Un roman al legăturilor primejdioase și al revoluției, sau Cronica romanului Anii cenușii – Sfârșitul unei ere, vol. V – de Alex MAROIU

Puțini autori români s-au încumetat să scrie romane-fluviu sau romane-saga de 6 volume, de obicei, scriitorii noștri, chiar dintre cei importanți, au creat trilogii, cele mai cunoscute fiind: Cronică de familie de Petru Dumitriu (care prezintă tabloul societății românești de-a lungul a 200 de ani, în care figurează peste 400 de personaje, roman construit cu o metodă narativă originală, astfel încât părțile sale pot fi citite și ca nuvele autonome), Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda (o trilogie de 1.241 de pagini care probează că, departe de a fi epuizate, posibilitățile romanului social și politico-istoric, având ca suport evenimențial aproximativ perioada istorică dintre 1947 și 1958, adică „obsedantul deceniu”, cum l-a numit chiar Marin Preda, cu o formulă cvasi-memorabilă, sunt numeroase și insuficient cercetate), în perioada comunistă, trilogia Amfitrion, tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii de Nicolae Breban și inegala și mult-prea-lăudata trilogie Orbitor de Mircea Cărtărescu, după Evenimentele din 1989. Printre puținii autori care s-au încumetat să scrie un vast ciclu romanesc a fost prozatorul și dramaturgul Paul Anghel, care a realizat o frescă istorică gigantescă în 11 volume, Zăpezile de acum un veac, despre Războiul de Independență din 1877-1878, cu o ordine de apariție ce nu coincidea cu ordonarea lor în cadrul ciclului, dar care astăzi nu mai este citit și nici măcar citat. De asemenea, prozatorul Gheorghe Schwartz s-a încumetat și a imaginat și el un ciclu romanesc urieșesc, intitulat Cei o sută, din care au apărut până în prezent 11 romane. Iată că și autorul brașovean Alex Maroiu s-a încumetat să scrie o saga romanescă, un ciclu narativ, un roman-fluviu în 6 volume, sau “un lung film serial”, cum spune Maroiu, Anii cenușii.

Protagoniștii tuturor celor 6 romane ale ciclului Anii cenușii de Alex Maroiu sunt Dan, Silvia, Paul și Gabi, patru personaje interesante și vii ale căror destine se întretaie altmaniano-carverian vreme de 30 de ani de istorie a României în trecere, de la perioada post-1945, marcată de instalarea comunismului cu ajutorul neprecupețit al tancurilor sovietice, până la Revoluția din Decembrie 1989, care a marcat prăbușirea și sfârșitul oripilantei ere comuniste. De altfel, chiar autorul susține în volumul cu numărul V, Sfârșitul unei ere, al ciclului Anii cenușii că: “Viețile noastre se întretraie sau se suprapun cu viețile celor din jur, așa cum s-au suprapus și viețile noastre, fără ca cineva anume să și-o dorească neapărat. și oricât de bine ne-am pregătit planurile de viitor sau oricât de mult am putea anticipa ce ne adduce ziua de mâine, întotdeauna apar schimbări neașteptate. Iar tot ce nu putem controla numim, în mod obișnuit sau din motive ascunse, destin” (Alex Maroiu, Sfârșitul unei ere, Brașov, Ed. Pastel, p. 125). În intervalul 1945-1989, totuși, fiecare dintre cele patru personaje principale s-au adaptat, mai mult sau mai puțin abil și mercantil, condițiilor sociale și istorice, proprii unei societăți deja intrate în metastază, nedrepte, mutilate de inegalități, în ciuda egalității și echității proclamate pe toate gardurile de ideologia marxist-leninistă, și influențată de un comunism promovat și dirijat direct de la Moscova, și dus la cvasi-extincție de siniștrii dictatori Gh. Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu, subliniază autorul în introducerea volumului V, Sfârșitul unei ere, al acestei adevărate saga românești.

În romanul cu numărul 5 al ciclului, Sfârșitul unei ere, naraţiunea maroiană este una alternativă, făcându-se atât la persoana I, cât și la persoana a treia, ambele la singular. Narațiunea la persoana I este homodiegetică, când naratorul, în cazul romanului maroian menționat, fiind mai mulți povestitori sau naratori, de pildă cei patru protagoniști menționați mai sus, este martor și autodiegetică, atunci când naratorul este protagonist. Naratorii din Sfârșitul unei ere este/ sunt subiectivi, implicați, necreditabili, ştiind tot atât cât ştiu și personajele. Viziunea este una de tip ,,împreună cu” (avec), punctul de vedere fiind auctorial, iar focalizarea este interioară. La persoana a III-a, complexa narațiune a lui Alex Maroiu este heterodiegetică, iar povestitorul sau naratorul este omniscient atotştiutor, omniprezent, obiectiv, neutru, detaşat, impersonal, neimplicat, creditabil, ştie mai mult decât ştiu personajele atât cele principale, cât și cele secundare; viziunea sau concepția fiind una ,,dindărăt” (par derriere, cum ar spune francezii atât de apreciați de Alex Maroiu), iar punctul de vedere este unul auctorial, cu focalizare zero.

