Crăciun cu mama

2023, Proze | 1 comentariu

– Mami, mami! A venit Moșu’!

Deea își frângea mâinile, sărea când pe un picior când pe altul, lua fiecare pachețel frumos învelit și își lipea strâns buzele de el într-un sărut lung.

– Săru’-mâna, Moșule, săru’-mâna, Moșule!… mulțumea ea cu ochișorii scânteind de bucurie.

Dinei i se înmuiaseră ochii de duioșie, de drag și de bucuria pe care o dăruise fiicei ei de patru ani.

– Hai să le deschidem, să vedem ce ți-a adus Moșu’!

Fetița încerca să tragă cu degetele ei mici de staniolul care învelea cadourile, dar mama ei nu voia ca el să se rupă.

– Stai să iau o foarfecă și vin numaidecât.

Bunica Deei îi strigă :

– Lasă că ți-o aduc eu.

Veni sprintenă și îi înmână foarfeca. Dina, cu răbdarea ei obișnuită, luă fiecare pachețel și îi tăie firul roșu care era legat în cruce, apoi încet, cu atenție, desprinse fiecare staniol și îl împachetă în patru, pentru ca el să poată fi refolosit, lăsând darurile învelite doar într-o hârtie subțire. La fel făcea și cu pungile de plastic. Le spăla, le punea la uscat pe frânghia de rufe, le împăturea și le așeza într-un sertar. Nu se știa când mai era nevoie de ele. Și ca să prelungească suspansul, până când fetița să vadă ce cadouri primise, Dina, care ieșise pe verandă să pună staniolul într-o cutie de pe dulap, îi strigă fetiței :

– Deea, vino repede să vezi ceva!

Fetița alergă cu pași repezi și zgomotoși până la verandă și apoi ieși prin ușa pe care mama i-o deschisese.

– Tu vezi urmele astea mari de pași pe zăpadă?

– Da, le văd!

– Știi ale cui sunt?

– Nu, mărturisi cea mică.

– Sunt ale Moșului.

Fiindcă nimănui din casă nu-i plăcea să se pronunțe cuvintele “Moș Gerilă” și pentru că “Moș Crăciun” nu era acceptat de nomenclatura comunistă, în casa Deei se spunea simplu “Moșu’ ”. Așa se înlătura orice inconvenient, iar Deea nu risca să spună la grădiniță din obișnuință “Moș Crăciun”.

– Ale lui Moșu’?… repetă Deea.

– Da, pe unde a venit el ca să îți aducă ție darurile.

Fetița văzu niște urme lungi de cizme afundate în zăpada mare, proaspăt așternută, de la poarta curții până la intrarea în casă.

– Dar Moșu’ nu vine pe horn?

– Vine și pe horn, însă la noi a venit prin curte, ca orice om.

– De ce n-a intrat în casă dacă tot a venit până aici?

– Nu a avut timp, mai avea de mers și pe la alte case unde sunt copii cuminți.

– Da’ la grădiniță cum a avut timp să vină?

– Asta a fost ieri, nu era așa grăbit. La tine a venit de puțin timp și este ultima noapte când el mai împarte daruri.

– Mami, hai să le vedem pe ale mele!

Țopăi până în camera mare și își luă darurile pe care le pupă de câteva ori, pe măsură ce le scotea din hârtia albă. După ce le pupa, mulțumea iar pentru fiecare din ele cu “săru’ mâna, Moșule!” Primise un clopoțel albastru din plastic, o ciocolată “Pitic” pe care o mâncă repede și, cadoul cel mai prețios, o păpușă mare pe care, după ce s-a sfătuit cu ceilalți, s-a hotărât să o numească Lizuca. Era încă sub influența povestirii “Dumbrava minunată” pe care mama ei i-o citise în așteptarea Moșului… Păpușa Lizuca era tare frumoasă. Avea ochi albaștri care se închideau și se deschideau, cu gene dese și negre, păr negru, cârlionțat și cu breton, picioare drepte, lungi, încălțate cu pantofiori roșii, o beretă pe cap asortată cu pantofii și o rochie până la genunchi din voal alb cu roz.

