Proletcult versus Democult…

Ex abrupto: pe axa lor reprezentativă, proletcultul rus – plămădit în primele decenii ale secolului douăzeci – simularea Popular Română a acestuia – din anii cincizeci-plus (numită așișderea) – și democultul românesc – de la sfârșitul aceluiași secol (cu prelungiri douămiiste) – au un aer comun: aparțin ramurei cult nutrite din seva tulbure a schimbării (un figurativ racursi pentru vegetațiile înșelătoare… luate de val)… În esența sa proiectivă, schimbarea ar putea înseamna credibilizarea unei viziuni – de obicei, înnoitoare – originate fie într-o fulgurație revelatoare, fie în scânteia unei revizuiri… revelația aparține domeniului sensibil al culturii profunde, pe când revizuirea, nu! Și, da, este încă un mister cum reușește limbajul artistic să-și găsească – din abisalele-i depozite ale imaginarului – adevărata cale spre lumina lumii, prin amprenta afectivă a penelului, a sunetului, a cuvântului etc., oricât de anevoios i-ar fi traseul. Într-o lume violentată de iminența atomizării, arta rămâne măsura intimă a echilibrului…

Sigur că noul incandescent al schimbărilor radicale – cum sunt revoluțiile anti-sistem – este seductiv pentru creatorul implicat dintotdeauna în problemele socialității, cu precizarea că artistul procesează dinamica socială altfel decât politicianul. Pentru că arta este altceva. Și este mereu cam alt-altceva (joculativ: cam introduce variabila angoasei, iar alt, nivelul ei). Compasional-aluziv, șarjez: s-a dovedit că cei mai înzestrați cu iubire de oameni, de frumos, de bine… cu alte cuvinte: cei predispuși la estetizarea contorsionatului nostru cosmos mundan sunt și cei mai expuși angstului – în detrimentul instinctului de conservare, insidiosul făuritor de… caractere.

Că de la caractere ni se trag și spaimele, și relevanța… și tot așa, în dodii ciclotimice…

Sinopsis Proletcult (sau Proletkult): pregătit la scurtă vreme după eșecul micii revoluții din 1905 (cunoscută ca Duminica roșie din Sankt-Petersburg)[1], cu scopul de a responsabiliza clasa muncitoare – prin varii programe de reconversie socio-culturale – și de a o atrage de partea unei viitoare mișcări revolute, mișcarea Proletcult[2] țintea capacitarea proletariatului cu înțelegerea unei viitoare lumi egalitariste – la construirea căreia urma să participe în… conoștință de cauză. Proletcult se constituia ca un bloc reidentitar bazat pe educație, in extenso, automodelare personală cu efect creativ, în cele din urmă, pe stabilirea unei anume coezivități de castă: […] mulți intelectuali au conceput proiecte educaționale populare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Filantropii, liberalii, populiștii și socialiștii de toate convingerile s-au mobilizat într-un număr tot mai mare pentru a deveni profesori la cursuri de seară, școli duminicale, universități deschise și cluburi. Eforturile lor au încurajat, de asemenea, o presă educațională populară care urmărea să aducă cunoștințe științifice, literatura contemporană și un sentiment de comunitate culturală populației muncitoare, în general.[3] […] …Bref, un curent agreat de Marele Est, acolo unde – atunci când s-a coagulat (1918) – Rusia devenea bolșevică (comunistă) printr-o revoluţie ale cărei obiective falansteriste erau de largă inspirație, în ciuda faptului că declaratei victorii i-au urmat peste doi ani sângeroși de război civil…

