Tot ce nu este rău (fragmente)

O.M.V.P., după ceea ce s-a numit „sfârşitul controlat al lumii (vechi)” sau „apocalipsa roz”, guverna din umbră ceea ce a mai rămas din omenire. Este drept că le-a trebuit mai bine de două secole pentru a reduce numărul indezirabililor, dar au reuşit… Catastrofele naturale induse, maladiile, epidemiile controlate, războaiele şi-au făcut datoria. O.N.U. a devenit la propriu ceea ce a fost dintotdeauna, fie vorba între noi: Organizaţia de Protejare a Circarilor şi Artiştilor (O.P.C:A.). Circarii erau controlaţi de către clowni, o ramură a fostelor loje masonice şi, deşi vorbeau despre arta circului, se considerau a fi „mai coloraţi” decât restul artiştilor…

De fapt, la întâlnirile lor secrete, se refereau la „arta politicii”, dar cu grijă, deoarece politicienii, după Marea Criză, au devenit „marii proscrişi” ai lumii, guvernele de tehnocraţi declanşând marea teroare asupra acestora…

Consiliul Umanist Ecologic al Medicilor şi al Dreptei Credinţe, unde toţi medicii de rang superior erau mari preoţi, administra ceea ce se numea pompos Republica celor Trei Planete… Ordinea şi disciplina, ca să spunem aşa, conform legislaţiei, ghidată după vechea cartă a drepturilor şi plăcerilor omului, rămăşiţă a vechii revoluţii a consumismului capitalist, erau asigurate de către Bibliotecari…

Am putea spune că deviza „noii lumi” era „Dreptul la informaţie este sfânt”, dar istoricii subteranelor, junglei şi deşerturilor completau cu „dar costă mult prea mult”… Istoricii oficiali erau şi ei Bibliotecari, ca şi Detectivii, care controlau pe teren punerea în practică a legilor precum şi investigau încălcarea acestora…

Prima înregistrare:

Când munca este chiar o joacă

I

Ioachim Crow avea ceva experienţă în ceea ce se poate numi detectivistica supremă. Chiar avusese de-a face cu vreo cinci crime adevărate adevărate. Nu se lăuda ca alţi detectivi cu astfel de investigaţii. Era un Suprem autentic, nu un şobolan de arhivistică ori de biblioteci virtuale…

Este drept că rezolvase doar patru dintre cele cinci cazuri petrecute în nordul Republicii Eliot, în cei douăzeci şi ceva de ani de activitate…

În dimineaţa aceea își plimbase oamaşinii de casă ca de obicei, îşi făcuse duşul şi lua micul dejun absent, ouă aproape ochi, bacon epru, cafea superioară, când primi mesajul…

„Cetăţean de grad Ex găsit mort în Valea Broaştelor. Investigaţi. Luaţi legătura cu Ministrul Plăcerilor Supreme.”

Îşi atinse fruntea pentru a accesa mai multe informaţii de pe site-ul Ministerului. Canalul cu imagini nu oferea amănunte ori nu avea el acces la acest nivel. Valea Broaştelor avea un regim special, oricum. Fusese doar de trei ori în viaţa actuală acolo, şi întotdeauna cu nişte prieteni care lucrau în M.V.P. Vânători modeste, de obicei holograme, pentru cetăţenii de rangul lor. Li se dădea voie la câte un păstrăv real de categorie supergen… În excursiile de acolo aveau voie să bea apă din izvoare, aveau voie la ceaiuri fără limite… Ceaiuri din plantele din pădurea de acolo… În ultima seară chiar puteau arde lemne reale… Vremuri frumoase. De două ori fusese chiar cu iubita din acel moment, adică cu iubitele… De fapt, odată cu Alena, iar a doua oară şi cu Alena şi cu Odesia… Ucrainence, din neamul celor care au învins Rusia în acel război al serviciilor secrete de la sfârşitul secolului al XXVI-lea care a dus la desfiinţarea tuturor serviciilor secrete din lume… Război care a dus de fapt la asumarea de către tehnocraţi a acestor servicii…

De fapt, marea iubire a vieţii lui a fost o brunetă. Oamaşinii de sex feminin de acasă chiar erau brunete. Instalgraadul era singurul bărbat: de fapt era o regulă fără doar şi poate – cel care era şi duhovnic de casă trebuia să fie bărbat.

