Vorbind despre Crăciun, îmi vine în minte o amintire foarte puternică, poate cel mai tensionat Crăciun trăit vreodată de mine şi de familia mea – familie însemnând în cazul respectiv şi trei copii: fiica mea de 3 ani şi 9 luni la acea dată şi nepoţii mei, de 4 şi 2 ani. Ne aşteptam să fie un Crăciun „obişnuit”; era decembrie 1989 şi cei trei copii, mai sus pomeniţi, se aflau deja în vacanţă la bunicii din Braşov. Noi, părinţii – rămaşi în Bucureşti „la serviciu” – am fost luaţi de valul evenimentelor, totul a devenit un iureş, pe mine personal revolta oamenilor, euforia generalizată, urmată de toată nebunia, împuşcături, terorişti, filtre pe stradă m-au făcut să trec prin toate stările posibile, de la bucurie la fericire, la tulburare, spaimă, nelinişte, ba chiar groază, neştiind cum avea să se sfârşească totul… Vă povestesc aşadar pas cu pas cum am trăit acel Crăciun. Locuiam pe vremea aceea departe de centru, urmăream evenimentele la un televizor mic, alb-negru fireşte, dar mai ales urmăream trasoarele asurzitoare; se trăgea întruna, iar zgomotele nu se mai terminau… Copilul meu se afla la Braşov, alt oraş „asediat”, iar orice legătură cu ea şi părinţii fusese întreruptă, la telefoanele din centru, „interurbane” nici vorbă să ajung, telefon fix nu aveam, la televizor se vorbea întruna de morţii din Braşov, de eroii de pe străzi, iar informaţiile acestea, trunchiate, pur şi simplu mă înnebuneau. M-am decis să plec, cu orice risc; să iau primul tren spre Valea Prahovei, fie ce-o fi. În ciuda sfaturilor prietenilor, colegilor şi soţului meu, am pornit spre Gara de Nord.

N-am să uit niciodată: era ajunul Crăciunului, 24 decembrie, am luat un tramvai, parcă 41, dar în timpul mersului a început să se tragă, noi, cei din tramvai ne-am culcat realmente pe jos, geamurile s-au făcuţ ţăndări şi vatmanul n-a mai vrut să continue drumul, ne-a oprit şi am pornit cu toţii pe jos, înnebuniţi, printre gloanţe. Am ajuns, nu mai ştiu cum, cu sufletul la gură la Gara de Nord, ţin minte şi acum, erau filtre, „revoluţionari” care îţi cereau buletinul, îţi controlau prin bagaje, îţi întorceau buzunarele pe dos, te întrebau ce cauţi la gară, de ce şi mai ales unde pleci…??? Dacă ceva li se părea suspect, dacă nu aveai acte sau arborai o mină neîncrezătoare, pur şi simplu nu te lăsau să intri în gară. N-a fost cazul meu, aveam figura disperată a mamei care şi-a lăsat copilul într-un oraş nesigur…

Nu se vindeau bilete şi ţin minte că am urcat în primul tren spre Braşov; doar în câteva vagoane erau pasageri, cu toţii înfriguraţi şi coborând fireşte la Ploieşti, la Sinaia, sau cel mult la Predeal. Urc în primul vagon, întreb dacă merge cineva la Braşov şi văd uimire şi spaimă pe chipul tuturor, Braşov, ce să caute acolo, doar se trage, ei nu-s nebuni să coboare în plin măcel; ce, n-am auzit, chiar şi în gara din Braşov se împuşcă oameni,  în sfârşit am găsit un grup de tineri, dar foarte tineri, păreau elevi de liceu, ducând cu ei şi tricolorul găurit, ţin minte ca azi, ceea ce m-a răvăşit de-a dreptul a fost o descoperire bizară: pe geam scriseseră cu sânge – unul dintre ei se tăiase la o mână – cuvintele libertate, moartea dictatorilor, jos comunismul, am intrat în compartiment, i-am întrebat dacă pot să-i însoţesc până la Braşov; fireşte, mi-au răspuns ei, plecaseră la Brasov ca să lupte, nici măcar nu-şi anunţaseră părinţii, dar nu le păsa, erau atât de euforici, atât de încrezători în schimbare, într-un altfel de viitor, încât viaţa lor părea să nu mai aibă sens dacă-şi refuzau acea experienţă, astfel încât şi-o asumaseră fără să stea o clipă pe gânduri….

