Povestea sabiei
Întâmplarea face ca, în seara aceea reavănă de mai, când ningea cu petale albe peste cetatea Kipoma, Mânuitoarea mea, care se trage dintr-o cetate de dincolo de munții Ogoriei și de cursul nestăvilit al Verlorilor, hăt departe către răsărit, să intre într-un han de la marginea cetății, cu gândul de a-și ostoi setea și foamea după drumul lung și arid și a-și odihni capul pe o pernă moale măcar pentru o seară. Căci, de trei săptămâni, Mihran umbla tot călare și nu dormea decât chircită, pe buturugi sau prin desișuri, și pesemne c-o dureau toate oasele și ar fi plătit oricât pentru o strachină cu zeamă groasă de pește și o bucată de pită răscoaptă. Intrând în han, însă, toți ochii mojicilor s-au opintit asupra ei, dar nu s-a pierdut cu firea, deși era stânjenită de căutăturile atâtor chipuri necunoscute și neîngăduitoare ale mercenarilor cu pieptare de oțel și cizme înalte de piele întoarsă, ale vrăjitorilor cu rânjete drăcești, ale dezertorilor cu blazoane murdare, ale tâlharilor care se distrau, vărsând spuma berii pe podele, râzând și trăgând în poală târfele vesele, dornice să le fure nu numai sămânța, dar și arginții, și în sfârșit, ale hangiului și hangiței care asudau, alergând între mese cu tipsiile de lemn încărcate cu halbe și strachini aburinde din care se ridicau mirosuri amețitoare de tocăniță de vânat, pâine caldă și zemuri de toate soiurile.
Așadar, stăpâna mea s-a așezat la o masă în cel mai îndepărtat colț, chiar lângă șemineul în care se perpeleau bușteni groși, și, făcând semn hangiului, și-a petrecut limba peste buze, gândindu-se ce avea să ceară de mâncare. Ca să scape de iscodirile necuviincioase, m-a scos de la cingătoare cu tot cu teacă și m-a proptit de piciorul mesei, apoi și-a slăbit curelele cizmelor, și-a scos mănușile și cămașa de zale pe sub care pieptul femeiesc, ascuns după împletituri de cârpe, încă îi tremura de spasmele drumului. Părul negru i se năclăise de atâta sudoare, iar fața îi era slabă și trasă. Căldura care răzbătea dinspre șemineu o moleșea și mai tare.
Când veni, în sfârșit, hangiul, îi vorbi cu glas îngroșat înadins, cerând o strachină cu zeamă și o bucată de pită, numai că omul ceru mai întâi să-i arate punga, fiindcă nu-i dădea crezare,nefiind de prin părțile locului, că avea ce-i trebuia ca să plătească. Oftând, Mihran și-a dezvelit pulpanul, lăsând să se vadă săcoteoiul peticit în care-și ținea pumnul de arginți de care abia făcuse rost. Nu se împliniseră nici cinci zile de când trecuserăm împreună printr-un sătuc ascuns în munți, unde sătenii au oprit-o, văzând-o călare, și-au rugat-o să-i scape de povara unei jivine care le fura copiii și animalele și zbura sus, către peșteri, unde le sorbea măruntaiele și le ronțăia oasele. Pentru că Mihran e o fată de bună credință, s-a învoit să-i ajute și a pornit să cotropească jivina, cu toate că încă nu mă mânuia foarte bine și nu-mi stăpânea toate secretele. Pesemne că și eu i-am dat curaj, pulsând în mâna ei, ca s-o fac să înțeleagă că, la nevoie, se putea bizui pe tăișul meu. Desigur că, dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi spus toate astea, dar chiar și așa, Mihran a înțeles și am pornit împreună să găsim și să cotropim jivina, care s-a dovedit a fi un balaur de talie mijlocie ce-și făcuse cuibul într-o peșteră căptușită cu un covor gros de oase. Stăpâna mea a făcut ce s-a priceput, așa cum o învățase