Sonete
SONET XLIII
Când codrul tace, să nu plângi. El tace gândurile tale
Și țese printre rădăcini sinapsa unui ieri ce doare
Pleca-va clipa și trăiește în emisfere viitoare
Și va-nfrunzi dintr-un neant. Ranite palme, ramuri goale.
Când codrul plânge, să nu taci. Tăcerea ta, din fiecare
Va condamna, tacit, la moarte, gândul tău și totu-n cale
Din fluturi cădea-vor cioburi unind cărări printre spitale
Râurile nu vor curge să spele zilele murdare.
Și-un cer de smoală va cădea, iar ploaia neagră va ucide
Lumini și suflete ce pier din ignoranța unui mâine
Ce nu aude-un plâns stingher în frunza sfântă ce se-nchide.
Deschide ochii să auzi și urletele din retine
De lacrimile ce s-au spart în mii de vise insipide
Și nu lăsa copacii muți cu strigătele în aldine!
SONET L
Au înflorit bujorii în fața casei mele
Și tu nu ești acuma să-i vezi iar plini de viață
Tandrețea lor albastră uitarea mă învață
Plângând, încă o dată, căderea unei stele.
Dar în tăcerea blândă, credința-n dimineață,
Te-aduce lângă mine și simt fiori în vele.
Când te zăresc în gânduri, te construiesc din ele
Și nu-i o rătăcire în ochii mei de ceață.
Căci în lumina caldă te regăsesc pe tine
Tăcută și suavă, dar neadevărată
Ești doar în mintea care te vrea și te reține
O amintire dragă uitată-ntr-o sonată –
Pe strunele viorii, dar, glasul tău nu vine,
Din al meu timp de-acuma, mereu vei fi plecată.
SONET LIII
Ce vânt hain te-nghite în astă parte-a firii?
Te-ascunde între pagini și plânsul stinge-o frază,
Te lasă fără zboruri, nimic nu mai rimează
Și nu-ți cunoști puterea… E semnul rătăcirii?
Te înrobesc înscrisuri? Pui verbele la bază.
Îți rătăcește timpul, nu știi ce îți cer zbirii,
Ești ca o notă tristă. Însemnele măririi
Către sfârșitul care nu vede ce urmează.
Dar pleci și lași în urmă un gust de lacrimi grele
În viața celor care te-au prețuit odată
Dar dorul rătăcește, apoi urcă spre stele
Rostit într-o citare. Nu poate să răzbată
În anii care fură cuvintele și cele
Ce au trăit prin tine, TU, pumn de lut și zloată…