Proletcultul artistic – conceput, ab inițio, independent față de orice formă de guvernământ – a fost animat de maeștri patentați ai domeniului care au subsemnat creația spontan-proletară, promovând-o pe cea mai reușită aşadar nu se poate plasa total în afara artei (cum se insistă), iar constanta sa derobare de la dictatele puterii îl degrevează și de vina de a fi conectat integral la tabloul complicat al evenimentelor. Începutul secolului douăzeci aparținea și erupției avangardiste, iar prestația impetuoasă a variantei ruse (schițate de pe la sfârșitul secolului nouăsprezece) se achita din plin față de cerințele mișcării… Momentul introducerii proletcultului în anturajul artelor era ocupat de ego-futurişti, cubofuturişti, adamişti, lucişti, imaginişti, constructivişti, expresionişti, fuiști, form-librişti, intuitivişti și destui alții: un conglomerat creativ greu de cucerit doar prin artificii politicianiste, dar total permisiv experimentului, inovației futuriste – cum a și fost lansată arta proletară. Mișcarea timbrată de futuristul Vladimir Maiakovski ca artă de stat – marcând camuflat impunerea – nu deranja efervescenta boemă rusă atașată, fundamental!, de libertatea expresiei și de condițiile în care aceasta se manifestă: mediul existențial. Simpatia societății artistice pentru Liberté, égalité, fraternité – sloganul percutant al Revoluției franceze (1789-1799) – precum și aderența activă a multora dintre membrii ei la noile teze ale stângii, nu era un fals. Proletkultul era placat de mirajul despăgubirii sociale… și dacă, din pricina unor motivații divergente, nu a reușit să atingă gradul de forță scontat, se pare totuși că: […] Proletkult a unit o gamă largă de programe, inclusiv serii de prelegeri, seminarii, studiouri, expoziții, teatre, orchestre și chiar ateliere de tehnică a circului. Fiecare organizație locală trebuia să aibă cel puțin patru sectoare artistice în teatru, muzică, literatură și artă, cunoscute popular prin abrevierile teo, muzo, lito și izo.[4]

Între miile de muncitori cooptați în malaxorul emancipării, câțiva sau destui (?) au izbutit – cu o anume sfială – să se afirme. Surprinzător, niciunul dintre aceștia nu a ridicat osanale conducătorului iubit al partidului (așa cum s-a practicat, intens, la noi) însă – deloc surprinzător! – au mitizat ideea de proletar… o demonstrează în poemul său, Către proletariat, unul dintre greii Proletcultului, Vladimir Kirillov, care a contribuit la configurarea registrului specific unei atari literaturi (versuri selectate din capitolul Proletkult ca purtător de cultură[5]): O, conducător al lumii cu multe fețe,/ credința Ta – rațiunea; puterea ta – munca./ […] Sub cămașa ta întunecată, în inima ta aspră/ Porți soarele unei noi vieți.//, așa cum o face și Mihail Gerasimov: Eu nu sunt în natură blândă/ Printre viranele înflorite./ Sub cerul afumat din fabrică/ am forjat flori de fier.// (Flori de fier) (Frizând: nu cumva romanul Floare de oțel de Victor Ion Popa – apărut în 1930, la EdituraVremea și republicat în 1958 alături de prolet-epicul Vălerim și văler doamne al aceluiași autor – are vreo legătură cu ecoul servilist al titlului gerasimovian Flori de fier?… la cât de obedienți ne arătăm față de tătucii planetei, n-ar fi de mirare.)

…Paralel cu frații mai mari, cele câteva eșantioane de lirică pur-muncitorească probează afinități cu retorica romantică (criticii de profil ai timpului le-au botezat scriitura… romantism revoluționar): Iată-le, mâinile astea slăbite!/ Aceste greble uriașe/ Care străpung adâncurile pământului/ Cu degete de oțel roșu!/ Iată-le, mâinile astea slăbite!/ Ei vor construi un cămin/ pentru libertate, artă și știință,/ fără loc pentru durere sau suferință.//… Sau: Aici – o noapte fără speranță, o noapte fără sfârșit./ Acolo – o sărbătoare bacanală și vise minunate./ O, Dumnezeule mare, mărinimos și veșnic,/ când vom deveni cu toții egali? // …și chiar distanțate de viitoristul motiv prolet: În șuvițe de perle sub un văl de mireasă,/ În haine de argint țesut,/ Crângul alb de mesteacăni/ Stă neclintit înghețat/ Ca vrăjit de un vis.// …Și totuși… în multe dintre producțiile prolet-aezilor se simte un soi de tremolo abraziv, o anume anxietate venită din afara zonei punctuale a creației (poate, din zona gri a nesiguranței?)…

