prietenului nostru L, zis Kalashnikov

Noi îi spuneam Kalashnikov. Nu era nicio asemănare între arma automată despre care învățasem la cursul tactic de inițiere la sosirea pe stație și bărbatul energic, mereu nerăbdător să-și împărtășească ideile, nu neapărat pentru a ne impresiona, cât pentru a ne demonstra că lumea știută de noi nu e nici pe departe așa cum credem. Ciudat, mă tot gândesc la el ca și cum mi-ar fi alături deși nu l-am mai văzut de săptămâni întregi; simt că nu se mai străduiește să convingă pe nimeni, iar viețile noastre au fost date peste cap. Porecla lui trebuie să fi fost inspirată de ceva, veți spune. Ei bine, venea de la debitul verbal, de la viteza cuvintelor aruncate în timp ce se uita fix în ochii noștri, pe rând, cu scurte pauze când întorcea capul spre Lena, peste tejgheaua barului, doar ca să-i zâmbească sau să-i facă, discret, cu ochiul.

Al naibii aiurit, mormăise odată moș Tim, ce succes are la muieri! Cred că și când le trage la buci tot așa, în rafală… Mai taci, hodorogule, intervenise Johnny, tu nici nu mai știi cum arată niște buci, ești gelos p-ăsta că-i tânăr și frumos!

Adevărul e că prietenul nostru trecuse puțin de patruzeci de ani, se străduia să rămână suplu și apela destul de des la loțiuni de întreținere a pielii. Mai tânărul Johnny și-ar fi dorit să folosească și altfel de geluri, pe care să i le aplice, eventual, personal, însă n-a îndrăznit niciodată să meargă mai departe de o privire mai insistentă sau un oftat din toți rărunchii. În seara aia alesesem să stau la masă, să-mi pot întinde picioarele; scaunele înalte de bar m-ar fi dus mai aproape de blonda cu țâțe mari, dar poziția incomodă mi-ar fi generat, peste noapte, cârcei în mușchii obosiți. Așa că eram mai mult spectator al show-ului improvizat de Will, zis Kalashnikov. Multe replici se pierdeau în vacarmul din jur, însă dincolo de bombăneala lui Tim ori văicăreala lui Johnny, puteam să-mi dau seama că vorbea despre stele.

Din timp în timp îmi arunca ocheade, iar eu zâmbeam dând din cap, ca și cum l-aș fi aprobat. Credeți-mă, când am puțin timp liber calculez traiectoria stelelor din jur. Și mi se pare al dracului de curios că ceea ce vedem prin hublouri nu seamănă deloc cu ce-ar trebui să fie! Trăsese adânc aer în piept, verificase cei doi nasturi ai cămășii Lenei încheiați peste piept ce mai aveau puțin să sară în lături și să ne elibereze: pe ea de presiune, pe noi de întrebările referitoare la fermitate ori greutate. Eu înghițisem în sec, iar Will mă avertizase cu degetul înclinând capul în direcția blondei.

Era a lui, așa cum putea să fie o hologramă plasată în spatele unui câmp de forță dincolo de care nu trecuse nimeni, niciodată. Asta tot Will o descoperise, cu un an în urmă, spunea că prea arăta și se mișca precum actrițele din filme, că barmanițele văzute de el aveau ticuri, preferințe în ce privea clienții, doar Lena zâmbea larg tuturor, vorbea de parcă-i făcea plăcere să vadă orice păduchios de la Întreținere, se îmbrăca în bluzițe mulate ce ba se ridicau arătând pielea bronzată a taliei, ba-i cădeau de pe un umăr, stârnind oftaturi și gemete.

Afișul de deasupra rafturilor cu sticle era destul de clar: Ne rezervăm dreptul de a alege clienții. Respectați personalul, nu încercați să legați niciun fel de relație!

Ete-ai dracului, strecurase Kalashnikov printre dinți, își rezervă dreptul! Ca și cum ne-am putea duce în alte zece locuri pe nenorocita asta de stație. Și ce vor să spună cu legatul relației? Nu doar că mă deranjează expresia asta tâmpită, dar… Adică ăia nu-s și ei oameni, ca și noi? După ce ies din tură nu simt nevoia să stea de vorbă cu alții, să și-o tragă, eventual? Apoi se uitase la mutra mea uimită și continuase: Băi, deci sunt genial! Am zis o vorbă mare! Dacă nu sunt oameni?! Ce-ar fi să trecem, într-un fel, dincolo de tejghea, ca s-o putem atinge? Nu vezi că, indiferent ce-am comanda, ea împinge ușurel paharele spre clienți, ca și cum s-ar detașa de ele?