Dar nu la asta se gândea Ioachim când a ajuns în Valea Broaştelor şi a fost condus de către guvernator şi managerul parcului Valea Broaştelor la locul crimei. Un fel de poiană pe malul unui pârâu… O poiană aproximativ ovală, înconjurată de jnepeni şi brazi pitici… Pe cei două sute de metri pătraţi ai poienii, rămăşiţe umane…

„Mda, o fotografie n-ar fi arătat mai nimic…  Ca şi cum ar fi trecut printr-o maşină de tocat carne…”

„Domnule guvernator, şi de unde ştim că este sigur domnul Cedric?”

„Cipul, analiza genetică şi nu în ultimul rând martorul!”

„Martorul!?”

„A intrat în programul de protecţie. Dacă vreţi să aflaţi altceva decât aveţi în dosarul pe care vi-l dau acum – şi i-a înmânat un minidi – trebuie să apelaţi la Bibliotecarul en chef din capitală.”

„Ei, drăcie! Programul de protecţie?” se gândi fără să vrea, de, chiar dacă toate gândurile sunt înregistrate pentru cetăţenii de rangul său.

„Şi de unde ştim că… este o crimă? Nu poate fi o sinucidere sau un accident?”

„De la martor… Şi nu uita că nu trebuie nici măcar să te gândeşti că un cetăţean ca domnul Cedric se poate gândi la sinucidere!”

„Cine este martorul?”

„Accesaţi dosarul… Eu mă retrag, mâine am nunta fetei.” Şi guvernatorul se urcă în transmobul de ultimă generaţie, practic invizibil, şi se ridică îndreptându-se spre luminile capitalei, deja aprinse în seara care cobora devreme.

*

Ioachim rămase cu managerul, un gras plictisit, care-şi ascundea ochii sub nişte ochelari negri. Mai târziu avea să-şi dea seama că era orb şi că erau „ochi sanitari”.

„Putem merge undeva să studiez dosarul în linişte? Revin mai târziu aici, să nu se ia nimic…”

De la accidentele aviatice din marele trecut nu mai văzuse aşa carnagiu…

„Cam la o juma de milă de aici este o cabană… dacă vreţi să mergeţi cu mobjeepul meu, de fapt al Companiei care administrează parcul…”

„Da, merg cu plăcere, mulţumesc, bateriile mobilului meu s-au descărcat…”

Mobjeepul s-a ridicat uşor la un metru, cât îi permitea setarea şi i-a dus pe cei doi pe deasupra pârâului spre cabană, lăsând în urmă agenţii care încercau „să îngheţe” poiana şi împrejurimile, îmbinând cupola protectoare criogenică cu substanţele antiorganice, ceea ce, dacă starea vremii ar fi permis, ar fi păstrat locul în starea de la venirea agenţilor timp de mai bine de 48 de ore…

*

La cabană se retrase într-unul din saloanele mici de protocol, unde se aşeză comod într-un fotoliu suspendat, după ce luă o cană de ceai fierbinte. Îşi introduse minidiul de la guvernator în calculatorul centură şi se întinse…

Verificase cantitatea de informaţii şi, teoretic, până la miezul nopţii ar fi trebuit să treacă prin tot materialul…

Martorul, despre care nu putu afla nimic, dacă era bărbat, femeie, rudă, prieten ş.a.m.d., „povestea” (practic era o înregistrare audio) cum au venit în Valea Broaştelor, ce program au urmat în ultimele două zile, adică de când erau acolo, ce partide de vânătoare au aranjat şi, apoi, brusc, înregistrarea se opri, neaflând practic nimic referitor la momentul morţii…