Poetul și graficianul Vladimir Maiakovski – angajat în conturarea Proletcult din stadiul pregătitor al acestuia, își destăinuia – surdinizat – scepticismul în legătură cu atmosfera prebolșevică, într-o compoziție minimalistă unde fiecărui enunț îi corespunde un anume bagaj semantic: dubiile, dezamăgirea, mistuitoarea incertitudine că ar putea fi părtaș la o distopizare programată, fractura spirituală – semnalată clar în versurile citate mai jos (vopseaua din pahar înlocuiește… vinul christic) – și destule alte semnificații conținute de imaginile incitantului colaj liric: Am smângălit o hartă vie/ vărsând vopseaua din pahar/ şi pe faianţa cu piftie/ pomeţii-oceanului amar./ Din solzi de peşti făcui să sune/ chemările codanelor./ Voi/ aţi putea/ cânta nocturne/ din flautul burlanelor?// (Voi aţi putea?)[6]

….Oare, noi am putea? Cum să răspunzi, fără să poți… mă rog. Da’ oare, am putea, pe fondul decupajelor avangardiste să mizăm pe creația strict proletară ca sub-gen? Și dacă da, s-ar putea vorbi despre o anumită estetică a virtualului sub-gen? Nu știu ce să zic… de când cu fluiditatea am devenit mai confuză… ba nu, mai patetică… ba nu, mai puțin flexibilă: conținutul estetic ține doar de realizarea unui echilibru între termenii agreați ai categoriei: bun-frumos-moral… Și: dacă ținem seamă de animozitățile produse de Proletcult în elita bolșevică, s-ar zice că dispunea de ceva estetică… ori, acest triumvirat armonic se disociază net de brutalitatea revanșardă a vremii… (na!, c-am dat-o într-un policier S&SF!)… Poate tocmai de aceea, […] conducerea bolșevică a devenit ostilă, iar la 1decembrie 1920, Pravda a publicat un decret prin care denunță Proletkultul ca fiind „mic burghez”, o organizație care funcționează în afara instituțiilor sovietice și un refugiu pentru „elementele sociale străine […]”.[7]

Doisprezece ani mai târziu, în aprilie, Partidul Comunist a desființat, printr-o directivă, toate cercurile literare, culturale și Proletcult va primi lovitura de grație: […] în august 1932 a încetat să mai existe. După dizolvarea numeroaselor grupuri controversate care dominaseră viața culturală sovietică, regimul a început să formuleze o estetică oficială sovietică, „realismul socialist”. […] Proletkultiștii au susținut întotdeauna că scopul lor final era să creeze fundația unei culturi umane care să depășească granițele de clasă; cultura de clasă proletară a fost necesară ca penultim pas înainte de acel final final. Acum realismul socialist pretindea că a atins acest ideal fără clase […].[8]

…Scriitorimea rusă intrase într-un insidios con de umbră… fiinţau însă atâtea mari talente în soviete că oricât de mult bolșevism le-ar fi umbrit, tot ar fi avut o vizibilitate răspicată: Boris Pasternak, Ilia Ilf şi Evghenii Petrov, Mihail Aleksandrovici Şolohov, Daniil Harms, Mihail Bulgakof, Fedin, Kataev, Marina Ţvetaeva, Andrei Vosnesenski, Bella Ahmadulina, V. G. Rasputin, V. M. Şukşin, Alexandr Soljeniţîn, Krupin, Astafiev, Iosif  Brodski, V. Tarsis, A. Ahmatova, I. Sokolov, B. Lapin, B. Zemkov, S. Esenin, R. Ivnev, V. Maiakovschi, N. Aseev etc. …Vopseua roşie nu avea cum să le mânjească obrazul… pentru ei s-a inventat samizdatul… în aparteu: instinctul de conservare nu le-a prea funcționat… dacă unii nu s-au sinucis, au murit de foame, de frig, de obuz, de umilință, au fost uciși social etc. Între timp primeau Nobeluri dar nu le și ridicau. De ce? Menghina patriotardă a egalitarismului stacojiu… realitatea magică a ispășirii sau alegoria inversă a păcatului de a gândi diferit… indescriptibilul lor gulag… că tot veni vorba: dacă samizdatul era o inovație a supraviețuirii, GULAG-ul, instituția anihilării, era deja inventat sub altă titulatură (brigăzile de muncă forțată) și funcționa – bien-merçi! – din secolul șaptesprezece (ne-o spune însuși domnul Dostoievski – în Amintiri din casa morților – așa cum poate el mai bine și… mai bine decât el, la naiba!, e cam greu), așa că bolșevicii au socotit carcerile siberiene țariste excelente pentru noul lor proiect educațional și, ca hoția de metodă să nu bată la ochi, au rebrenduit unitatea, numind-o GULAG (acronim posac pentru Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată). Ciudat: abia în ’91 s-a desființat această mostră a înspăimântatei ternități autocratice…