Nu înțeleg, recunoscusem spășit, iar Will continuase: Nu ai cum s-o atingi! Face mereu astfel încât să impună distanță între degetele tale și ale ei! Dar dacă distanța aia e muuult mai mare decât zece-cinșpe centimetri? Dacă ea-i acasă, pe Pământ, iar noi la dracu-n praznic, pierduți printre stele?!

Așa că, după ce a complotat cu doi malaci, cam golănași, din echipa lui de Cercetători, a iscat singurul scandal din istoria barului. Unul dintre băieți s-a prefăcut că-l aruncă în direcția rafturilor cu sticle de tot felul, însă un perete invizibil s-a ridicat deasupra suprafeței metalice pline cu pahare, iar el a ricoșat peste mese, printre colegii înmărmuriți. Timp de o săptămână nu i-am văzut nici pe el nici pe ceilalți. La terminarea schimbului, eram conduși de supraveghetori direct în cabinele noastre. Ușile rămâneau blocate până a doua zi. E bine că n-a durat mai mult, pentru că auzisem ceva amenințări mârâite printre dinți de unii cărora abstinența nu le căzuse tocmai bine.

Io ți-am zis! îmi spusese Kalashnikov la finalul perioadei de pedeapsă. De-acum încolo să-l asculți pe fratele tău, că știe ce zice! Se uita de la mine la Lena și înapoi, exact ca în seara de care vă spuneam, când alesesem să stau la masă, alături de Tim și Johnny. În capul pieptului simțeam ceva ca un fluture zbătându-se, e posibil să fi avut senzația de deja-vú generată de lumina din ochii lui, de siguranța cu care ridicase bărbia sau de teama că, încă o dată, avea dreptate. De data aceea, referitor la poziția stelelor. Moș Tim se amețise deja, celălalt privea în gol sprijinindu-și obrazul drept în palmă, iar gălăgia din jur nu-mi mai permitea să trag cu urechea la spusele prietenului meu.

Hotărât să mă retrag în cabină și să fac un duș sau să joc ceva pe consolă, mă ridicasem, ignorând insistențele comesenilor de a mai rămâne, mă strecurasem spre bar cu mâna întinsă să-mi iau rămas bun, gândindu-mă la complexitatea calculelor pe care nebunu-ăla se încăpățânase să le facă. Stai așa, că merg cu tine! spusese Will prinzându-mă de umăr. Dar nu e nevoie, mai stai… încercasem eu să-l îndemn. Nu, nu, sunt cam obosit… E mai bine-așa… șoptise aproape de urechea mea. Bine, mă, Will, că ne lași neterminați… se auziseră protestele celorlalți. Lasă, mă, că n-au intrat zilele-n sac! Continuăm mâine!

Te mănâncă-n cur, frățioare! îi zisesem imediat ce părăsiserăm barul. Ca atunci, cu Lena… De ce zici asta? mă întrebase Kalashnikov oprindu-se, forțându-mă și pe mine să rămân pe loc. Ce dracu-ți veni să le spui ălora de poziția stelelor? Ducă-se dracului unde-or vrea ele în lumea asta mare, în hăul ăsta-ntunecat ca o gaură de cur de elefant! Noi stăm aci câțiva ani, ne onorăm contractele, apoi ne-ntoarcem pe planeta albastră să golim conturile-alea babane!

Băi Ned, mă privise el adânc în ochi, io mă-ndoiesc din ce în ce mai tare că vom goli vreodată niște conturi! Puneam vorbele lui pe seama băuturii, ori a discuției din bar curmate brusc de mine, însă ceva din tonul lui, răceala degetelor ce-mi strângeau brațul, toate îmi dăduseră fiori reci pe șira spinării. Tu ai visat vreodată de când ești aici? mă mai întrebase, complice. Mă grăbisem să-i răspund: Niciodată, dar parc-am mai vorbit despre asta și mi-ai zis că imediat ce ieșim din atmosferă nu mai ai cum… Exact! Și susțin asta-n continuare! Înțelegi ce vreau să-ți spun? aproape țipase Will scuturându-mi umerii. Nu, nimic! recunoscusem eu speriat, dar nu de cele auzite, ci de ideile nebunești strecurate în spatele spuselor, șerpi mici de deșert insinuându-se prin colțurile minții.

