Parisul şi lumea impresionismului (II)

Ce idee, să faci arbori albaştri şi

pământuri violete ? (Sisley către Renoir)

Continuând să subliniem ideile picturii impresioniste revenim la aspectele ei legate de lumină. Marele critic de artă francez Elie Faure, analizând perioada impresionistă în ultimele volume ( IV şi V, având ca titlu “ Arta modernă “ ) din cunoscuta sa lucrare “ Istoria artei “ ), spune : “ La impresioniști, principalul erou este lumina “. Lumina, cea mai importantă trăsătură a impresionismului, a ajuns însă la putere în picturile acestui curent cu sacrificii. Imaginea pictată nu a mai putut vehicula idei, totul a devenit un suport şi un pretext pentru culoare şi lumină “. Iar după lumină, vin culorile impresioniste, acele culori extrem de vii, de stridente şi de surprinzătoare.

Apoi dispare modelul. Poate că cea mai mare noutate a impresionismului a fost renunţarea la modele clasice, mai ales la cele feminine şi apoi la toate obiectele plasate în spaţii închise care încărcau tablourile clasicilor. O altă noutate, la fel de surprinzătoare a fost dispariţia conturului. Conturul, atât de bine desenat şi de clar scos în evidenţă la renascentişti, dispare definitiv la impresionişti. Formele trupurilor şi ale obiectelor dispar intenţionat, se pulverizează, forţand privitorul să-şi imagineze tot ceea ce lipseşte.

Sunt, evident, la diverşi impresionişti, diverse abordări. E normal. O problemă ca reprezentarea luminii în pictură nu era uşor de tratat, adică de definit unanim ca mod de redare nici măcar de grupul omogen ca exprimare al impresioniştilor. Nu putea fi totul chiar identic. Dicolo de ceea ce părea asemănător, dincolo de ceea ce uneori se dorea identic la tot grupul, existau şi diferenţe sau secrete al disputelor mocnite care i-au deosebit pe unii. De exemplu pe Manet, Degas sau mai ales Cezanne, care au adoptat deschis paleta de culori vii, de alţii, mai puţin contestatari ai trecutului, care se vor feri doar de culorile vii brune sau cenuşii intermediare folosite de înaintaşul lor Corot.

Mai putem vorbi şi de spaţiu. Impresioniştii au iubit desfăşurarea în spaţiu. La acest capitol nu s-au îndepărtat mult de viziunea renascentistă. Plecând de la o dorinţă evidentă de a câştiga spaţiu şi de a induce ideea de întindere au găsit alte forme de a tenta imaginaţía privitorului. Avem destul de multe astfel de studii în acest sens, iar tablourile date ca exemplu sunt, printre altele: “ Barul de la Folies Bergeres “, un tablou al lui Manet în care prelungirea spaţiului se realizează cu ajutorul unei oglinzi, “ Place de Clichy “, pictat de Renoir, unde planurile unei străzi se estompează gradat în profunzime sau tabloul cu titlul “ Vicontele Lepic, plimbându-se cu ficele sale “ în care nu toate personajele apar pictate întregi.

Şi ultima idee pe care nu o putem neglija este ideea mişcării. O problemă majoră care e tratată uşor de Degas, care era şi fotograf, sau de Toulouse – Lautrec, cel care a fost, ca stil şi abordare, apropiat de Degas. Dacă vorbim despre redarea mişcării nu putem uita compoziţia “ Derby “ a pictorului Gericault, care pentru simularea mişcării ne prezintă în prim plan un cal cu patru picioare anterioare, ridicate în aer.

Nu vom continua să ne aventurăm în analiza teoriilor picturii impresioniste, ar fi mult prea riscant pentru un simplu turist nespecializat în artă. Vom aminti de unele detalii doar când ne vom reîntâlni cu impresioniştii pe parcursul traseului parizian, atunci când, prin reprezentanţii lor, pictura îşi va da mâna cu literatura. Ca o precizare în plus, trebuie să menţionez că, pornind la drum zilnic să vizitez muzeele Parisului şi căutând în special urmele impresioniştilor, am notat că, în linii mari, pictura clasică academică, incluzând perioada Renaşterii, se găseşte în special la Muzeul Luvru, cea modernă la Muzeul d‘Orsay, cea contemporană la Centrul Pompidou. Am făcut bine folosind expresia “ în linii mari “ pentru că tablouri diverse din fiecare din aceste perioade, reprezentate prin pictori şi prin operele lor, se află peste tot, încălcând regula de mai sus, dar întărind ideea că arta şi cultura crează împreună o lume în care totul se amestecă, reuşind în final să dea armonia binefăcătoare a binelui şi păcii.

