Un nou cer

Un nou cer îi apăruse în faţa ochilor. Nu ştia că era nou. De fapt, nu ştia mare lucru atunci când se trezise; unde era şi de ce îl durea capul, de ce simțea o presiune care venea şi pleca, constant, precum ciocănitul unei ciocănitoare, de undeva din interiorul țestei sale.

– Uuuu… Gemu, semn că acum își revenea. Dar nu destul. Tot nu putea înţelege ce erau peticele acelea verzi şi maronii care brăzdau bolta şi de ce îi ardea faţa. Cu toate astea, își aminti că era toamnă. De aici venea și întrebarea, cum putea să-i fie cald, în luna lui brumărel?

O briză răcoroasă ce anunţa venirea unei furtuni, care purta mirosul ierbii şi al apei stătute, îi trecu pe sub nas, pe sub gene. Stătea cu capul în jos.

Avea mâinile legate la spate. Încheieturile îl dureau. Sfoara groasă i se freca de piele. Încercă să se elibereze, să-şi aducă braţele în față, dar nu putea. Se forţă de câteva ori să rupă legăturile. În zadar. Nu făcuse altceva decât să îşi imprime o mişcare de pendul care-l ameţise şi mai tare. Urechea internă începuse să-i dea semnale clare că ar trebui să verse. Se abținuse. Arăta amuzant, ca un vierme neputincios, atârnat deasupra apei aşteptând să fie înhăţat de un peşte mare.

În cele din urmă se lăsă păgubaș. Înjură.

– Nu te mai zbate atât, spuse o voce care nu era a lui. Nu putea identifica locul de unde glasul străin îi vorbea. Reperele sale de sus şi jos, de stânga sau dreapta se pierduseră după minute bune în care atârnase cu capul în jos ca o bucată de carne de vânat, prezentată la târg.

– Cine… Cine-i?

– Bau!

Străinul a cărui voce nu o recunoscuse apăruse din lateral în faţa ochilor săi, roşii de-acum. Nu știa cine era acel om. Stătea prea aproape de el. Tot ce putea distinge însă la el era o barbă stufoasă ce-i îmbrăca pomeţii şi bărbia.

– Ai crezut că scapi? îl întrebă străinul.

– Nu, stai… Ce? Cine? A…

Acum bărbosul se afla la o distanţă considerabilă dar potrivită pentru a fi recunoscut, chiar şi de cineva cu privirea răsturnată. Captivul făcuse o grimasă care spunea o poveste veche despre cel aflat în faţa sa.

– Ţi-ai mai revenit? întrebă străinul.

– Pe naiba. Dă-mi drumul, te rog…

– Ce primesc în schimb?

Era o întrebare grea. Ce putea primi vânătorul de la un om aflat, cel mai probabil, în ultimele clipe ale vieţii sale? Cel prins ajunsese într-un moment delicat din punctul de vedere financiar și al relațiilor. Bani nu mai avea. Îi cheltuise pe diferiţi indivizi ca să-i faciliteze scăparea. Prieteni, nici atât. Fuseseră prinși sau mai rău. Dar chiar dacă îi mai rămăseseră câțiva, nu-i mai putea convinge să-l ajute așa cum o făcuse până atunci. Aceaşi poveste legată de bani. Şanse de scăpare? Cine ştie.

– Un sărut, spuse atârnatul.

– Foarte amuzant. Domniţele de la curte poate că picau în plasă, dar acum nu-ţi mai merge.

– Atunci de ce mă mai întrebi? Fă-mi felul şi gata.

– O, dar nu-i chiar atât de simplu. Când vine vorba despre vânătoare, fie ea de mistreţi, vulpi sau fugari, trebuie respectate nişte reguli. Există un cod al vânătorilor și orice abaterea de la el atrage întinarea stimei de sine.

– Uite, vine ploaia, n-ar fi bine să mă dai jos? Nu să mă dezlegi, dar să mă laşi aşa cum ne-a vrut Domnul nostru, cu picioarele pe pământ şi ochi spre Rai… Te rog!

– Tot îndărătnic ai rămas. Spune-mi, cine te-a atârnat de copac?

– Tu.

– Atunci eu îţi spun ce să faci! Frate, nu eşti în poziţia de a cere. Dacă vreau te pot lăsa aici toată ziua. Crezi că poți rezista?

– Nu, dar nici tu nu vrei să mă pierzi, am dreptate? Dacă leşin va trebui la un moment dat să mă pui jos şi dacă, Doamne fereşte, nu-ţi mai sunt de nici un folos, ce va spune baronul atunci când ai să vii acasă cu mâna goală?

– Dacă o fac îmi spui unde i-ai ascuns sceptrul strămoșesc?

– Nu.

– Atunci râmâi așa! Era o garanţie, o ultimă soluție, la naiba. În cazul în care nu-şi putea plăti dările, știi bine. L-ai nenorocit!

– Tu-l cunoşti mai bine. De ce nu a agonisit îndeajuns?

– Destul! Uită-te la tine cum ai ajuns, un amărât cu idei haiduceşti. Crezi că ai puterea să furi de la baron?

– Dar lui cine-i dă puterea să ia de la săraci cu două mâini și jumătate?