E posibil să nu fi părăsit atmosfera! Sau să fim în cu totul alt loc decât ni s-a spus. Sau teoria aia cu visele și atmosfera, împământenită de zeci de ani, să fie falsă! Oricum ar fi, ceva e putred! Ridicase tonul, eu mă uitam speriat în jur la oamenii din pază ce-și transmiteau mesaje prin e-comunicatoare, undeva, sus, aproape de tavan se aprinseseră ledurile portocalii, iar asta însemna că peste treizeci de minute aveau să se aprindă cele roșii, iar peste alte cinci minute ușile cabinelor s-ar fi blocat. Cei prinși pe culoare, prin bar sau aiurea, ar fi fost duși la izolare pentru o săptămână.

Așa că, în seara aceea, mi-am luat rămas bun de la prietenul Will, zis Kalashnikov, și m-am refugiat în propriul bârlog, ca să visez. Căci îl mințisem cu seninătate, de câteva nopți visam sau îmi recăpătasem amintirile, naiba știe ce se-ntâmplase, însă mai bine de jumătate de noapte mă simțeam din nou puternic, dominator, stăpânul unor femei cu fețe acoperite, gata să-mi îndeplinească fanteziile gândindu-se că asta le-ar salva, neștiind că, pentru mine, din momentul în care îmi căzuseră în plasă, erau ca și moarte, erau petalele mele de nuferi pregătite pentru călătoria peste Marele Lac. Ai grijă de tine, prietene, spusese el, iar vorbele lui mă arseseră undeva în spatele ochilor, mai rău decât catarama de la cureaua tatălui pe pielea udă cu multe, multe vieți înainte.

După aceea, navetele cu provizii au întârziat aproape două săptămâni, hrana s-a raționalizat și Lena ne făcea, de cum intram în bar, un semn cu două degete. Unii îl considerau ca fiind al victoriei, alții, mai iuți de minte, știam că aveam dreptul la doar două porții de pișoarcă din aia slabă, cu gust vag de băutură comandată în localurile de pe Pământ. Nu ne-ajungea cu niciun chip să ne-amețim, să uităm de calculele de peste zi, de graficele de impact cerute de superiori. Kalashnikov fusese încadrat, încă de la înrolare, la Cercetători. Studia, non-stop, tot felul de semnale recepționate din spațiu. Eu eram în grupa de Impact: trebuia să prevăd ce atitudine s-ar fi potrivit în cazul unei întâlniri cu civilizația X sau Y. Întocmeam scenarii, tactici de apărare sau de atac, în funcție de natura extratereștrilor. După unele ture cred că ne-ar fi răpus și un pahar cu bere.

Mă urcasem pe scaunul de lângă cel al lui Will și cerusem o bere neagră, sperând că avea să fie tare, să-mi amorțească puțin creierul. De la o vreme dormeam doar câte două-trei ore pe noapte, în restul timpului fiind bântuit de imagini pe care nu știam dacă ar fi trebuit să le încadrez în categoria viselor sau a amintirilor. Toate păreau atât de reale, însă atât de diferite, încât era absolut imposibil de spus ce trăisem înainte de misiunea pe stația spațială și ce era doar o plămădire a minții.

În unele dintre ele îmi vedeam tatăl abia sosit de la câmp suflecându-și mânecile, trântindu-se pe canapeaua de scânduri de pe terasă, cu o sticlă-n mână. Trebuia să fiu atent, când băutura i se termina și mă striga, aveam un minut să-i aduc alta, rece, din frigider. Dacă n-auzeam sau ajungeam mai târziu, venea în căutarea mea cu nenorocita aia de curea în mâna dreaptă, cu betelia pantalonilor strânsă în stânga, cu ochii injectați de furie, iar următoarea senzație era una de arsură pe spate sau picioare, privirea mi se împăienjenea, dar trebuia să îndur totul în tăcere. Cureaua mi se lipea de corp atâta timp cât țipam și imploram iertare.

În altele, același tată îmi dădea lecții de șofat. Purtam o cămașă albă cu mâneci scurte, îmi plăcea să-mi privesc brațele bronzate întinse peste volanul îmbrăcat în piele, mușchii încordându-se la viraje… Însă cel mai mult mă bucura palma părintelui sprijinindu-se de umărul meu, încurajările șoptite, vântul spulberându-mi părul.

Iar când în somn probabil zâmbeam bucurându-mă de libertate, dintr-o dată mă vedeam cu degetele încleștate în jurul gâtului unei femei. Mereu alta. Le pusesem pe față câte-o cagulă și mă delectam cu horcăielile lor din ce în ce mai slabe. Când le simțeam ultimul spasm ejaculam îndelung, eliberând un strigăt victorios.