Fără încrâncenări: ca proximitate artistică acceptată în spațiul înflăcăratei culturi ruse, Proletcult s-a încăpățânat să rămână independent de cenzură și a pierdut; cu toate acestea, a fost oaia neagră a istoriilor literare. O vagă nelămurire: cum de o mișcare atât de oprobiată a avut parte de atenția atâtor mii și mii de pagini!?!… Poate că ura (ivită din uniformitate) stimulează imaginația mai mult decât iubirea (descinsă din infinitele ipostaze ale frumuseții)…  sau poate doar culpa de a urî se vrea justificată… Tii!, ce dilemă…

Finalmente, potrivit apriatelor analize făcute fenomenului de cercetătoarea Lynn Mally, rezultă că: […] Eclectismul mișcării a deranjat mulți participanți, totuși tocmai această diversitate a contribuit la popularitatea sa remarcabilă. Proletkult a fost în același timp avangardist și populist, agitațional și educațional, o continuare a tendințelor prerevoluționare și o încercare de a face ceva cu totul nou.[9] […]

Dacă la ruși Proletcultul era istorie, la noi și-a făcut apariția în zbor cutezător (cum altfel?).

De facto, în anii postbelici, proletcultul dispăruse total din matca lui, iar după controversata moarte a lui Maxim Gorki –  scutul scriitorilor, fost susținător al reformei care ajunsese să acuze bolșevismul că a dezlănțuit și întreținut violența populară ș.a. – libertățile artistice au fost înăbușite de guvernul stalinist, inițiatorul atotcuprinzătoarei formule: realism socialist. Sintagma a căpătat, la noi, o fervoare specifică atârnării (ca și romantism revoluționar)… În România postbelică numai ce se schimbase regimul, situație care a favorizat mimarea slugarnică a marelui octombrie roșu (la vreo treizeci de ani distanță). Presupun că la început (pe lângă scriitorii en titre chemați pe meterezele noului ev, care au și rămas acolo, disociindu-se oarecum de eventualii prolet-barzii aspiranți la auctoritate), așa-zisul proletcult a captat un număr substanțial de adepţi care aveau ceva de spus, pe limba lor… limba celor excluși din carta culturală pentru lipsă de educație (evident, bazată pe un cumul de alte lipsuri); acest inconvenient s-a transformat în faimoasa origine sănătoasă care, dincolo de veroasa matriță bolșevică, amintește de Mein Kampf-ul lui Hitler, unde – în capitolul Poporul și rasa[10] – micul Adolf sugera că cine nu avea origine sănătoasă (sânge pur) putea fi considerat pleavă, iar pleava trebuia aruncată… În România comunistă originea sănătoasă viza populația umilă căreia – după tiparul sovietic – i s-au facilitat alfabetizarea și atestarea intelectuală în salturi – prin introducerea facultăților muncitorești etc., iar pleava reprezentată de elita intelectuală, nobiliară, pluto-elita a fost… aruncată… (lagărele naziste, ca și cele bolșevice au avut pi plai replici memorabile)… dar cum aderarea românească la proletcult s-a făcut desincronizat faţă de timpul activ al curentului, ar trebui să admitem că defazarea implică un anume dezechilibru perceptiv. Nu trebuie să spun nimic despre adaptarea la românitate, pentru că ar fi nepotrivit.

Ce s-o mai lungim, societatea muncitoresc-română biruia și, de bunăseamă, corifeii cuvântului aveau datoria să fie misionarii noii puteri aflate în graba de a fi validată cu ștaif.

Negarea trecutului, învingătorii obsedaţi de fratricide (mai mult, mai puțin sau deloc figurative) au traversat toate perioadele totalitare; a rade este unul dintre stilismele anexe. Până și bietul Arghezi, după o absenţă impusă pe scena literară, dădea ciocoii prin răzătoare! Păi… ce ar fi putut să facă unii – cu patima polilocvială în sânge, pentru a reintra în jocul atât de colorat al diversităţii, al confruntărilor de idei (fie ele şi terfelite de propriile familii)?… n-aveau ce să facă altceva decât să ţopăie în horă cu noua elită… un pas înainte, doi înapoi/ și-o să-i radem pe ciocoi…  zis și făcut, iar de-atunci, menținem pașii…

