă încet pe trotuarul luminat de soarele din amurg. Ca de obicei, făcu vizita de curtoazie drăguței de Neli care continua să-l atragă cu aceeași pasiune. Bătu în ușă, dar nu răspunse nimeni. Pe lângă colțul casei se prelingea un cântec de iubire fredonat de o voce feminină, vibrantă și caldă. „Știu, întinde rufele”, gândi Pamfil și intră pe portița de lângă casă care ducea, printr-un gang, în curtea din spate a locuinței lui Neli. Glasul ei se auzea tot mai clar și îi umplea sufletul de plăcere.

– Neli? Neli! strigă el de două ori încercând să-și anunțe prezența.

Într-adevăr femeia întindea rufele pe sârmă și cânta. Umbra ei se întrezărea în spatele unui cearșaf alb.

– Neli! o strigă din nou Pamfil apoi amuți fiindcă în fața lui se dezvălui un lucru de neimaginat.

Trupul mlădios al femeii se înălță ușor, ușor de după cearșaful străveziu, până ce trecu mult peste sârma întinsă pe care atârnau rufele ude. Pamfil privea siderat la aripile ei lungi, unduitoare care o țineau nemișcată în aer. Deodată femeia întoarse capul și salută un alt zburător, un vecin de pe o stradă alăturată care își ridică pălăria curtenitor și dispăru pe lângă turla bisericii evanghelice din apropiere.

În depărtare trupuri ușoare purtate de aripi angelice se roteau liniștite prin aerul cald al amiezii, un aer care părea mai încărcat ca niciodată cu mirosuri îmbietoare de friptură abia scoasă din cuptor.