maestrul Dolohor din podișul Kitaniei în cursul anului ce trecuse, deși n-a reușit să se ferească îndeajuns de repede, iar jivina a trântit-o de vreo două ori la pământ și aproape că i-a petrecut ghearele peste beregată. În timpul ăsta, eu fierbeam în mâna ei, rugând-o să mă aducă mai aproape de burta namilei, căci mi-era o sete cumplită și abia așteptam să-i despic solzii de smoală și să-mi adap tăișul din sângele ei cald.Apoi, s-a ridicat și, sfârtecând aerul cu lama mea, s-a repezit și m-a înfipt adânc în gâtul balaurului, pe care n-a avut, însă, puterea să-l separe de trup, iar arătarea s-a zvârcolit multe minute în șir, într-o băltoacă de sânge ce aducea mai degrabă a zeamă galbenă, ca un puroi. Stăpâna mea m-a șters cu o cârpă și m-a vârât la loc în teacă, să mă aibă aproape, așa cum trebuie să fie Mânuitorul cu spada lui moștenită din naștere. A tăiat apoi, cu un cuțitaș bine ascuțit, o gheară de-a jivinei, pe care-a dus-o oamenilor din sat ca să dovedească învoiala, și i s-a dat în schimbul ei un săcotei cu arginți pe care sătenii îi strânseseră mână de la mână, ca să aibă cu ce răsplăti războinicul care-i scăpase de belea. Erau oameni amărâți, care n-aveau mare lucru, dar nici Mihran nu era vreo calică, așa că s-a mulțumit cu ce-a primit, luând cu recunoștință săcoteiul din care scotea acum câteva monede și i le întindea hangiului, cerând, alături de mâncare, și o halbă cu bere rece care să-i ungă gâtlejul uscat de atâta cale bătută.
Pe când hangiul se întorcea cu halba de bere, stăpâna mea moțăia deja, cu obrazul proptit într-o falcă și privirea rătăcită în ghemotocul de foc din șemineu. Dădu halba peste cap dintr-o suflare, iar licoarea tare și amară îi pătrunse imediat în sânge, moleșind-o și mai tare, astfel că Mihran adormi cu capul pe masă. Nu trecură decât câteva clipe, apoi se și ridicară vreo trei mojici de la o masă alăturată, se apropiară de stăpâna mea și, văzând că sforăia cu gura deschisă, unul dintre ei mă apucă de mâner și mă ridică în lumina slabă a încăperii.
— Ce sabie neobișnuită! Ce lucrătură ciudată! se miră el, trăgându-mă afară din teacă și întorcându-mă pe toate părțile.
Dacă aș fi avut gură să râd, m-aș fi prăpădit. Așadar, oamenii de prin părțile acelea nu mai văzuseră săbii ca mine, cu lama curbată precum cursul unui râu și mânerul cu plăsele de argint împletit ca o perdea de iederă. Mă trecură toți trei din mână-n mână, apoi cel care mă ridicase se gândi mai bine și mă vârî înapoi în teacă, legându-mă la cingătoare. Ceilalți doi luară cămașa, mănușile și săcoteiul de la brâul stăpânei mele, fără ca ea să simtă, apoi se strecurară prin mulțimea de petrecăreți și ieșiră în vântul cald de primăvară. M-a cuprins o furie oarbă, de tremuram lângă poala mojicului care avusese îndrăzneala să fure de la stăpâna mea, dar în același timp, știind-o adormită printre atâția bărbați, m-a cuprins o frică nemaipomenită.
La sfatul maestrului Dolohor, Mihran umbla prin ținut în chip de bărbat, ca să se păzească mai bine de cugetele necurate cărora unii bărbați abia așteptau să le dea ghes, iar până acum, n-o descoperise nimeni. Era un lucru rar ca o femeie să moștenească o spadă vrăjită, și cu atât mai mult, s-o și folosească, având atâta pricepere, iar ca să nu-și atragă necazuri inutile, maestrul o învățase să nu spună nimănui nici cine era, nici de unde venea și, mai ales, nici încotro se ducea și cu ce scop.