În cazul așa-zisului proletcult românesc apar – mai pregnant decât la sovietici – oameni şi abataje, oameni şi uzine, oameni şi tractoare etc. Toposul omului nou. O mare oportunitate pentru frustraţii mereu fragezi ai anonimatului compulsiv, ai periferiei artistice. Marii competitori erau ejectaţi din angrenajul culturii şi, ce să vezi, apar urgent numele relocaţilor cu litere de-o şchioapă… Iată-l şi pe unul dintre capii zeloși ai ideologiei staliniste, marele culturnic A. Toma (altminteri, scriitor cu acte-n regulă), aruncându-l pe domnul Eminescu între paranteze (poziţie mult mai viclean ticluită de proletcultist decât de părerologii democultiștii care l-au înghesuit pe bietul Mihăiță prin dulapuri – după bizarul model U.K.: skeleton in the closet). În pas de paradă, A. Toma s-a repezit drept în Glossă: Câte sute de catarge/ Dârze lasă malurile,/ Multe sunt ce nu le-or sparge/ Vânturile, valurile./ Sau: Mergi spre vremea care vine,/ Crezi în om: ce vrea, el poate;/ Ce e rău, tu schimbă-n bine,/ Faur vieţii te socoate;/ Speră, luptă fără teamă,/ Fapta nu e val ce trece;/ și, excelsior!: E-o luptă de soi nou în lume/ Şi-avem stegar să ne îndrume/ Cu braţ de-oţel şi fruntea soare/ Pe Stalin sfetnic de popoare./ Pieri-veţi fauri de război/ Sub potopirea vieţii noi/ etc., etc.

Ei, a reuşit entuziastul A. Toma să bramburească masele, au ba? Da, da, da! Da: A. Toma a închipat exact ce trebuia: etalonul… un etalon atât de cocoțat încât, deși s-au străduit din greu, confrații lui stihuitori chemați în marea luptă de soi nou, nu l-au putut atinge și pace… ce-i drept, tot el a confirmat și că autorii români au luat în primire o mișcare a cărei platformă fusese ocupată doar de politrucii staliniști, cei care, în fond, au și distrus cadrul calm al literaturii române (aflate, până la marea preluare, în deplină consonanță culturală cu spiritul european), maculându-i verosimilitatea cu dârele minciunii, ale atârnării etc., pe termen nelimitat… (și, stupoare democultistă!, simpaticul tov. Șora, interpret desăvârșit la flautul burlanelor – hai, fie!, fluier – n-a intervenit). …din păcate, mulți dintre literatorii noștri (îndeosebi cei cu angst puțintel și instinct bunicel) au acceptat  aroganța otrăvită a puterii care își însușise (fără niciun efort!) prerogativa de făuritor al noilor norme artistice, conformându-li-se… cam așa…

Cu ce ne-am ales totuşi? Cu o coadă de sirenă à la Basil Roaită, aş spune… Mitologiile impuse: cea a cârmuitorului unic (mascat de… partidul e-n toate) și cea a lucrătorului popular, învingătorul unei vechi disproporţii sociale. O jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate trebuia ascunsă, pentru victoria finală. Ceea ce s-a şi întâmplat. În fapt, practicul tezistic îi suprimase fiinţei dreptul de a transcende, reducând-o la un minimum lucrativ: o reificare. Codul de castă s-a naturalizat intrând în automatismul ocultat al societăţii.

Cât despre Democult… Cu rezervele de rigoare, aș spune că omul democultist – al anilor nouăzeci și al primei decade din mileniul curent – catalogat și ca postrevolut este (sau ar trebui să fie) mai apropiat de comparația cu omul proletcultist. De ce nu?, mai ales că, slavă Domnului!, dispunem de numeroase comparații… răsturnate. Politicul autohton de post, speriat (numa’ așe, ni, de formă) de bombele cu explozie întârziată, nu a avut trecere… și cam așa a rămas (dară… nici că-i pasă)… în schimb, misionarii apuseni ai adevărului absolut, cum se zice din poziția mioarelor de pastramă, da, au avut. Ariergarda noastră democultistă a fost susținută… nu de Marele Est, ci de Marele Vest – din câte-am înțeles, deținătorul vizei pentru Haven… mai mult nu se poate! Bine și-așa.