– Justiţiar prost.

– Pupă cizme!

– Ar trebui să-ţi tai beregata. Să te las cu maţele pe afară pentru neobrăzarea ta. În alte condiţii n-ai mai fi fost atât de norocos. Faptul că baronul te vrea în viaţă să te pedepsească aşa cum ştie el mai bine este, într-adevăr, o binecuvântare.

– Ha, iar ceea ce faci acum se vrea a fi preludiul acelei binecuvântări, aşa-i?

– Îţi place să vorbeşti, nu glumă. Ai fost un neobrăzat încă de pe vremea când erai doar un copil prodigios. Cine te-a schimbat? Trebuie să fi fost cineva. Preotul ăla? Camarazii tăi de joacă? Nu porneai de capul tău să formezi o facţiune rebelă împotriva baronului dacă nu-ţi băga vreun neavenit asemenea idei în cap. Ia uite, să protesteze, să-i pese de plebei şi de starea naţiunii când el avea tot ce-și putea dori… Un pat moale, trei mese pe zi, un cal care mai târziu s-ar fi transformat într-o herghelie dacă ţi-ai fi jucat cărțile cum trebuie. Domniţe… Doamne, ce-ţi mai sorbeau cuvintele din gură amărâtele alea de la curte. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Lumea nu te mai vede cu ochi buni. Acum comportamentul tău a devenit deranjant, ca mirosul de ceapă. La fel de înţepător.

Primele picături de ploaie începuseră să cadă. Cerul se umpluse de nori ca de funingine. Se anunţa o furtună de zile mari. De fapt, primul tunet al furtunii lovise lumea cu puterea unui berbec lovind o poartă. Din poziţia captivului, bolta părea că se unduieşte de la zgomot, iar copacul de care era legat că tremură.

– Vom aştepta aici, cuminţi, până când oamenii baronului ne vor găsi. N-ar trebui să le ia mult. Au dulăi şi ne ştiu mirosul.

Bărbatul legat de picioare nu părea că ar da semne de îngrijorare. De fapt, cu o acalmie nefirească, continuă să converseze cu vânătorul său.

– Ar trebui să te bagi la umbra unui copac. N-ai vrea să răceşti. Să faci… cum îi zice?

– De când îţi pasă? Stau unde vreau. Dacă încerci să mă faci să-mi iau privirea de la tine, te înşeli.

– Ftizie! Asta era. Eşti un norocos. Câţi n-au murit de la ea. Doamna Willoughby de la bucătărie şi fiicele ei. Îţi plăcea de una dintre ele dacă ţin minte.

– Taci.

– John de la grajduri. Sărmanul, a dus boala acasă. Şi-a terminat părinţii. Mai era şi celălalt John din garda de noapte şi micul duce de Sussex. Te-nțelegeai bine cu ei.

– Taci!

– Să nu mai spun de toată nenorocita de curte. Mary, Sue, Lidya, Crane, Moss, Henry, şi Will. Bietul Willy… Avea numai cinci anișori. Pe toată lumea ai băgat-o în pământ pentru că bastardul baronului nu a putut rămâne acasă la sfatul tatălui său. Ai plecat la micuţa Antoinette, franţuzoaică împuţită, care a făcut exact acelaşi lucru. I-a terminat pe toţi apropiaţii ei!

– Gura!

Bastardul baronului îşi scoase sabia din teacă. O ridică sus, ca marii eroi atunci când stau ore în şir pe loc, într-o poziție incomodă, să fie pictaţi.

În cel mai bun scenariu, dacă lama armei și-ar fi continuat traseul, probabil că nu și-ar fi atins ținta, dar ar fi tăiat sfoara. Apoi, cât timp fiul legitim al baronului ar fi încercat să-şi revină din căzătură, bastardul l-ar fi ameninţat, l-ar fi lovit cu pumnul sau mai rău, şi-ar fi încălcat până la urmă promisiunea pe care o făcuse tatălui său adoptiv, iar adevăratul moştenitor ar fi fost nevoit să privească, neputincios, cum îşi primeşte lovitură fatală. Însă bastardul nu mai apucă să-și ducă la bun sfârşit gestul mânat de furie.

Cerul se albi şi toată tensiunea acumulată în văzduh se revărsă într-un singur fuior fulgerător. Bastardul fu lovit. Toată puterea Domnului pătrunse în el, apoi Tatăl Ceresc mai lovise o dată, dar în direcția fiului legitim. Fulgerul nu-l nimerise. Lovi în schimb ramul de care era legat. Lemnul se rupse cu uşurinţa cu care rupi un colţ de pâine. Fiul căzuse la pâmânt. Se umpluse de noroi. Chipul îi era roşu ca para focului, dar supravieţuise. Era un semn, unul pe care primul născut avea să-l răspândească mai departe.

După ce se eliberă de legături cu ajutorul spadei bastardului, fugi în pădure. În fuga sa nebună, printre stropii mari de ploaie, îi trecuseră prin minte următoarele cuvinte de mulțumire. Sunau mai mult a litanie: Sunt fiul Tău, Tu eşti Tatăl meu şi împreună vom aduce dreptatea celor care o caută.