Numai că nu multă lume știa — și cu atât mai puțin acești trei mojici —, despre legătura sacră care se formează între sufletul stăpânului și cel al armei, căci, așa cum a fost lăsat din vremurile de demult, când războaiele care măturau ținutul erau mult mai aprige și mai sângeroase decât cele purtate astăzi, Mânuitorii de spade vrăjite au, pe lângă iscusința înnăscută și agilitatea dezghețată a trupului, și o legătură de simțăminte care se formează între cele două suflete, iar astfel, spada își poate simți stăpânul, îl recunoaște și nu-l poate sub nicio formă tăia, iar stăpânul nu poate mânui o altă sabie la fel ca pe a lui. Tocmai de aceea, am așteptat vreme de treizeci de ani, adormită, închisă în scrinul din odaia negustorului Lem Gyon din cetatea Vidora, iar mai apoi, după ce am fost trezită, am mai îndurat încă optsprezece ani până ce stăpâna mea m-a descoperit și a găsit de cuviință că nu exista altă explicație pentru simțămintele ei decât aceea că eu trebuia să fiu a ei, și ea a mea.
Mojicii dădeau pinteni cailor, căutând să iasă cât mai curând din cetate cu prada de care se bucurau, mustăcind și râzând pe seama adormitului care fusese păgubit. Însă eu, atârnată de cingătoarea celui care mă luase, îmi imaginam tot felul de întâmplări periculoase care o pândeau pe stăpâna mea, rămasă acum fără apărare. Nu voiam în ruptul capului să i se întâmple ceva rău, așa c-am prins a mă ruga Celui Tăcut s-o aibă în paza Lui și s-o ajute să-mi găsească mai repede urma.
Noaptea cădea spumoasă peste Kipoma, iar până la răsărit, mojicii au și lăsat-o în urmă, îngropată în petalele albe de cireși, și-au intrat într-o altă cetate, unde, chiar în ziua aceea, se desfășura un târg. Erau mulți negustori adunați la poarta cetății, căutând să intre și să-și înșire tarabele și mărfurile, și mulți străini colcăiau pe străzile înguste, vrând să-și aleagă cea mai bună marfă. Mojicii au trecut lesne de gărzile cetății, unul dintre ei arătând un papirus vechi, cu colțurile roase, și s-au amestecat în mulțimea care viermuia în piață.
Mai întâi, au găsit o tavernă dărăpănată unde s-au oprit și și-au potolit foamea, plătind cu banii pe care-i furaseră de la Mihran. Apoi, ieșind pe străzile cetății, au găsit repede cumpărători pentru cămașa de zale și mănușile din piele de căprioară, pe care stăpâna mea le avusese de la maestrul Dolohor, cu toate că n-au putut cere prea mult pe ele. Cât despre mine, însă, eram convinsă că ei căutau să mă vândă cuiva care avea trebuință de o armă și care să plătească o sumă frumușică pentru ea, căci deși erau nespus de grosolani și de nemernici, cei trei erau destul de iscusiți încât să știe că nu eram o sabie oarecare. Numai că s-au învârtit mult și bine prin târg și n-au găsit niciun cumpărător care să le dea prețul cerut de ei.
Ajunsesem deja prea departe și trecuse mult timp de când fusesem smulsă de lângă stăpâna mea, astfel că nu-i mai puteam simți sufletul și nu-i mai puteam auzi gândurile. M-a cuprins deodată așa un dor, de-am început iar să tremur, ba chiar pe tăișul meu au început să se scurgă lacrimi de sânge, dar nu sânge roșu, ca al oamenilor, ci unul sidefiu și ușor gălbui, pesemne din cauza jivinei al cărei sânge îl băusem. Luând seama la această grozăvie, unul dintre mojici le atrase atenția celorlalți.
— Ia te uită, sabia asta plânge!
— Ce lucru necurat! N-am mai văzut așa ceva!
— Doar v-am spus că nu e o sabie ordinară, sigur e vrăjită. Poate că își plânge stăpânul.
Ori poate că îmi doream din tot sufletul să le retez căpățânile, numai că n-aveam glas ca să le spun asta. Auzindu-i cum boscorodeau, adunați lângă o tarabă pe care erau înșirate tot felul de obiecte ciudate, negustorul care o păzea îi auzi și veni lângă ei.
— N-ați vrea să vindeți spada aceea? îi întrebă el.
— Ba da, chiar vrem. Cât dai pe ea?