Pe parcurs, trenul nostru se tot golea, oameni de toate vârstele ne rugau să coborâm, la Sinaia sau la Predeal, când au văzut că nu-i chip să ne convingă, ne-au privit compătimitor, lăsându-ne cu o simplă povaţă şi aceea abia şoptită: aveţi grijă, aveţi mare grijă de voi. Ochii ni se reflectau într-ai lor şi vedeam într-ai noştri spaima, iar într-ai lor inconştienţa noastră… nişte eroi inutili…

În Gara Braşov se trăgea din plin. Recunosc cu mâna pe inimă: n-am stofă de eroină; tremuram ca varga şi abia mă ţineam pe picioare, de groază nu descopeream cabina telefonică de pe peron, un tânăr m-a luat de mână şi mi-a arătat-o; fireşte, eu nu-mi anunţasem părinţii că vin, l-am sunat deci pe tata şi parcă îl aud şi acum întrebându-mă speriat, unde eşti, în gara Braşov, stai acolo, nu veni singură, vin eu după tine. Era riscant să vii spre gară, dar parcă făcând drumul pe jos mai aveai o şansă, astfel încât tata aşa a venit după mine, pe jos, intrând în câte un bloc şi tot aşa am ajuns şi acasă de la gară; se trăgea mult, astfel încât mergeam, ne adăposteam după câte un copac, mai intram în câte un bloc…

Casa părintească e o casă solidă, nemţească, construită la început de secol XX. La etaj locatarii fugiseră. La parter, unde stăteau părinţii mei, intraseră soldaţii în sufragerie, aşa, pe nepusă-masă, şi acolo îşi făcuseră sediul, stăteau la geam, cu puştile îndreptate spre stradă şi pândeau „teroriştii”; degeaba le spusese mama îngrozită că-n casă sunt trei copii mici, nu-i interesa, ei „apărau ţara de terorişti”, trebuiau musai să tragă, şi tocmai din sufrageria noastră…. Aşa încât tata îi luase pe tustrei ţâncii şi coborâse cu ei în beci; copiii înfricoşaţi s-au aşezat, tremurând, pe un sac de cartofi. Era o încăpere fără geam, singura din casă în care nu putea pătrunde nici măcar din greşeală, un glonţ rătăcit… Căci, din nefericire, la Braşov au pătruns multe asemenea gloanţe „rătăcite” omorând copii, chiar în leagăn sau în pătuţul lor…

 Când am ajuns de la gară, nu mi-am recunoscut casa părintească, soldaţi, arme, stare de asediu, ce mai… Părinţii, bravând sau încercând să ne încurajeze pe noi, pe mine şi pe sora mea, au rămas cu soldaţii; le făceau ceai, le dădeau de mâncare; eu, sora mea şi copiii am stat însă în beci. Şi aici ne-a prins Crăciunul…

Bradul fusese împodobit dinainte de venirea soldaţilor, în sufragerie. Era înalt, cu globuri, cu figurine, cu beculeţe; aceleaşi şi aceleaşi podoabe de când mă ştiu, din ani cu lipsuri, dar petrecuţi calm, aşa cum fuseseră toate Crăciunurile de până atunci, Crăciunul copilăriei, al adolescenţei, ai celei dintâi tinereţi… Până în clipa aceea. Era o imagine suprarealistă: pe de o parte bradul, menit – prin împodobire – să serbeze ceva frumos, dar rămas acum stingher, iar pe de altă parte, sprijiniţi pe pervazurile albe ale celor trei ferestre din sufragerie, câţiva soldaţi cu puştile îndreptate spre stradă şi pregătite să tragă, cu gloanţe adevărate…

Unde era sărbătoarea aici, unde era Crăciunul??  Cele câteva cadouri fuseseră pregătite şi aşezate sub brad… Şi ce credeţi c-am făcut? Am cerut voie soldaţilor să urcăm câteva clipe cu copiii la brad şi închipuiţi-vă următoarea scenă: în şir indian urcând din beci trei pitici şi mamele lor, apoi cei mici ascutând un colind şi desfăcând cadouri, noi adulţii făcându-le o singură poză, pe care o mai am şi acum – un zâmbet forţat şi trist se citeşte pe chipurile lor – după care coborând iute-iute, înapoi, la adăpostul din beci. Copiii erau trişti, dar nu plângeau. Ştiau la ce asistau. Li se spusese că în momentele acelea li se schimba viaţa, dar mai ales viitorul… Ca să-i îmbunăm, toată seara le-am citit poveşti. Nu ştiu câtă mâncare luasem cu noi, în chip de provizii, dar ştiu sigur că aveam multe cărţi de poveşti. Iar ca să le mai treacă timpul şi groaza, căci groază simţeam cu toţii – nu frică, nu spaimă, ci groază în stare pură – le citeam; citeam continuu: citeam mângâindu-i, citeam încurajându-i, citeam adormindu-i. Ce citeam? Mai ales poveşti: Fetiţa cu chibrituri, Crăiasa Zăpezii, dar şi Povestea a doi pui de tigru, numiţi Nigruna şi Aligru sau Osul de peşte fermecat sau Contesa de Ségur sau Carte de citire, carte de iubire… Acestea sunt cărţile de care-mi amintesc, acesta e Crăciunul pe care n-o să-l uit niciodată, nici eu, nici copiii…