Înfrângerea

– Armagedon! urlă primul cavaler. Calul alb de sub el frământă pământul în copite şi porneşte într-o goană dementă. Spada de foc străluceşte orbitor deasupra coamei argintate a bidiviului. Pletele cavalerului flutură în vânt, iar chipul îi apare întunecat din spatele sclipirilor arămii ale armurii.

Alţi trei cavaleri îl urmează îndeaproape.

Unul dintre ei, cu pieptul dezgolit şi costeliv, loveşte sălbatic cu pintenii în coastele armăsarului de culoarea paiului de grâu. În mâini ţine strâns un arc uriaş din coarne de cerb şi din coburi răsar săgeţi de lumină, precum fulgerele pe cerul furtunilor nestăpânite de vară.

Umăr la umăr cu el, acoperit cu o pelerină neagră, al treilea cavaler struneşte un bidiviu de culoare vânătă. Chipul său descărnat pare să rânjească precum o hârcă întoarsă de pe tărâmul morţii. O lance hiperbolizată cu tăişul curbat şi mânjită cu sânge negru, închegat, se înălţă triumfătoare pe lângă oblâcul şeii.

Ultimul călăreţ, ce pare mai bătrân decât lumea, goneşte aplecat peste coama calului roib. Prin deschizătura strâmtă de la gât a pieptarul zdrenţuit din piele se înalţă un chip prelung, mâncat de lepră, din care abia se mai deosebesc doi ochi strălucitori, la fel de aprinşi ca flăcările iadului. Braţul său drept, înmănuşat în zale, roteşte o spadă lată, zdrenţuită de rugină, cu garda lucrată din două lame ascuţite de pumnal.

În urma cumpliţilor cavaleri, nori înalţi de praf se învolburează amăgitori, iar înaintea lor, nu la mare depărtare, o întreagă armată acoperă cerul şi pământul.

– Armagedon! urlă iarăşi cavalerul din frunte şi spada sa de foc şuieră prin aer.

Pintenii însângează coastele cailor şi luptătorii duc asaltul final purtaţi de galopul năvalnic. Apoi lovesc cu putere prima linie a oastei potrivnice. Armele călăreţilor despică trupuri, retează aripi, frâng grumazuri lipsite de apărare. Din cărnurile diafane, sângele curge în valuri şi înmoaie pământul, iar caii încep să se afunde tot mai adânc în clisa roşiatică.

De jur-împrejur încep să se înalţe mormane de trupuri sfârtecate. Armăsarii nechează şi devin neputincioşi printre ele fără a se putea clinti din loc. Fapturi albe cad necontenit din cer printre fulgere albastre care despică orizontul. Braţele înarmate îşi fac tot mai anevoios loc printre munţi de trupuri însângerate.

Trâmbiţele cerului se pornesc a suna, iar pământul se cutremură amarnic. Apoi spaima coboară stăpână peste sufletele întunecaţilor cavaleri care pier încet, fără scăpare, închişi cu şapte peceţi, sub morminte imaculate, clădite din aripi frânte de înger.