Cele patru personaje principale ale cărții maroiene, Dan, Silviu, Paul și Gabi se vor întâlni în sectorul comerțului exterior, teoretic întâmplător, practic împinși de forțe oculte și interesate să îi țină bineînțeles sub control, să-i manipuleze și să folosească inteligența grupului de tineri intelectuali, dar și să descopere trecutul celor doi inamici, Oprea și Matache, care dețin secrete de stat ce îi tulbură nespus pe șefii Securității. Viețile paralele și neparalele ale protagoniștilor se întretaie carveriano-altmanian și se suprapun în funcție de conjunctură și de interese, de pasiuni și presiuni, de ambiții și slăbiciuni, mai spune autorul. În ultima parte a ciclului alexmaroian, devine personaj principal Gabi, fata răsfățată, dar nefericită, care parcurge drumul de la “stadiul nepăsării la cel al recunoașterii realităților dure”, căci ea înțelege în timp că fericirea adevărată se edifică greu și cere sacrificii imense. Interesant este că acest grup de patru tineri se căutau în draci unii pe ceilalți, uneori ilogic, spune autorul, sau chiar pentru a se război unul cu altul, dar mereu uniți prin destin, soartă, karma, moiră, parce etc., ca și cum nu ar fi fost capabili să trăiască și să respire separat. Pe lângă protagoniști, Maroiu inserează abil în plan secund alte caractere și tipologii, multe interesante și viabile, cum ar fi: Irina, Mia, Nina sau numitul “O”, aceste personaje având un rol mai mult decât secundar ori marginalo-periferic, chiar jucând partituri importante în viața personajelor principale, ca un fel de lianți ai karmei celorlalți, cu o influență uneori decisivă în viața celor din jur. Parafrazându-i pe Victor Hugo din Mizerabilii și Marin Preda din Moromeții, Alex Maroiu notează că timpul trece și rezolvă tot în trecerea lui lină printre astre, sau, vorba lui Dante: Ieșirăm din infern și purgatoriu către sori și stele. 