„Ăştia mă iau de prost!? Ce dracu’ este la mijloc…”

Putu să arunce cana de nervi de pereţi, nimic nu se mai spărgea în lumea aceea minunată şi aproape perfectă, să-i tragă un şut mâţei care îi stătea la picioare, dar care s-a grăbit să se gudure  „ca un câine”şi să i se „şteargă” de pantaloni când s-a dat jos plin de draci din fotoliu, ceru de la foodmat un sandwich de legume animate, îşi muşcă limba şi apoi şi interiorul obrazului, aruncă restul tot de pereţi, roboţelul-maimuţică ieşi din gangul special construit şi începu să îngurgiteze tot ce mai rămăsese, instalaţia de curăţenie automată intră şi ea în funcţiune ştergând şi ridicând tot ce nu era o.k.

Ioachim optase pentru păstrarea unei personalităţi semi-colerice când venise vorba de setări personale, la controlul anual… Asta după ce încheiase iarăşi ultima poveste a sa de dragoste, după ce iubita îi ceruse să petreacă mai mult timp împreună. Mai mult timp prin staţiuni exotice. De parcă ar fi uitat brusc că el era doar un funcţionar…

Alimentaţia şi medicamentaţia aprobate de Sindicat îi permiteau astfel să se joace cum vrea el la slujbă. Pentru că în contracte se trecea că angajatul de fapt se joacă, recunoscându-i-se omului dreptul la divertisment şi relaxare în timpul satisfacerii stagiului de muncă. Era drept că totul e limitat şi fata Generalului cu care încurcase, fată cam bătrână, dacă l-ar fi iubit cu adevărat, ar fi trebuit să ştie câte ceva despre limite.

Doar ele se studiau de la început, din primele clase ale Armatei, Armata fiind tot procesul de învăţământ la care erau supuşi anumiţi cetăţeni. De altfel, nici nu mai exista alt sistem de învăţământ…

În fine, „să mă întorc la cetăţeanul Cedric Paolin. 56 de ani normali, 145 după numărătoarea lui Yu Bigfield. Pasionat de femei, vânătoare, artele nisipului, familist convins, se juca la Ministerul Spaţiului Apropiat (citeşte Lună şi Marte, rahat adică, după ce mai toate resursele de acolo au fost epuizate), trei copii plecaţi toţi (de dragul tatălui, cred) în sistemul celei de-a doua Planete-Terra…”

„Ar trebui să contactez ceilalţi membri ai Familiei, adică cele patru neveste şi ceilalţi trei soţi asociaţi, pentru că era o Familie Mare.” Acestea înlocuiseră nebunia cluburilor de swingeri care deveniseră, ideologic, în timpul Marii crize, mai numeroase decât familiile clasice. Este drept că şi amestecul populaţiilor, sincretismul religios, toleranţa religioasă dusă la extrem au dus la apariţia a tot felul de formule ale codului familiei, deoarece, în numele toleranţei absolute, tot ceea ce nu făcea rău unui om era permis…

Tot frunzărind dosarul, se făcuse miezul nopţii… I se părea acum mai edificator să studieze terenul… Martorul, cu mărturia aceea care se întrerupea brusc, nu putea să-l sune pe guvernator tocmai acum, doar îşi mărita fata, după al doilea soţ concomitent, din ce a înţeles, de luni ar fi fost politicos, naiba să-i pe străjaponezii care au impus la O.N.U. codul lor de bune maniere, preluat şi de CUEMDC, toată familia la care trebuia să se ducă pe rând, prin cam multe colţuri ale planetei, avea să fie o anchetă mai mult decât grea, înţelegea bine asta din ce în ce mai bine, condiţia umană i se părea din ce în ce mai de neînţeles, doar îi plăcea să spună că este istoric amator al filosofiilor… Fumă până la urmă o ţigară de alcool şi adormi, dormind agitat, visând, evident, o maşină de tocat carnea în care, în timp ce făcea dragoste cu prinţesa Joo, prima sa soţie, cădea, cădea… Aşa cum se cade.