Scopul declarat al descrierilor călătoriei noastre este Parisul, dar acolo unde oraşul trăieşte prin amintirea scriitorilor, a pictorilor, sculptorilor sau a faptelor care au lăsat urme într-un anume loc, descrierea oraşului se identifică desigur cu importanţa locului respectiv. Cum impresioniştii au concentrat, prin pictura lor, o perioadă de mari frământări în lumea artistică pariziană, o vizită la Muzeul d’Orsay devine o etapă obligatorie de parcurs, fiind muzeul cel mai bogat din lume în materie de pictură impresionistă.

După ce faci obişnuita coadă de la intrarea în oricare dintre marile muzee ale lumii, intri în Muzeul d’Orsay trecând pe lângă rinocerul fioros de afară, căutând din ochi locul unde se împart pliantele cu orientarea sălilor şi poziția tablourilor expuse. Muzeul d’Orsay are o istorie a lui destul de bine cunoscută, pe care o voi comprima cât se poate. Clădirea, iniţial una dintre gările centrale ale Parisului, construită în stilul La Belle Epoque, a  fost inaugurată în anul 1900, cu ocazia Expoziţiei Universale. Pentru a proteja zona centrală rezidenţială din jurul gării de fum şi zgomot, în gară nu intrau decât trenurile electrice. În corpul de clădiri ce aparţinea gării se găsea un restaurant, cafenele şi chiar un hotel de lux în care de-a lungul timpului au locuit, printre alţii, scriitorii Thomas Mann, dar şi Marcel Proust. Se pare că aici soseau trenurile ce asigurau legătura cu Orleans. Clădirea a funcţionat ca gară până în anul 1939, când şi-a încetat activitatea ca urmare a modernizărilor căilor ferate la care construcţia nu a făcut faţă. Se punea chiar problema demolării ei şi numai intervenţia personală a preşedintelui francez la acea epocă, Valery Giscard d’Estaing, a salvat-o şi i-a dat un nou destin, pe cât de frumos pe atât de glorios, devenind Muzeul National de Artă Modernă. Spun bine destin glorios pentru că, la ultima clasificare a muzeelor din întreaga lume, Muzeul d’Orsay a trecut înaintea Luvrului, care a ocupat doar locul şapte.

Intraţi în muzeu, deodată totul pare un spaţiu imens, luminos şi calm. O clipă ne oprim să ne lăsăm uimiţi de peisajul prietenos. Aflăm rapid unde este plasată sala pe care o căutăm. Nu cred că este foarte importantă descrierea în detaliu a organizării pe săli, pe autori și pe exponate a tablourilor la momentul ales pentru vizită. Aceste detalii, mai greu de modificat ca organizare într-un muzeu imens ca Luvru, pot suferi modificări în muzeele mici și dinamice ca Muzeul d’Orsay unde spaţiul este mai uşor de reorientat din mers la oricare nouă tematică impusă sau la orice necesitate de adaptare rapidă la o schimbare a unei tendinţe a artei. Parterul este destinat sculpturilor, iar etajele laterale, două ca număr, sunt destinate în special picturilor şi artelor decorative, dar şi pieselor de mobilier, a vaselor, a stampelor şi fotografiei. Dintre pictorii expuşi pe curente, impresionişti, dar şi pre şi postimpresionişti, sunt prezenți cu numeroase opere de valoare care au fie istoria lor proprie prin ecoul părerilor pe care le-au stârnit la momentul lor de apariţie, fie prin autorul lor. Vom întâlni aici destul de multe curente deși, aşa cum am spus, Muzeul d’Orsay rămâne patria picturii moderne dominată de impresionism.