Sfârșitul unei ere este și un roman al Revoluției române din Decembrie 1989. În opinia mea, orice revoluţie, mai mult sau mai puţin violentă, sângeroasă şi radicală, trebuie să fie sau ar trebui să reprezinte o revoluţie ca năzuinţă şi evoluţie spirituală, culturală, filosofică, intelectuală, religioasă şi morală, şi după aceea una de tip politic, social, economic. Revoluţia ca aspiraţie şi evoluţie spirituală poate fi realizată dimpreună cu cea politică şi socio-economică, dacă acestea din urmă se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp, cum s-a întâmplat în cazul revoluţiei olandeze, dar cu condiţia ca revoluţia spirituală sau de mentalitate să primeze, să schimbe sensul vieţii şi al lucrurilor, după rezolvarea revendicărilor de tip economic sau material. Dacă durata de timp a unei revoluţii este mai scurtă (cum a fost cazul Revoluţiei române din 1989), atunci revoluţia spirituală sau morală trebuie să fie precedată de mai rapida revoluţie politico-social-economică, de cele mai multe ori sângeroasă, violentă, pentru că altfel prima revoluţie, cea de tip spiritual şi moral, ar fi doar o utopie. Chiar Emil Cioran, care nu era un teoretician al revoluţiilor, spunea că o revoluţie îşi are originea în stomac şi are ca scop ultimele finalităţi ale spiritului. Din păcate, în România, în preajma Revoluţiei din Decembrie 1989, nu a existat un grup alcătuit din coaliţii diferite sau o opoziţie anticomunistă bine organizată precum în Polonia Solidarităţii, ci au fost doar câţiva disidenţi izolaţi, şi a rezultat că Revoluţia română a fost cea mai violentă dintre cele est-europene, acest din urmă aspect fiind observat atent și bine redat de Alex Maroiu. Autorul constată și scrutează, prin intermediul personajelor sale principale, că atunci, în 22 decembrie 1989, Partidul Comunist căzuse, liderii lui, la fel, doar Securitatea mai funcționa, cei trei tineri, Dan, Paul și Silvia lucrând la Petrol System Rafinării, în comerțul exterior, unde Securitatea era infiltrată profund, cvasi-abisal. În Piața Universității, tancurile se aliniaseră pentru un nou atac împotriva mulțimii care cânta pentru a-și face curaj, iar unul dintre protagoniști, Paul îl văzu, de pildă, pe dictatorul de tristă rememorare N. Ceaușescu trecând cu mașina la aeroportul Otopeni spre C.C. al P.C.R., întorcându-se din nefasta, pentru el, vizită în Iranul ayatollahului-satrap Khomeiny, orașul Timișoara revoltându-se împotriva lui. Dictatorul scorniceștean era de-a dreptul speriat, livid de frică, nemaisemănând cu acel Ceaușescu care bătea cu pumnul în masă ca Nikita Hrușciov la ONU și amenințând Occidentul de la tribună, mai accentuat, părea mort și împietrit. Revenind la Evenimentele din decembrie 1989, protagoniștii Dan și Paul sunt loviți în plin și în plex de un căpitan de miliție și apoi bătuți crunt, săltați de mascați etc., dar vor fi salvați de personajul feminin Gabi. Personajul securistic Coman se uita la salvările care aduceau răniții și brancardierii care-i cărau fără non-stop și se interoga în mintea lui de securest astuțios dacă acesta era sfârșitul comunismului și, mai ales, dacă toate acestea apropiau sfârșitul lui politic și personal, el constatând realist că exista atunci o înglojdeală de nedescris de apariții la TVR, cică liberă, de ex-mari comuniști, disidenți, generali în rezervă, poeți și pictori, oameni din TV, actori și muzicieni, care-l cântaseră, proslăviseră, encomiaseră și tămâiaseră la greu pe tiranul scorniceștean N. Ceaușescu și pe odioasa lui soție. Erau și tot soiul de lichele ca să-l injure și ocărască pe tiran, în lipsa lui, și să-l condamne, totodată, propunând, pe micul ecran, tot felul de planuri fantezisto-abracadabrante de salvare națională, programe de guvernare liberalo-geniale etc. Coman se gândise și la nou ivitul lider Ion Ilici Iliescu, ce explodase la TVR pe post de comunist de bine sau de omenie, ca să calmeze lumea, chipurile, cu teroriștii, cu securitatea și ca să pregătească o “bază reală, democratică, de largă unitate națională, pentru o nouă societate”. Cinicul personaj se întreba ce ar fi putut să i se reproșeze lui, în fond, nu fusese official în cadrul Securității, neoficial erau numeroși, aproape un sfert din populația României, la urma urmei, iar PCdR nu putea fi asociată în totalitate cu sinistra instituție represivă, oamenii de rând detestându-i pe securiști. La un moment dat, se afirmă că securiștii sunt cei care pedepseau oameni dacă nu iubeau partidul comunist, dar nu trebuia pronunțat termenul “Secu”. Altă maximă interesantă din roman este: “În țara asta trebuie să ai acte în regulă că și poți urca și explica de ce ești cine ești. Asta e trup și nu ce știi efectiv”. (p. 115) Se menționează și fuga în Occident a lui Ion Mihai Pacepa care a zguduit Securitatea română, lucru greu de imaginat: “Va fi prăpăd”, zice un personaj (p. 145). Un altul recunoaște că a făcut crime la colectivizarea agriculturii, ca și Ceaușescu de altfel, iar personajul Any Benea era în amor lesbian cu Silvia, între ele fiind o dragoste nebună, adevărată. În capitolul XII al cărții, cel final, “Sfârșit de eră comunistă”, după nenumărate flashback-uri sau întoarceri în trecutul personajelor principale Gabi, Dan, Silvia și Paul, autorul revine la Momentul Decembrie 1989 cu cei doi protagoniști masculini, Dan și Paul arestatí și eliberați relativ urgent, prin intermediul sau cu sprijinul Silviei, în zilele revoluției, Bucureștii fiind format din lumi diferite, lipite forțat ca să formeze același oraș, din aceeași lume. Dar, se interoghează autorul, nu așa fusese tot timpul? Centrul nomenclaturist și periferia sărăciseră, dar în 1989 luptele de stradă demonstrau că marele canion dintre centru și periferie obnubila conflictul ce așteptase întotdeauna o ocaziune să explodeze, astfel încât mămăliga explodase!

Scriitura din acest al cincilea volum al Anilor cenușii, un ciclu realist cu accente naturalist-zoliene sau vergiene, este una concisă, laconică, jurnalistică, fără înflorituri stilistice și metafore inutile sau de prisos, cu propoziții și fraze scurte dar penetrante, à la Hemingway, care prezintă real(ist) și complex o lume mai puțin cunoscută nouă, a celor care au lucrat în domeniul comerțului exterior și chiar a odiosinistrei Securități, o lume care era o prelungire a regimului comunist de nemelancolică anamneză.