*

Dimineaţa, cu mintea limpede, deşi cam ursuz, ar fi vrut să facă sex cu vreuna dintre angajatele de plăcere ale Companiei, dar toate erau puse la încărcat, îl căută pe manager:

„Domnul Cedric era de două zile aici, nu?”

„Da, stimatul nostru client venise de două zile cu o amantă neoficială, despre care nu vă mai pot spune altceva. Oricum aţi fi aflat din înregistrările Cabanei, care acum au rămas doar audio, prin măsurile luate de programul de protejare a martorilor.”

Legea era clară: adevărul trebuia aflat fără a face nici un rău, cât de mic, martorilor. Ioachim era într-o situaţie absurdă, dar absurdul era şi el interzis prin lege, aşa că nimeni nu ar fi putut spune că este absurd să ascunzi un martor esenţial, de la care se putea afla ceva. Neoficial, Ioachim s-ar fi putut debranşa de la baza de date a Comunităţii şi ar fi putut încerca să afle singur adevărul, dar risca multe. Şi, oricum, nu adevărul adevărat conta în ancheta sa. Ci joaca şi distracţia, dacă puteţi înţelege asta.

Adevărul putea să fie doar jucăria sa personală.

*

„În prima zi, dimineaţa, a fost la pescuit. Trei rechini de uscat, o specie mutantă. Patru păstrăvi de Eliot… Din aceia de trei metri… Special crescuţi în păstrăvăria noastră! După amiaza, la mistreţi africani, din aceia adaptaţi la clima noastră… Căutaţi pentru viteza cu care se fac nevăzuţi, şi de aceea sunt mai greu de prins… Adică ca şi trofee! Deşi sunt şi periculoşi, că-s colţii mai mari decât ei! Domnule Crow, mă scuzaţi, eu sunt prea mic, dar ce credeţi cu adevărat despre ce s-a întâmplat?”

„Chiar sunt confuz, domnule… Scuzaţi, nu v-am reţinut numele!”

„Ludwig! Ludwig Beethoven Klein!”

„Îmi pare cunoscut numele!”

„Un mare muzician, mare de tot… Dacă vreţi, pun nişte muzică de-a lui! Părinţii mei au visat să fiu muzician! Au visat!”

„Nu mă deranjează! Oricum, puteam accesa pe reţea…”

Domnul Ludwig a tastat pe prelungitorul centurii ceva şi dinspre pereţii încăperii unde se întâlniră, un salon ceva mai mare decât unde fusese cazat detectivul, dinspre ciudatele trofee de vânătoare, se revărsară acordurile Simfoniei a IX-a.

„Este Oda bucuriei!” spuse oarecum trist Ludwig. „Ştiţi, compania noastră oferă bucurii ancestrale celor interesaţi! Să ucidă şi să iubească fără limite…”

„Chiar fără limite?”

„O, da, domnule Crow! Poate de aceea a şi murit domnul Cedric!”

„Cum adică … fără limite?”

„Ştiţi, eu sunt prea umil… Nu vreau, dar câteodată parcă aş fi Uriah Heep!”

„Parcă şi ăsta a fost un compozitor…” vru să pară, neatent, mai altfel, Crow.

Ludwig Klein zâmbi oarecum absent, dar nu mai reveni cu amănunte în legătură cu Heep.

„Domnule Crow, de ce credeţi că se omoară oamenii?”

După o scurtă pauză, în care Crow îşi aprinse prima ţigară de alcool din ziua aia – doar trecuse de zece! – şi ridică câteva bule către tavanul multicolor, acesta mormăi în barbă:

„Am studiat asta destul de mult! Concluzia unora ar fi că frica… sau lăcomia, dragostea sau ura, gelozia… Poate pe unii îi face fericiţi să omoare! Pur şi simplu! Sunt atâtea cazuri! Desigur, sunt nebuni ăştia, asasinii în serie…”

„Nu credeţi că ar putea fi doar un simplu accident de vânătoare!? Desigur, care nu face cinste companiei noastre…”

„Mi s-a spus clar că este vorba de o crimă! Că există un martor! De altfel, când am vorbit cu cei de la Minister… Mda, nu intru în amănunte, este vorba de o crimă!”