Am amintit de mai multe ori despre conflictul dintre pictura academică şi cea impresionistă, care s-a impus treptat prin perioada picturii preimpresioniste şi a cedat locul tot treptat altor noi curente, începând cu pictura postimpresionistă. Dar ce ar trebui să înţelegem, mai întâi, prin pictura academică? Acceptând din start idea că toate curentele importante din pictură, anterioare impresionismului, respectau nişte reguli deja consacrate, acceptăm de fapt că o serie de curente ca realismul, romantismul, renaşterea şi parţial şi preimpresionismul respectă, mai mult sau mai puţin, regulile clasice ale picturii academice. Reluând o parte din ideile deja expuse, repetăm că pictura academică avea un subiect bine definit ca temă şi formă, cerea un contur clar al imaginii şi prezenta foarte multe detalii ce încărcau exagerat spaţiul tabloului. Academismul pictural era mai apropiat de preferinţele oficialităţilor ce judecau pictura şi implicit valoarea pictorilor după reguli rigide. Curentul academic în pictură a apărut în Italia secolului al XVI-lea şi a durat o lungă perioadă de timp, ceea ce explică dificultatea acceptării ideii de a schimba regulile lui de exprimare. Ulterior, aceste reguli n-au mai putut să îngrădească noile tendințe, iar academiile de pictură au reacționat în consecință. Academia Regală de Arte Frumoase din Paris a fost, în acest sens, una dintre academiile cele mai influente din Europa. În secolul al XIX-lea canoanele picturii clasice încep să fie înlocuite treptat de cele realiste ce vor câştiga teren. Iar noile idei din pictură vor duce implacabil la naşterea impresionismului.

La Muzeul d’Orsey vom mai găsi încă numeroase tablouri ale reprezentanţilor picturii academice deşi aceştia, la rândul lor, ar putea fi împărţiţi ușor pe diverse stiluri sau având diferite tendinţe. Unul dintre pictorii importanţi este Ingres, pictor clasic cu stil pur academic. În Muzeul d’Orsay el este prezent doar cu tabloul “ Izvorul “, restul operelor sale fiind expuse la Muzeul Luvru. Din acelaşi curent mai găsim aici tablouri de Thomas Couture, Alexandre Cabanel şi William Bouguereau. Toate temele tablourilor sunt luate din mitologie, mai ales din “ Infernul “ lui Dante sau din istoria războaielor napoleoniene.

Academismul este prezent ca mod de exprimare şi reguli de lucru și la curentul romantic. Reprezentantul său cel mai de seamă în pictura franceză e Delacroix. În Muzeul d’Orsay vom găsi puţine picturi ale lui Delacroix, majoritatea dintre operelor lui se fiind la Muzeul Luvru. De fapt, la gruparea inițială a operelor ce urmau să constituie patrimoniul Muzeului d’Orsay au cedat din picturile lor muzeele Luvru, Jeu de Paume şi Tokyo. Aici Delacroix este prezent cu seria de tablouri inspirate din călătoriile în Orient. Sunt cele care se apropie mult de stilul impresionist. Alţi pictori romantici cunoscuți, prezenţi în sălile Muzeului d’Orsay, sunt Theodore Chasserieau şi Gustave Moreau.

Pentru a încheia descrierea vizitei, vom căuta în Muzeul d’Orsay şi picturile curentului realist. Acest curent premergător impresionismului e foarte bine reprezentat prin doi mari pictori. Ei sunt Gustave Courbet, considerat liderul curentului, prezent prin tablourile “ Înmormântare la Ornans “, “ Atelierul pictorului “, “ Izvorul “ și pânza “ Bărbat rănit “ şi Honore Daumier, prin tablourile “ Spălătoreasa “ şi câteva sculpturi cu teme de natură caricaturală a unor personalităţi.

Din curentul realist s-a despris şi un grup de pictori atraşi de ideea picturii în aer liber, cunoscuţi sub numele de Şcoala de la Barbizon. Vom aminti dintre ei nume sonore ca Millet şi Corot. Camille Corot e considerat cel mai important precursor al impresionismului francez. În Muzeul d’Orsay vom găsi multe din peisajele sale, unul dintre ele fiind tabloul “ Dansul nimfelor dimineaţa “. Spre deosebire de el, Jean – Francois Millet este mai atent la viaţa ţăranilor decât la peisaje. Un exemplu prezent în muzeu fiind “ Culegătoarele de spice “, iar altul “ Angelus “.