Acum că se apropiase de noi, puteam să-l simt mai bine pe acest pretins negustor, astfel că am înțeles imediat ce hram poartă: era un vraci, unul cu mult mai tânăr decât cunoscusem eu vreodată. Era înalt și robust, parcă plămădit din stâncă, și-avea o voce groasă și adâncă. Totuși, sufletul lui era curat și nu avea nici intenții ascunse, nici pricină cu cineva, astfel că, atunci când mojicii m-au vândut, primind în schimb doi săcotei de galbeni și un colț descântat de lup, am răsuflat ușurată, știind că nimerisem pe mâini bune. Scăpasem de primejdia de a lua viața cuiva împotriva firii mele, dar îmi doream să mă întorc la brâul stăpânei mele care, fără ca eu să am știință de acest lucru, fusese trezită de hangiu, și dându-și seama ce se întâmplase, nu mai avu poftă de mâncare și lăsă strachina neatinsă, încălecându-și imediat armăsarul și pornind în goană după mine, nu înainte de a smulge tot ce putea smulge de la petrecăreții care fuseseră martori la jaf.
Vraciul acela m-a învelit într-o cârpă care mirosea ciudat, pesemne că era îmbibată cu ceva licori de ierburi, căci îndată mi-am simțit sufletul măturat de o răcoare blândă, iar lacrimile s-au oprit și-am căzut într-o stare de amorțire dulce, ca atunci când adormisem pentru treizeci de ani. Dar nu eram pe de-a-ntregul adormită, căci puteam încă auzi și simți ce se petrecea în jurul meu. Numai usturimea din miezul meu se domolise. Vraciul m-a ascuns sub tarabă, iar seara, când a venit vremea să-și strângă boarfele, m-a luat în casa lui, care semăna mai degrabă cu o coșmelie prăpădită, care stătea să se dărâme, cu acoperișul din stuf. Așezându-mă deasupra unui ceaun în care fierbea te miri ce licoare, s-a așezat în genunchi dinaintea mea, rostind câteva cuvinte în limba veche, iar când aburii licorii s-au lipit de lama mea, m-am pomenit dintr-odată într-o stare bizară, de parcă aveam trup omenesc.
Mă găseam pe un câmp fumegând, plin de cadavre, iar apusul care se revărsa asupră-mi îmi răscolea miezul cu razele lui clocotitoare. Ghiceam că se dăduse o mare bătăile pe câmpul acesta, numai că nu înțelegeam cum de puteam vedea totul, cum de puteam atinge iarba, ori cum de puteam simți vântoasele jucăușe încolăcindu-se în părul meu. Mirosul morții care plutea în jur mă copleșea. Apoi, dintr-odată, l-am văzut aievea pe vraci, la câțiva pași distanță de mine. Îmi zâmbea, dar era un zâmbet de jumătate trist, ca al unui om care pierduse multe în viața lui. Când s-a apropiat de mine, m-am dat câțiva pași înapoi, dar nu de teamă, cât mai degrabă din deprinderea de a mă mișca în voie într-o formă spirituală. Trupul îmi părea greu și mă împiedicam de el.
— Nu te speria, mi-a zis vraciul, iar acum că ajunsese chiar în fața mea, am putut să-i văd clar trăsăturile.
Chipul lui îmi părea oarecum cunoscut, dar n-aș fi știut de unde să-l iau. Avea părul lung și bălai, ca al oamenilor din părțile Limanului, și ochii adânci și mari, umbriți de gânduri.
— Am vrut doar să văd cine ești.
— Cine sunt? am îngăimat eu, iar vocea mea a sunat ca vuietul unei ape curgătoare.
— Acum multe secole, în timpul stăpânirii lui Galakon cel rece, pe câmpul ăsta s-a dat o mare bătălie între două oștiri puternice. Oamenii Limanului Veșnic Verde s-au răsculat împotriva lui și, adunându-se laolaltă oameni din mai multe așezări, care pe atunci nu erau încă cetăți, s-au luptat pe câmpul acesta până când singura care a răzbit a fost moartea.
— De ce-mi spui toate astea?