„Aşadar, aveţi suspecţi?”

„Mai bine reveniţi la programul celei de-a doua zile!”

„A, mă scuzaţi, desigur… Dimineaţa a vânat păsări de noapte! Ştiţi, se ascund mai bine ziua… Apoi am făcut o pauză, deoarece a dorit să vâneze ceva mai neobişnuit, mai de noapte… Şi am programat o pândă la Awa, de tip nou!”

„Awa?”

„Prescurtare de la animale fără suflet… Sau, cum glumim noi, animus without anima… Era un Awa 234-xt… Un prototip de vânat superior… Ştiţi, compania noastră se mândreşte că este singura din întreg universul care se ocupă de această cerinţă a omului cu adevărat modern, care a cucerit universul… După ce ai vânat planetele, nu te mai poţi mulţumi cu orice fel de vânat…”

„Aş putea să-l văd, să citesc instrucţiunile de folosire!?”

„Fiind încă un singur exemplar, are un regim special… Este oarecum top secret, dar nu vom obstrucţiona justiţia, evident…”

„Ancheta…”

„A, da, ancheta şi justiţia!”

„Şi ce s-a întâmplat? Ce n-a mers?”

„Ca la orice vânătoare, există un oarecare risc… Poţi muri şi la o vânătoare de iepuri… Oricum, normele de protecţie au fost respectate întrutotul…”

„Ştim, de aceea nici nu v-am acuzat de ceva…”

„Oricum, este destul de greu de înţeles de ce se vorbeşte de o crimă când este vorba de un accident clar, după cum se vede şi din înregistrările top secrete şi ele, dar pe care, la un eventual proces, le vom da instanţei… Suntem deschişi la orice…”

„Conform procedurii, eu trebuie să termin ancheta, să dau un raport. Ce vor hotărî, clasa, nu mă mai interesează…„Aşadar, îl pot vedea pe acest… Awa!?!

„Mergem în hangarul 130! Apoi vă voi programa o partidă de vânătoare pentru deseară, la orele 23… Numai aşa veţi înţelege cum se comportă. Vă voi da un însoţitor, un maestru de vânătoare de clasa III superioară… Haideţi, dacă vreţi să mă însoţiţi la hangar!”

*

„Animalul” nu-l lămurise cu nimic. Nu era activat, trebuiau să fie de faţă cei patru inspectori speciali, şi nu erau decât doi… Un fel de dinozaur din „Jurrasic Park”, filmul acela antic, considerat de către noul val al criticii o parodie a artelor dorinţelor din viitor. Adică o arătare de vreo 10 metri înălţime, şase picioare, trei capete, din care unul în locul cozii, un fel de girafă de pradă, având picioarele ca la un T-rex. Capetele aveau câteva perechi de ochi. Cameleonic, după cum a avut grijă să-i spună imediat Ludwig.

Ioachim îşi aprinse cea de-a doua ţigară din ceea ce am putea spune că era o zi specială din viaţa sa.

„Îmi puteţi transfera datele despre awa? Le voi analiza după prânz…”

*

Maestrul de vânătoare de clasa III superioară nu i-a fost de nici un folos. De altfel, el a fost primul sfârtecat de către awa. Totul se petrecuse atât de repede încât, lipit de o salcie plângătoare, Ioachim nu a avut timp nici măcar să-şi vadă toată viaţa…

