Decen 11

Rhad ajunse la Poarta de Vest destul de dimineață. După ce își blocă chopperul în parcarea vastă din preajma Porții, își ocupă calm locul la rândul prioritar, pregătit însă pentru o lungă așteptare. Era mult mai aglomerat ca de obicei și toți cei din fața lui trebuiau să treacă de procedurile de admitere în Lumea Interioară, iar pentru vameșii robotici asta nu era o operațiune care putea fi făcută superficial.

Mesageria îi trimise o notificare, dar nu apucă să o vadă. O femeie deosebit de înaltă și uscățivă îi atrase atenția. Era tunsă la piele pe exact jumătate de cap, cealaltă jumătate fiind acoperită de o coamă stufoasă, arsă de vopsea și prinsă dezordonat într-o coadă legată într-o parte spre creștet, și stătea în apropierea primei cabine de verificare. În mod clar, o durea ceva. Gura cu buze contrastant de groase i se schimonosea din când în când, iar fața i se aduna ca o pungă strânsă în pumn în jurul nasului și sub ochii măslinii.

Rhad știu că între trupul slab și suferința vădită a femeii era o legătură. Ochii îi luceau în cap, iar brațele descărnate nu puteau să însemne decât cancer. O boală sinistră, dureroasă, de existența căreia cetățenii uitaseră, dar care omora anual mii de deconectați. Pe capete. Se gândi că durerea care o mânca pe dinăuntru îi acaparase organele și îi consuma deja trupul sfrijit, și ăsta era sigur motivul pentru care era acolo – era cel mai frecvent motiv pentru care deconectații ajungeau să facă orice să intre între ziduri. O cântări din ochi. Figura ei era prea comună să fie valorificată genetic și deja se nășteau destui copii între zidurile cetății. Nu avea absolut nicio valoare pentru Oraș. Mai mult ca sigur nu avea permis de intrare.

Femeia se sprijini, sfârșită, de peretele cabinei. Rhad se întrebă ce să facă în caz că se prăbușește, pentru că asta ar fi activat protocoalele de criză ale Generalului-maior Melassat și toată procedura de intrare în Oraș ar fi întârziat cel puțin câteva ore.

Fără s-o scape din ochi, Rhad își scoase o mănușă, își împinse mai sus inelul și scobi cu degetele goale în interiorul unuia dintre buzunarele de la piept, unde-și ținea clandestin câteva doze de synthopium și mai multe mărunțișuri utile. Un frison îi străbătu corpul. Strânse din dinți. Pipăi până dădu de un mic obiect lunguieț, pe care îl apucă între degete, apoi așteptă, privindu-și, nerăbdător, ceasul.

De îndată ce vameșul robotic acordă permisiunea de intrare persoanei care fusese în față, femeia cea slabă făcu un pas înainte. Rhad observă că avea o brățară de identificare, un artefact atât de depreciat încât se întrebă de unde și cum făcuse rost de așa ceva. În tăcere, femeia plasase încheietura cu brățara sub ochiul electronic al vameșului. Fără să scape din palmă cilindrul, Rhad își suci din nou pe deget inelul până când diamantul montat în el ajunse deasupra falangei.

– Îmi pare rău, nu sunteți cetățeană. Nu puteți intra în Oraș, spuse robotul, plasând un braț de-a curmezișul pieptului proscrisei, ca o barieră.

– Vă rog, este o greșeală. Scanați din nou, insisită ea. Chiar dacă o eroare era tehnic imposibilă, robotul scană încă o dată brățara cea veche, dar cu același rezultat. Ochii i se îngustară.

– Îmi pare rău, spuse el rar, ca și cum s-ar fi temut că nu se face înțeles. Doar cetățenii pot intra în Oraș, iar dumneavoastră nu sunteți cetățeană. Acest obiect este depreciat, îi arătă el lista cu identificatoare în circulație, prinsă de peretele cabinei. Codul pe care îl indică nu este asociat niciunui cetățean legitim, urmă, după o scurtă verificare a listelor de cetățeni ai celorlalte Orașe din Lumea Interioară. Brațul-barieră coborî din nou la nivelul pieptului femeii, apoi alt braț ieși din receptacul și o împinse funcțional, fără brutalitate, la o parte, pentru ca să poată scana următoarea persoană.

Invizibil de obicei în soarele ucigător, chiar pe marginea zidului, un șir de turele străluci o dată, sincronizat. Toți ochii mulțimii de la poalele cetății priviră în sus, cu groază, și se stârni rumoare. Se știa că mecanismele de apărare ale Orașului aveau o putere de foc ce putea spulbera atât ținta, cât și pe cei aflați prea aproape de ea, așa că femeia dădu încet un pas înapoi. O lacrimă i se prelinse pe obraz, apoi alta, scurgându-se către bărbie peste pomeții osoși.

Rhad strânse pumnul gol în care avea cilindrul și îi rupse căpăcelul cu vârful degetului, apoi se apropie de ea. Îi luă o secundă să o privească în ochi, apoi își puse palma pe umărul ei, în locul în care haina îi era un pic lăsată într-o parte și dezvelea pielea dintre spate și gât. Îi simți sub degete pulsul neregulat și slab.

– Sunt sigur că o să fii bine, îi spuse el, calm, în timp ce micro-acul îi intra femeii în piele, iar serul nanoreparator îi pătrundea în circuitul sanguin. Înfrântă, femeia era prea amețită de căldură și prea zdruncinată de situația ei ca să fi simțit ceva. În câteva minute, nanocomponentele aveau să se contopească rapid cu leucocitele deja active. Nanoserul urma să-i transforme celulele albe normale în mașinării de război, iar corpul avea să se  descotorosească de cancer ca de răceală, în câteva zile. Rhad își retrase palma în care acum avea fiola golită și își puse, fără grabă, mănușa la loc. Femeia se uită fix la el, cu o privire stranie. Venise rândul lui la control.

– O să fii bine. Te rog, fă-mi loc, îi zâmbi el.

acum nu mai ai nevoie să intri în afurisitul ăsta de oraș, dar eu trebuie

Proscrisa se dădu la o parte, dar ochii ei îl urmăriră de-a lungul întregii proceduri de scanare și până dispăru în cetate. Apoi, ca și cum abia și-ar fi amintit unde stătea și că nu avea voie să intre în Oraș, aruncă brățara inutilă în praf, întoarse cu greutate spatele porților și plecă în direcția deșertului.