— Pentru că lumea e pe cale să cadă din nou în hăul acela întunecat, rosti vraciul solemn, pătrunzându-mă cu privirea. În mai puțin de un an, războiul va mătura din nou ținutul Serpil, căci contele Satovik caută să ia în stăpânire cât mai multe cetăți și să ridice o armată împotriva reginei Sileny a Limanului, și-atunci inima pământului nostru va gâlgâi din nou de sângele nevinovaților și cerul va plânge peste ruinele rămase în urmă și peste oasele morților.
M-am dat câțiva pași îndărăt, înmărmurită, convinsă că vraciul băuse cine știe ce licori care-i scrântiseră judecata. Nu mai fusese război pe pământul acesta de mai bine de o sută de ani, iar oamenii trăiseră în pace și prosperitate, cetățile înfloriseră, câmpurile și dealurile dădeau rod curat, meșteșuguri noi apăruseră pentru a înlesni caznele zilnice ale sărmanilor, iar oamenii învățaseră, cei mai mulți dintre ei, să întindă mai degrabă o bucată de pită flămândului decât să-și ridice sabia la gâtul lui. O asemenea nenorocire ca cea despre care vorbea vraciul, îmi era peste putință de închipuit. Dacă-mi aduceam bine aminte, parcă Dolohor îi povestise câte ceva lui Mihran, în anul pe care ea îl petrecuse ascunsă în ghilda lui. Se întâmpla într-o seară, când soldații ședeau la foc și sorbeau prelung din strachinile cu supă de iepure, cântau și vociferau veseli, așa cum le stătea bine tinerilor vânjoși care se antrenau pentru a deveni spadasini, iar Dolohor o trăsese deoparte pe Mihran, la a cărei cingătoare mă aflam, și-i povestise despre vremurile întunecate când se purtaseră războaie născute din lăcomia inimilor, și-i spusese că orice ar fi fost, trebuia să-și termine antrenamentul, să devină cât mai iscusită în mânuirea armei, căci va fi venit o vreme, nu foarte departe de momentul acela, când va fi fost nevoită să ridice sabia asupra vrăjmașului, și orice om putea înclina balanța dintre izbândă și pierzanie și s-ar fi putut ca acel om să fie chiar ea, Mihran din cetatea Vidora, fiica al cărei dar îi fusese răpit chiar de către tatăl ei, negustorul Lem Gyon, care nu voise s-o recunoască la naștere și o schimbase cu un băiat, lăsând-o vreme de optsprezece ani să îndure o viață de chin.
— Stăpâna ta te caută și întreabă de tine cu limbă de moarte, zise vraciul. Iar ca să-i servești cât mai bine, trebuie să-ți aduci aminte cine ești!
— Sunt o spadă! Toată puterea mea stă în mâna care mă strânge!
Oftând, vraciul se întoarse către câmpul dinaintea noastră, cu mâinile la spate și umerii aplecați.
— După măcelul acesta, ale cărei consecințe le vezi împrăștiate aici, oamenii și-au dat seama că aveau nevoie de ajutor ca să-l răstoarne pe Galakon, căci setea lui nu putea fi stăvilită cu nimic. Așa că s-au întors către vraci, care au găsit mijloace pentru a le oferi soldaților arme mai bune: o spadă care nu-și poate tăia stăpânul e o spadă care nu poate fi folosită împotriva lui, și deci nu poate curma la fel de multe vieți. Tu ai fost aici, Tirenna, și am nevoie să-ți amintești asta…
Brusc, pământul de sub picioarele mele a început să tremure și m-am trezit aruncată într-o altă viziune, una în care vedeam o mână de oameni adunați împrejurul unui foc, într-o cocioabă rotundă și încăpătoare, în mijlocul căreia se găsea un ceaun în care o licoare clocotindă își dregea glasul. Un bătrân cu pielea zbârcită se apleca la răstimpuri și turna câteva picături de sânge în cazanul acela, apoi lua cu polonicul și turna într-o cană pe care i-o întindea unuia dintre oameni. După ce neisprăvitul își uda gâtlejul, sabia de la cingătoarea lui, până atunci o simplă bucată de metal, era pătrunsă de sufletul mortului al cărui sânge fusese băut, prinzând viață și putere și legând pe veci cele două suflete. Urmându-l pe vraci, am ieșit afară, și aproape că am simțit că mă înțepa inima, ori cel puțin locul unde ar fi trebuit să fie ea, când am văzut străzile împânzite de trupurile fără suflare ale oamenilor nevinovați care fuseseră măcelăriți de soldați. Ciorile flămânde dădeau ocoale pe deasupra caselor ale căror acoperișuri ardeau, iar pe ziduri se prelingea o zgură neagră. Câteva femei treceau pe lângă fiecare trup, crestându-i pielea și vărsând câteva picături de sânge în câte un borcan pe care-l duceau apoi vraciului. Dintre sutele de trupuri, unul mi-a atras atenția și mi-a răscolit mirarea. M-am apropiat cu sfială și am îngenuncheat lângă fetișcana cu părul bălai care murise cu ochii deschiși. Când mi-am așezat mâna peste pieptul ei găurit de lance, o răcoare tulbure mi-a inundat sângele și un vânt nevăzut mi-a înfoiat țoalele și părul, și-am înțeles în clipa aceea, scuturată de fiorul trezirii, că eu eram cea care zăcea moartă la picioarele mele. Tirenna.