Maestrul era pur şi simplu sfârtecat şi înghiţit de cele trei boturi. De fapt, din când în când, câte un bot se oprea din înghiţit pentru a regurgita o pastă ca de carne tocată, împroşcând-o în jur… Un „genunchi” al Fiarei îl ţintuise de la început pe Ioachim, iar trei tije metalice au început să-l străpungă, în piept, în gât şi craniu, încet, încet, pe când maestrul era rupt şi „procesat”…

Practic era un „terminator”, nu cred că ar fi putut fi vânat de către cineva…

Tijele s-au desprins de piciorul animalului care, revenit sub control, mârâi către luna plină:

„Errrrrrrr”

Şi înainte de a leşina, lui Ioachim i se păru că aude şoptit de undeva, poate dinspre cele trei boturi ale animalului, „loveeeeee”…

*

Detectivul nu fusese „procesat”… Oricum, era o legumă, medicii nu-i mai dădeau nicio şansă să-şi revină. Aparatura mai semnala o activitate psihică, ce mai, avea o viaţă… interioară, dar legislaţia era clară: dacă în termen de zece zile nu se prezenta nimeni pentru preluarea bolnavului, începea procedura specială de despărţire…

*

Alunecosul domn Ludwig Beethoven Klein „citea” pentru a suta oară Ordinul special pe ecranele lentilelor. Ce mai, chiar avea o slujbă grea, dar, din fericire, deşi nu-i plăcea acest cuvânt, „fericire”, noul Awa chiar era… special.

Era o directivă strict secretă de recomandare a reducerii numărului de detectivi aflaţi în subordonarea Ministerului…

Trebuia să dea, formal, un raport săptămânal. Tastă, precum un cowboy de altă dată, pe tastatura de la şold:

„Misiunea este în continuare îndeplinită… Bănuiesc că Institutul Academic al Pensionărilor Adecvate este pe deplin mulţumit. Dacă aş îndrăzni să solicit o promovare de un sfert de grad, bănuiesc că m-aş încadra în standarde…

Al dumneavoastră agent superior nesecret,

L.B.Klein”

*

Un apel venit de la centru îl făcu să-şi treacă mâna prin părul încă negru, cam slinos. Ascultă ce ascultă, dând din cap la ceea ce se înţelegea prin căştile practic invizibile, murmurând în cele din urmă: „Da, am înţeles: detectiv de grad 2 Henry Lays. Ajuns în această dimineaţă în Valea Broaştelor pentru investigarea despărţirii suspecte a detectivului Ioachim Crow…”

Şi după încheierea convorbirii:

„Mda, munca asta chiar este o joacă!”

27 şi 29 octombrie 2014.

A doua înregistrare:

„Te vei numi…”

I

Oamenii deşertului care puseseră stăpânire cu sute de ani în urmă pe acea parte a fostei Uniuni a Atlanticului de Nord se săturaseră de-a lungul vremurilor de atâta ploaie. Şi oricine s-ar fi săturat, observă în sinea sa Han, un comerciant de energii convenţionale şi non-convenţionale:

„Nu mă întrebaţi de ce părinţii m-au botezat Han Solo. Cu fanii „Star Wars” mai bine este să nu ai de-a face… Oricum, nu m-am înţeles cu ei prea bine… Am plecat de pe staţia unde erau ei detaşaţi încă de la 19 ani… M-am întors pe Terra.

De atunci nu ne-am mai întâlnit. Ne mai salutăm prin spacemailuri care ajung când şi când…

De când a început colonizarea, relativitatea chiar are substanţă.

*

Aşadar, mă numesc Han Solo.

Ieri am ajuns în capitala Ilionului. Toţi sunt înnebuniţi după „Iliada” lui Homer. Au şi religia lor, inspirată după războiul troian.

La vamă, numai femei. Una, aproape frumoasă, scurt:

„Actele”

I le-am dat. O „scanam” în timp ce-mi verifica hârtiile. Pe ecuson scria Hellena. Şi atât.

„Hellena şi mai cum?”

„Este de ajuns. Sunteţi liber.”