Nu mai sunt deloc suplimente, îmi spusese Will, zis Kalashnikov, aplecându-se spre mine. Dar ascultă-l pe fratele tău, alea nu erau decât niște otrăvuri, niște substanțe care ne abureau creierii, să ne concentrăm pe munca aia cu cifre, semnale codate… Să uităm de noi, cei adevărați…

Cu ochii înfundați în orbite fixa oamenii din pază ce-și făceau de lucru la intrarea în bar. Pentru o clipă am avut senzația că se pândeau: el pe haidamacii ăia în salopete albastre, ei pe fiecare dintre noi. Uită-te la literele-alea galbene de pe spatele lor! mă îndemnase. Ce crezi că înseamnă? Eu citisem rar, dând imediat definiția: D – Direcția, S – Spațială pentru C – Cercetare și I – Impact, iar el mă corectase: La naiba! E Departamentul de Stat pentru Corecție și Integrare! Te crezi important, Ned? Te crezi vreo somitate care va duce omenirea pe culmile… a ceva? Pe culmile sulii o vei duce, prietene, ascultă-mă pe mine! Suntem niște pușcăriași nenorociți cu IQ-ul mai mare decât toate ale lor, adunate! Criminali, Ned, asta suntem, criminali!

Nu m-am putut opune indivizilor de două ori cât mine ce-l înșfăcaseră de subsuori, dar i-am auzit ultimele cuvinte: Și ceva s-a-ntâmplat, frate! Ceva grav! Dracu’ știe unde suntem, ce voiau să facă din noi, dar ne vor lăsa aici, să crăpăm ca șobolanii!

Am sperat că aveau să-l ducă la izolare, să-i dea drumul peste o săptămână, maxim două, dar evenimentele de după aceea, anunțul că birourile erau închise, iar noi aveam program de voie în propriile cabine, împuținarea gărzilor dar și a șefilor noștri ierarhici mi-au confirmat cele mai sinistre bănuieli.

Ieri am încercat ușa, iar ea s-a deschis imediat. Acum, reportofonul meu e conectat la computerul din sala de comandă, nu m-a împiedicat nimeni să umblu pe unde-am vrut, am dat doar de niște colegi beți-turtă încercând să îndese într-un frigider cadavrul unuia din pază. M-am prefăcut că-i ajut dar i-am sustras cardul de acces din buzunarul de la piept. Am luat o dușcă din sticla plimbată între ei, nici nu știu ce-am băut, ne-am bătut pe umeri fericiți, apoi m-am retras cu spatele, lăsându-i cu ale lor. Vorbesc încontinuu: poate e frică, ori poate nerăbdarea de a-mi afla, cât mai curând, soarta. Înregistrarea asta e salvată pe serverul stației sau ce-o fi aici, dar și transmisă către zeci de posturi radio din lume. Lumea trebuie să știe de noi, să afle de Kalashnikov, de visul lui de-a schimba lumea, de îndârjirea cu care se lupta să ne convingă să vedem, nu să ne uităm la lucruri.

Merg spre hangarul unde trag navetele de alimentare. Cardul furat nu mă ajută decât la una dintre uși. Pentru a doua am nevoie de un cod din șase cifre. Sunt avertizat că am dreptul la doar trei încercări. Respir adânc, mă apropii de tastatură și privesc cu atenție tastele. Patru dintre ele sunt lucioase, celelalte – mate. Will s-ar fi descurcat cu siguranță într-o astfel de situație. Dar tot el a spus că IQ-ul nostru e mai mare decât ale lor, adunate. Apăs cifrele în ordine crescătoare, toate patru, apoi iar pe primele două. Cu un fâșâit ușor, ușa alunecă pe șine. Un val de aer înghețat mă lovește din plin, nările mi se lipesc și încerc să-mi protejez fața cu palmele. Aerul înghețat îmi arde gâtul dar trebuie să continui! Trebuie!

Calc pe un strat de zăpadă întărită. O lumină caldă, de crepuscul, învăluie clădirea gri din spatele meu. Niște raze galbene, altele verzui, dansează pe cer. Înainte de a intra înapoi, văd marginea banchizei pe care plutim. Aproximez vreo opt, maxim zece metri de jur împrejur. Nu suntem pe nicio afurisită de stație spațială; plutim în derivă, ai nimănui, pe un ocean înghețat, la Polul Nord. Sau Sud. Sau unde mama dracului apare aurora boreală. Aștept să văd ce ne va răpune: foamea, frigul sau ceața coșmarurilor.