Albastru

Și a fost noapte și a fost dimineață.

M-am trezit din somn și am deschis ochii. Îngerul ședea alături, mai mult lumină, mai puțin trup. Nu mi-a fost teamă, căci n-am apucat să mă dezmeticesc când m-a luat de mână trăgându-mă în vale, spre malul mării. Am ridicat privirea spre soare simțindu-mă proaspăt, de parcă ar fi fost primii mei zori în această lume. De parcă atunci, în dimineața aceea, ieșisem la lumină din pântecul mamei. Am apărut din întunericul în care toate cresc spre a se da vieții, doar ca să mă bucur de întinderea senină, nesfârșită. M-am uitat în depărtare. Pe linia orizontului, cerul de dedesubt se unea cu cel de deasupra. Sus, pe albastrul răsturnat, nori mărunți îl brăzdau din loc în loc, fugărindu-se unii pe alții.

Marea are cerul în care se oglindește fără încetare. Ea pleacă și se întoarce ca să mângâie țărmul obosit ce-o așteaptă, de când lumea și pământul, să-i ostoiască setea și foamea de iubire. Numai uscatul, taciturn, trebuie ogoit, ca un copil ce-și așteaptă răbdător porția de tandrețe, i-am șoptit îngerului.

Pe dată ce am rostit vorbele am început să simt, în miezul meu, cum se deșteaptă emoții tot mai vii, mai aprinse, rostogolindu-se unele după altele, amestecându-se.

Nu vedem la fel, nu auzim aidoma, nu cunoaștem lumea în același mod; cine zice însă că de asta e nevoie pentru a ne putea înțelege unii cu alții? Nu trebuie să vedem aceeași nuanță de albastru ca să cuprindem cu inima ce este cerul sau marea.

Când m-am întors să-i mărturisesc ce simțeam, am văzut că îngerul dispăruse fără să-și ia rămas bun. Inima îl simțea încă aproape. Deși rămăsesem singur, firul ce ne lega doar se desfășurase mai mult acum, când nu-l vedeam. Sosise să-i amintească sufletului meu, încă o dată, că vine și se duce din lumi, spre alte lumi. Plecase îngăduindu-mi să mă pătrund de minunea de a exista.

Timpul este o iluzie, mi-am spus. Am început să cutreier de-a lungul țărmului cugetând la toate. Sub tălpi, mici cochilii își așteptau cuminți rândul să se transforme în nisipul pe care îl vor frământa, trecând, cei care vor veni. Am mers așa, bucurându-mă la fiecare pas. Nu aveam nimic în afară de mine însumi. Pacea din inima mea era alcătuită din frânturi de bucurii mărunte, ce se lipeau de-a valma unele de altele. Un val care îmi răcorea piciorul. Briza mării, așezându-mi-se pe trup, cuprindea albastrul întins, gustul sărat și viața ascunsă a tuturor viețuitoarelor care trăiau sau se sfârșiseră deja, continuând să viețuiască în celelalte ființe. Înăuntru sau în afară nu însemna nimic. Eu eram în ele, iar ele trecuseră deja în mine, ori în vreun strămoș îndepărtat ce-și amintea acum de toate astea, continuându-și umbletul pe malul mării așa cum o făcuse cu sute de ani înainte.

În ce fel voi continua să exist atunci când toate se vor fi sfârșit? am prins a mă întreba. Ori poate suntem cu toții o imensă ființă fabuloasă, un soi de Pasăre Phoenix ce se naște mereu și mereu?

M-am oprit și mi-am scos hainele. M-am aruncat în apă. Brațele albastre m-au prins pe dată învăluindu-mă, alinându-mi trupul într-o îmbrățișare nesfârșită. M-am scufundat cu ochii deschiși. Razele soarelui străpungeau pieziș lichidul vieții, iar corpul meu a devenit strălucitor cum fusese al îngerului. Eram acum și eu mai mult lumină, mai puțin trup, dar nu aveam cui să mai mărturisesc toate acestea.

Și a fost dimineață și a fost noapte.