Pe măsură ce ne apropiem de finalul vizitei încercăm să ne convingem că nu ne-a scăpat nimic. Bifăm încă o dată operele impresioniştilor expuse în muzeu pe pliantul primit la intrare şi încercăm să reţinem cât mai vii imaginile tablourilor lui Monet, Manet, Degas, Cezanne, Renoir sau Van Gogh. Ne mai oprim câteva clipe aşezaţi pe o bancă să ne fixăm în minte imaginea sau locul unde am văzut pe panouri “ Absintul “ lui Degas, “ Nimfa albastră “ a lui Monet și evident un tablou cu titlul “ Autoportret “ a lui Van Gogh. O oboseală plăcută ne domină şi ne garantează că vom reveni aici să reluăm tot traseul de la Delacroix la ultimul postsimbolist. Parcă am dori să rămânem aici mai mult timp, dar soneria anunţă ora închiderii.

Încheiem vizita la Muzeul d’Orsay fără a pretinde că am spus totul despre arta modernă prezentă aici în toate formele ei sau măcar aproape totul despre pictura impresionistă. Dacă turul prin tot muzeul ne-a făcut ceva mai culţi şi mult mai documentaţi în arta plastică, este bine să păstrăm o rezervă înainte de a afirma că am avut marea întâlnirea cu impresioniştii. Şi asta pentru că, ştiam asta încă de când stăteam la coadă pentru a intra în Muzeul d’Orsay, celebrele tablouri pictate de Monet, cel care este considerat de drept lider al curentului şi care, prin tabloul său “ Impresie, răsărit de soare “ a dat numele curentului, nu se găsesc aici ci în Muzeul Marmottan – Monet, plasat în frumosul conac al familiei coleţionarului Marmottan, spre Bulevardul Periferic de nord-vest al Parisului. Aici, pe lângă vestita lucrare amintită deja, mai găsim doar “ Portul din Le Havre “ şi “ Efect nocturn “, precum şi o serie de schiţe şi hărţi care încearcă să restabilească fidel înfăţişarea din momentul picturii a podului și locului unde a fost pictată pânza “ Impresia “. Muzeul, care poartă în denumirea sa numele lui Monet, cuprinde în colecţia sa şi tablouri celebre realizate de pictoriţa Berthe Morissot, cumnata lui Eduard Manet, dar şi alte picturi ale lui Degas, Manet, Pissaro, Gaugain sau Renoir.

Am precizat deja că în literatură corespondentul impresionismului e simbolismul. Acest curent contemporan, înrudit cu impresionismul, a fost mai uşor de analizat de către critică şi mai simplu de înţeles de cititori deoarece scriitorii au avut ca arme cuvintele, mijlocul cel mai bun de comunicare. Acceptarea de către public a curentului simbolist a venit astfel mult mai repede. Impresionismul nu a avut parte de aceeaşi soartă, lupta sa cu restul societăţii artistice a fost lungă, aspră şi întortocheată dar, o data acceptată ca etapă obligatorie în drumul către evoluţia artei, a fost însuşită şi folosită ca orice mijloc necesar de tranziţie spre alte etape.

Am încercat în acest text, cu puterile limitate ale cunoştinţelor generale la care   adăugăm pasiunea pentru artă, să prezentăm curentul impresionist şi principalele lui caracteristici cu care a uimit lumea modernă. Revoluţia pe care acest curent a declanşat-o în cultura europeană a secolului XIX a fost puternic resimţită şi de restul artelor, care au suferit influenţele puternice ale acestui curent cu adevărat uimitor. Dacă ideile principale novatoare ale curentului au fost amintite aici în linii mari, despre personalitatea fiecărui pictor impresionist şi despre povestea zbuciumată a unor tablouri am avut prea puţin spaţiu să ne ocupăm. Ne vom rezerva acest drept într-o nouă încercare de a completa ceea ce lipseşte şi se cere menţionat pe bună dreptate şi spre binele tuturor iubitorilor de pictură.

 Când am ieşit din Muzeul d’Orsay era seară şi cerul înnorat anunţa ploaia. Parisul se pregătea de culcare şi un vânt duşmănos alerga frunzele de-a lungul cheiurilor Senei. Urcat în metrou am închis ochii şi m-am gândit că, indiferent de timpul de afară, o parte din Paris, ascunsă în muzeele oraşului, va arăta mereu în culori vii şi optimiste. Datorită impresioniştilor!