Fusesem și eu fată de negustor și murisem în plină frăgezime a trupului, iar sângele meu fusese adăugat licorii din care băuse apoi acela din care se trăgea neamul nevestei lui Lem Gyon.
Deodată, privirea mi s-a întunecat și m-am pomenit aruncată într-o amorțeală fierbinte, de parcă mă găseam în miezul unui taifun văratic, de parcă din trupul meu se prelingeau norii aducători de ploaie, iar lacrimile mele erau picăturile care se izbeau de pământ. Când m-am deșteptat, eram din nou în spadă, numai că acum mă simțeam altfel. Îmi cunoșteam trecutul și numele și puterea mea, fierbând acum de-a dreptul, crescuse de mii de ori. Lama îmi era învelită într-o strălucire argintie, orbitoare.
Brusc, ușa cocioabei s-a dat de perete și am văzut-o în prag pe Mihran. Era obosită, mâhnită și plină de sânge, avea arcada spartă și buza crăpată, dar în rest era întreagă și m-a cuprins o bucurie fără margini văzând-o, căci am înțeles că nu mă abandonase nicio clipă și-mi căutase cu disperare urma, poate mânată de dorul sufletelor noastre legate.
— Știam c-o să găsesc aici! a răcnit ea, uitând să-mi mascheze vocea în chip de bărbat. Ce faci cu sabia mea?
Vraciul se ridică fără grabă, arătându-și palmele în chip de pace.
— Nu eu ți-am furat sabia, Mihran.
— Știu! Am avut grijă de mojicii care au îndrăznit s-o atingă. Dar ce faci cu ea? Ce vrăji arunci asupra ei?
Acum c-o aveam din nou aproape, clocotul din pieptul ei prindea ecou în conștința mea, devenind o scuturare abruptă și violentă care mă făcu să cred, preț de o clipă, că era gata să-l omoare pe vraci. Însă omul mă întinse lui Mihran, iar când mânerul meu ajunse din nou în mâna ei, și-a dat seama pe loc ceva se schimbase. Apoi, mi-a văzut spiritul aievea lângă ea: o făptură lungă, subțire și diafană, cu pieptul crestat și pătat de sânge. M-am repezit să-mi așez mâna peste a ei, ca să-i opresc gândul necurat, iar ea m-a văzut și m-a auzit:
— Oprește-te, Mihran! Nu-i face rău! Vraciul m-a ajutat să-mi descătușez adevărata putere.
Pornirea i se curmă într-un tremur scurt de uimire și deodată izbucni în lacrimi, mărturisind că fusese atât de speriată încât crezuse că n-avea să mă mai vadă niciodată. Mai târziu, când stătea în preajma focului, sorbind dintr-o cană de lemn în care vraciul îi turnase o fiertură vindecătoare, Mihran mi-a aflat povestea pe de-a-ntregul din gura lui și a pătruns în sfârșit cuvintele maestrului Dolohor, care o sfătuise să ia calea Miezului dacă voia să-și afle destinul ascuns în mâinile unui vraci binevoitor…