*

Ies din vamă. Plouă. Plouă de rupe. Iau un taxi, care aştepta lângă cosmodromul care era mai mult aeroport de când cu noua criză. Era un singur taxi, care aştepta sub un felinar bizar. Mai că ai fi zis că este un animal. Felinarul, nu taxiul.

Era o şoferiţă.

„Bună… ploaie! La Institutul Energetic, vă rog… Sau, mai bine, haideţi la un hotel. De pe lângă Institut, vă rog…”

„Bună seara! Hotel să fie!” se auzi o voce sexy, adică, înţelegeţi ce vreau să spun, după câteva luni pe o navă interstelară cred că aproape orice voce feminină ţi s-ar părea sexy. Nu, sunt rău, chiar era o voce sexy. Nu-i distingeam bine trăsăturile, dar era tânără, până în treizeci… Pe legitimaţia care atârna sub oglindă am distins numele:

„Hellena”

*

Hotelul se numea „Hellena”. Recepţionera, ce să mai zic, tot Hellena…

„Bună. O cameră, vă rog.”

„Poftim cheia.”

„Dacă nu te superi, am o întrebare…”

„Sunteţi pentru prima oară la noi, nu-i aşa?”

„Da.”

„Şi vreţi să ştiţi de ce suntem toate femeile… Hellena?”

„Chiar toate?”

„Toate.”

„Şi… are vreo importanţă? Adică…”

Am lăsat-o baltă. Am urcat în cameră, mi-am schimbat hainele cu cele găsite în hotel, pe mărimea mea, evident, mi-am lăsat rucsacul universal. Şi am coborât… Am luat de pe o tejghea de la bar o broşură cu istoria Ilionului, mai degrabă un stat artificial, cum au fost şi Belgia şi Republica Moldova, dar care au rezistat, au rezistat. Şi o altă broşură cu tradiţii şi obiceiuri, ceva în genul „ce aveţi voie să faceţi şi ce nu”…

*

Aveau şi un fel de serviciu de însoţitoare. Un fel de gheişe, cărora puteai să le faci ce voiai. Din ce am înţeles, erau condamnate din Ilion sau din alte state asociate. Ilion era şi un fel de colonie penitenciară sub înalt patronaj CUEMDC. Oricum, nu m-aş mai întoarce acolo… dacă aş putea evada.

O să mă întrebaţi dacă erau şi ele „Hellena”…

Nu mai contează. Pe cea pe care am ales-o să-mi petrec cele câteva ore până la întâlnirea cu secretarul Institutului am omorât-o în timpul în care am „ars-o”. Era o mai veche fantezie de-a mea, de pe timpul în care, adolescent fiind, citeam Ian McEwan…

Era frumoasă. Mda, tot până în treizeci… brunetă, părul încreţit. O, Doamne, şi ştia să iubească un bărbat… Avea un costum de baie „marinăresc”, cu dungi. Aşa mă întâmpinase în „salonul” ei… Mi s-a cuibărit imediat în braţe cu cele două pahare de Bloody Hellen…

La a treia partidă, sub efectul băuturilor şi al drogurilor „maryellena” am zis că nu am ce să pierd. Şi în timp ce ejaculam şi-a dat suflarea sub mâinile mele…

*

De unde naiba să ştiu? Broşurile cu petrecerea timpului liber pe Ilion erau expirate de câteva luni… Legea cu condamnarea la moarte a femeilor-gheişă era abrogată. Am ucis-o fără să…

Ce mai, legea e lege. Trebuie să o ştii…

Pe călău îl chema tot „Hellena”. De fapt, era o mică echipă care a pus în aplicare legea, cu tot ceea ce presupune aceasta, deoarece oamenilor nu li se poate face rău, chiar dacă au făcut rău. În timp ce bâzâitul aparatelor laser se mai auzea încă, dintr-un difuzor ciudat plasat pe peretele dinspre încăperea de unde priveau martorii acuzării, de rude nu putea fi vorba, după câteva pârâituri, se dădu un verdict:

„În numele legii, de mâine te vei numi Hellena…”