Oare îşi mai aminteşte cineva de Cervantes? M-a vizitat azi dimineaţă, chiar înainte să mă trezesc. Cât pe ce să nu-l recunosc… era trist şi tras la faţă. De altfel, mereu l-am confundat cu Don Quijote.

Acum se grăbea, nu avea chef de vorbă şi era uşor confuz. Ori poate eu agonizam în ultimele clipe de somn, dinaintea trezirii. Părea că nu mă cunoaşte, dar nu m-am supărat. Nu are cum să cunoască atâtea şi atâtea milioane de oameni, fiecare mai neînsemnat decât altul în spaţiul şi timpul celor aproape cincisute de ani de când el trăieşte. Pentru că sigur el încă trăieşte. Doar l-am văzut! L-am văzut trecând prin camera mea şi ieşind direct pe un drum prăfos, ce ducea în direcţia Castiliei. Păşea hotărât, totuşi parcă uşor temător şi îndrugând ceva despre bătălia de la Lepano. Ajuns în plin soare s-a întors spre mine şi a rostit câteva cuvinte, dar văzându-i privirea rătăcită nu ştiu dacă mie mi le-a adresat:

– Unde sunt morile de vânt? Nu mai găseşti niciuna…

Apoi s-a pierdut pe cale, în lumina crescândă a soarelui.

Dimineaţa, în drum meu obișnuit spre cele zilnice, am băgat şi eu de seamă că nu mai există nicio moară de vânt. M-am pomenit întrebându-mă cu voce tare: „Unde sunt morile de vânt!?” Un trecător ce mi-a auzit mirarea, a răspuns peste umăr:

– Ce să faci cu ele? La ce mai sunt bune morile de vânt?

M-am oprit şi am strigat după el:

– La ce sunt bune?! N-ai auzit de Don Quijote? Nu-l cunoşti pe Cervantes?

Omul mi-a zâmbit înţelegător, dar şi-a continuat pasul, nu înainte să-mi facă un semn cu degetul arătător spre tâmpla sa. Iar eu l-am înţeles perfect: „Nebunule!”a vrut să-mi spună omul.

Atunci am pus geanta pe trotuar şi m-am aşezat pe bordură. Cu coatele pe genunchi şi capul sprijinit în palme, am stat să mă gândesc la gravitatea întrebării.

La ce servesc morile de vânt?! În lipsa lor cum îți dai seama care variantă a sinelui tău e reală, care e bună şi care nu, pe care o plac oamenii şi care ţi-e dragă ţie? Cum ştii care din întrebările tale şi ale lumii te definesc, pentru ca mai departe, să le afli răspunsurile? Unde îţi cauţi sinele, unde-ţi descoperi puterile şi slăbiciunile mai bine decât în lupta cu fantasmele tale? La asta sunt bune casele cu brațe rotitoare și chip de năluci – morile de vânt! Iar nebuni nu sunt cei ce le atacă, ci tocmai aceia care nu înţeleg rostul bătăliei.

Cervantes avea dreptate. Nu mai găseşti nicăieri vreo moară de vânt. Poate de asta oamenii nu-şi mai caută şi nu-şi mai află rostul. Sinele autentic, sufletul necesar și bun. Pentru că nimeni nu mai ridică mori de vânt. Iar în lumea de azi nu servește la nimic să ataci, fie și călare, turnurile de metal inert, învârtind la tot pasul elice perfecte, dar identice.

…Și nimeni nu-și mai aduce aminte de Cervantes.