Literatura democultistă a intervalului schițat s-a dezvoltat, ba nu, a detonat fără să fie obstrucționată de niciun antitero (nici măcar de critica vremii), doar că produsul vlăstarilor ei se situează mult sub cel al proletarului rus alfabetizat care a îndrăznit să se exprime… În sfârșit, limba neapărat-literară a celei mai nedreptățite părți a demosului de plai s-a auzit și încă se mai aude… mai răgușit, da’ merge. S-a scris mai mult și mai prost ca niciodată. Plăiuțul nost’ era tăt, o clasă de școleri treziți, brusc!, din somnul rațiunii lor mici, cu mâinele pe sus, dornici să-și afirme mărgica: ș-o, ș-o, și eo scriu… scrieți, copii, scrieți… S-au dezlănțuit limbile tuturor suferinzilor de tăceri sacrificiale… (din eter, un hashtag la burlan: poate că acum am fi vorbit despre altă ținută cult, dacă-ar fi avut și ei condiții adecvate: un loc numai al lor unde să se formeze și să se răsformeze… măcar un gulăguș-jucăuș numa’ așe ni, de dragu’ acronimului… cât să nu le explodeze mina de hamangian persecutat… par exemple: Gogomanii Unei Literaturi Aproape Genitale… că geniale, au grand jamais!).

Grav este că în asemenea contexte se produc asimilări (unii le zic omogenizări, da’ parcă-i prea de tot)… mai explicit, odată acceptat ca trend, mutantul artistic slobozit – din adâncul cutărei reparații – devine coabitant al arealului simbolic existent în momentul invaziei, presându-i modificarea (și ar trebui amintit că după renaționalizarea din ’65, literatura română începuse să capete o bună definiție): […] ce se întâmplă atunci când o notă nouă este adăugată la o melodie. Și când raporturile simțurilor se modifică în orice cultură, atunci ceea ce părea lucid înainte poate deveni brusc opac, iar ceea ce a fost vag sau opac va deveni translucid.[11] […]

…Păi ce să se întâmple? Diformitatea cucerește Galaxia Gutenberg. De ce? Pentru că poate. E liberă s-o facă. Libertățile se iau, nu se dau – răsuna un dégradé al sloganului-mamă (pomenit mai sus) pe străzile empatetice ale Occidentului anilor ’90. Tii, ce cool! Noi suntem masa. O masă învingătoare, nu? O masă care își creează, pe căi opuse proletcultiștilor – încremeniți în proiect… poftim! – pârghiile de afirmare, forțând înciudat, omogenizarea. Numai că nivelul (infim!) de pornire se păstrează taman prin operațiunile care-l neagă, reducând procentul de cult-respectabilitate.

Creatori adevărați? Mai sunt destui… însă… stânjeniți, poate, de atâta foială culturoidă, ori înspăimântați de spectrul contaminării, s-au cam izolat… dar ei știu că frumusețea (lor) va salva (mântui) lumea[12] – pentru că… spre înălțimile frumoase ale creației privea și marele Feodor.

Revenind la curentele păguboase, aceste… diafane pandemii care ne-au traversat şi încă ne mai traversează încurcatele active ale gândirii, probabil că nu fac nici marele rău, nici marele bine: sunt trecute la… corecţiile migraţiilor… un fleac, pe lângă corecțiile IA.

După peste trei demo-decenii, informaţia a hyper-crescut, libertățile acesteia, și mai și… iar dacă ne uităm, cu atenție IU (U de la uman) la înzestrata entitate ChatGPT… Bau! Prin urmare, din ce în ce mai multe strategii de intimidare a bietului vero-creator. Și așa mai departe…

Istoria îşi va continua mişcarea ciclică. Va apărea – pretinzându-şi drepturile – o altă vindicaţie, însoţită de alte norme ale noului. Vechea cutumă cult va trebui înlocuită. Și va fi… dar nu de tot. În rest… Acelaşi popor, străbătut de tot atâta străinătate, ba chiar înstrăinat. Înstrăinat nouă, fără să băgăm de seamă. Sau nu.

