Culorile neștiute

Vlad Sălăgean isprăvi ultimele retușuri. Umbra negustorului se amesteca cu lichidul ce curgea din ulciorul spart ce zăcea lângă lada deschisă. Nu se cunoștea dacă era vin sau ulei, important era că se scurgea ca viața ticălosului care îl dăduse pe Horia pe mâna austriecilor. Așa stătuse, pe jumătatea aplecat deasupra lăzii, îmbrăcat în caftanul ăsta cărămiziu cu guler de astrahan negru, urmele pensulei închipuiau cute și încrețituri, vrând să evalueze pagubele, atunci când Sălăgean l-a trimis pe copil să-i măsoare umbra. Nu și-a dat seama ce face, a crezut că se joacă cu niște bile la picioarele sale, dar copilul i-a luat cu dibăcie măsura umbrei, folosindu-se de o bucată de sfoară. Sălăgean făcuse întocmai după cum îl învățase vrăjitoarea din munți, să fie umbra unui bolnav căzut la pat, sau umbra cuiva care tocmai a spart un ulcior plin. Că doar se știe că la boală grea se bea apa dintr-un ulcior în care s-a înecat o broască. Și dacă s-a spart ulciorul… S-a apropiat el însuși ieri de marchitan și a văzut că are aceeași înălțime, așa că acum reușise să păstreze proporțiile, atât fusese umbra de lungă față de trup. Și nu se cunoștea ce este, ulei sau vin, oricum era de culoarea umbrei și a pământului în care intra. Așa, acum avea să aștepte să se usuce pânza, să o facă sul, și să o îngroape într-o pivniță a fabricii de bere din Mănăștur. Cum va fierbe berea în butoaie, așa va dospi și racul în marchitan. Sub a treia treaptă, să nu trăiască mai mult de trei luni, doar atât a durat și până l-au prins pe Crăișor!

A ajuns noaptea târziu în odaia în care stătea cu chirie. A băut un pahar de vin ca s-o viseze pe vrăjitoare, femeia lui. Aceasta s-a înfățișat îndată, era în căsuța ei din poiana plină cu brândușe, dintre umerii înalți ai munților ce nu lăsau să treacă razele soarelui decât când avea să se întâmple ceva groaznic.

– I-am îngropat umbra. Acum va muri.

– Știu. Dar nu vrei să-l ucizi și pe Împărat? Doar el i-a bătut cu tunurile la cetatea Devei, și…

– Ba da, dar cum ajung la el?

– În țara nemților, în munții lor, este un conte, Grau îi zice. Are cam vârsta ta. Vrea să îi ucidă pe toți regii și împărații.

– De ce?

– Așa crede el că va fi lumea mai bună.

– Ei, zău? Se înșeală, ce-a pățit, ce-l determină să facă asta?

– I-au îngropat și lui umbra pe când era copil, ca și ție. Dar el nu și-a găsit-o, nu l-a ajutat nimeni să și-o ia înapoi, cum ai făcut tu. Are, așa cum aveai și tu, dureri de cap și de ochi. Crede că toată lumea îi este împotrivă, că femeile nu-l iubesc, că umblă doar după banii lui. Are și un copil din flori, de care nu vrea să știe. Dar are bani, bani mulți, și va avea și mai mulți, pentru că are acest talent, să facă bani… Are oamenii lui în toate țările, în toate regatele. Ce le va face frâncilor… Va fi un fleac să te recomande ce pictor la curtea lui Iosif. Va trebui doar să le pictezi doar niște umbre mai scurte, lui și curtenilor, o ușoară prelungire a mantiilor tivite cu blănuri scumpe. Așa, ca să moară mai repede… Iar apoi să zici că nu-i bine, că vei face niște portrete mai bune. Iar ciorna i-o vei da contelui. Pentru că Grau vrea să-i omoare pe toți regii, ți-am spus, să fie război în toate țările.

Motanul cel mare, de culoarea cenușii, i-a apărut deodată în brațe, și femeia îl strânse între sânii mari.

– Și acest conte mai are un secret teribil. Are în castel o mașinărie, făcută de un învățat italian. Te poate face să vezi lumea în culorile în care o vede un animal închis în ea. Știi că acest cotoi vede totul în liliachiu și verde? Îți dai seama cum ai putea picta?

Vrăjitoarea chemă apoi un graur care se așeză pe degetul ei.

– Știi că această pasăre vede culori neștiute ție? Le vei cunoaște și tu, dar pentru asta trebuie să nu ai teamă în suflet. Pentru că dacă ție frică ești orb, Vlad, orb! Ăsta este marele secret al lui Grau, că mașinăria aceea drăcească se hrănește cu umbre, cu umbrele oamenilor ce vor muri, cu umbrele celor cărora le este frică. Cu umbrele celor cărora el le pregătește moartea, împărțind hârtii de bancă și semănând ură. Du-te și povestește-i totul, iar el te va ajuta!

Vlad începu să se zbată. Voia să scape din vis.

– Tot el i-a amăgit să lupte alături de Horia, alături de moți, pe oameni care nu voiau libertate, nu voiau pământ, ci doar își urau soarta? Oameni așa ca mine?

– Tot el.

– Atunci nu mă duc. Oricum nu voi putea vedea culorile cele neștiute, e prea târziu pentru mine. Nu voi face decât să adaug un suflet nenorocit, o umbră fără formă, la războaiele pe care le pregătește.

A doua zi încălecă și o porni spre satul în care mai avea puțin până să termine de pictat biserica de lemn. În chip de torționari ai lui Hristos făcuse doi soldați austrieci, în uniformele lor roșii cu buzunare mari și găitane negre, pe cap cu tricornurile acelea din stofă neagră care nu se găseau de cumpărat decât în țara lor. Întâi a vrut să-i șteargă, să dea cu vopsea albă pe ei, apoi să înfățișeze doi soldați romani, că doar știa prea bine ce fel de platoșe și fustanele purtau acei bărbați. Dar apoi s-a răzgândit, și s-a mulțumit să le corecteze trăsăturile, să le facă niște chipuri blânde, de băieți de treabă, ce nu ucideau decât pentru că erau amenințați că pățesc la fel dacă nu se supun. Și ăstuia din stânga puțin roșu în obraji, pentru că băuse vin ca să-și facă curaj!