Cine ştie, poate se testează rezistenţa unei primordialităţi speciale. (Aş!, ar zice domnul I.L. Caragiale – cunoscut printre performerii urechiști ai României educate și ca… Ilie Caragiale…)

[1] În 1905, între hotarele Imperiului Rus, a avut loc o violentă mișcare antiguvernamentală, înăbușită de Ohranka, puternica poliție politică țaristă. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea (1881-1894) ca și a succeorului său, Nicolae al II-lea(1894-15.03.1917), ambii, adepți ai autocrației și naționalismului, Ohrana a înăbușit, în întreaga țară, atât a mișcări revoluționare, cât și demonstrații pro-democratice, lovind în intelectualitate rusă prin condamnări sau exilurări. Au fost luate măsuri legislative împotriva nerușilor și a credincioșilor altor culte decât ortodoxia rusă. Evreii ruși au avut de suferit în mod special. Intelectualii, nerușii și evreii au emigrat în numerose cazuri pentru a scăpa de persecuții. Exodul intelectualilor ruși în occident i-a pus pe aceștia în contact cu marxismul. Primul grup marxist rus a fost format în 1884, deși nu a avut un număr semnificativ de membri până în 1898. Revoluția din 1905 nu a fost însă o mișcare organizată și nu a avut cauze sau scopuri unice. (Surse: Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei. De la cneazul Rurik la Vladimir Putin, Humanitas, 2021, pp.58-78; Rusia: 1000 de ani de istorie, apud:https://www.natgeotv.com/ro; Larousse: Cronologia Universală,  Ed.Lider, Buc.,1996 ș.a.)

[2] Mișcarea pentru cultura proletariană care s-a răspândit în Rusia sovietică în primii ani ai revoluției a avut o moștenire socială și intelectuală complexă. A fost inspirat cel mai direct din teoriile intelectualului bolșevic de stânga Aleksandr Bogdanov, care credea că proletariatul trebuie să întemeieze un nou sistem cultural, adică o nouă moralitate, o nouă politică și o nouă artă, pentru a reuși împotriva vechii elite. Dar cultura proletară s-a dovedit a fi un slogan expansiv care a purtat cu ușurință multe alte semnificații. A atras muncitorii care erau dornici să rupă toate legăturile cu intelectualii și radicalii culturali care nu voiau nimic de-a face cu trecutul Rusiei. De asemenea, a inspirat reformatorii liberali care sperau să-și împărtășească cunoștințele despre cultura rusă clasică cu masele. Educatorii aveau scopuri lăudabile. Au încercat să transmită studenților lor unele cunoștințe despre cultura înaltă rusă, convingându-i în același timp de necesitatea revoluției. (Lynn Mally, Cultura viitorului: Mișcarea Proletkult în Rusia revoluționară, University of California Press, Berkeley, 1990, pp. 1-2. UC Press E-Books Collection, 1982-2004)

[3] Lynn Mally, op. cit., p. 3.

[4] Lynn Mally, op. cit., p.124.

[5] Idem, op.cit., pp.131-138

[6] Vladimir Maiakovski, Eu și Napoleon, traducere de Cicerone Teodorescu, EPL, București,1967, p.15.

[7] Bernice Glatzer Rosenthal, New Myth, New World: From Nietzsche to Stalinism/ Noul Mit, Noua Lume:de la Nietzsche la Stalinism,editat de Presa Universitară de Stat din Pennsylvania, 2002, p. 162. (apud: https://www.psupress.org/books/)

[8] Idem, p.50.

[9] Lynn Mally, op. Citate, p.124.

[10] Mein Kampf, Editura PACIFICA, București, 1994, p. 206.

[11] Marshall McLuhan, The Gutenberg Galaxy: The Making of Typographic Man, University of Toronto Press, 1962, p. 41.

[12]P.S. […]Cu toate că celebrul adagiu, atribuit lui Dostoievski, în forma în care este vehiculat, în romanul „Fraţii Karamazov” sună astfel: „Krasoto iu mir spasiotsea”. Adică, „Lumea se va salva prin frumuseţe”. […] P.P.S. În romanul „Idiotul” apare şi varianta des utilizată, Krasota spasiot mir (Frumuseţea va salva lumea), însă ea e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că, în primul caz, este solicitată contribuţia lumii însăşi întru salvarea sa (prin frumuseţe). În al doi lea caz, pur şi simplu lumea… „aşteaptă” să fie salvată. (în: Manifestele Avangardei Ruse. Antologie, prefaţă, traducere şi note de Leo Butnaru, Biblioteca Bucureştilor, 2012, p.24.)