Toți din jurul ei se bucurau de bucuria ei. Adelina, mătușa Deei, i-a făcut un semn discret soțului ei, Paul și amândoi au ieșit din cameră, nu înainte de a-i șopti Dinei ceva. Dina a încuviințat din cap. S-au întors destul de repede și fiindcă Deea nu era în cameră, au pus în grabă o pungă sub brad. S-au dus apoi în bucătărie, unde fetița tocmai terminase de mâncat și i-au mărturisit că în timp ce și ei ieșiseră puțin, Moșu’ a adus din nou câte ceva pentru ea, asta fiindcă, ziceau ei, Moșului i-au mai rămas prin sac niște cadouri pentru copiii foarte cuminți. Deea a făcut ochii mari, a coborât de pe scaun ca fulgerul și a ajuns la brăduț. Iar avu acea sclipire în ochi pe care numai copiii care se bucură o pot avea. Băgă cu totul capul în punga-maieu din plastic, o mirosi parcă și cu mâinile ei mici scoase de acolo, cu exclamații de mirare și bucurie, o napolitană “Dănuț”, trei eugenii și o altă ciocolată “Pitic”. Ritualul fu același – fiecare surpriză dulce era pupată de câteva ori și însoțită de “săru’ mâna, Moșule, săru’-mâna!”…

 Apoi Deea își luă iar cu drag în brațe păpușica de care se despărțise doar cât să scoată dulciurile din pungă și o strânse tare la piept. Mama, bunica și bunicul Deei, Adelina și Paul, cu toții începură să cânte colinde lângă brăduțul împodobit cu câteva globuri, cu multe nuci și cu beteală din hârtie colorată. Deea îngâna mai mult, că nu știa cuvintele. Cântaseră colinde și mai devreme, pe ziuă, la vecini și la rudele din apropiere… Cea mai duioasă și puternică era vocea Dinei. Au cântat și colindul pe care Dina îl îndrăgea cel mai mult : “Din an în an sosesc mereu/ La geam cu Moș Crăciun/ E ger cumplit, e drumul greu/ Da’-i obicei străbun…”

La ultimul Crăciun, ca și la celelalte din ultimii ani, Deea a cântat deseori colindul preferat al Dinei cu Adelina, Paul și alții. Mama, bunicul și bunica ei l-au cântat de-acolo, din cer…

Peste puțin timp Lizuca a fost dusă în igloo-ul din curtea casei pe care câțiva băieți, vecini și verișori ai Deei, îl construiseră din blocuri mari de zăpadă întărită și înghețată. Acolo era reședința de iarnă a micuței fete. Și-a dus în cazemata de zăpadă puținele ei jucării și le-a lăsat acolo. După vreo câteva zile, fetița o găsi pe Lizuca fără ochii albaștri care îi fuseseră scoși din orbite și care căzuseră undeva în interiorul ei. A plâns ore întregi și a întrebat pe fiecare dacă nu s-a jucat cu păpușa ei. Băieții i-au spus :

– Ce să facem noi cu păpușa ta? Noi suntem băieți, nu ne jucăm cu așa ceva. Și-apoi, de ce ai adus-o aici? Poate de frig i-au căzut ochii. Tu nu vezi ce frig e aici în cazemată?

Deea se puse pe plâns și mai tare, de-astă data pentru că se simțea vinovată.

O săptămână a plâns Deea după Lizuca ei. Dina a așteptat să ia salariul ca să îi poată cumpăra alta. Nu a mai găsit una la fel. Era mai mică și fără ochi mobili, dar Deea s-a mai consolat puțin. Nu i-a mai spus Lizuca, pe care o îndrăgise atât de mult, ci Alexandra.

După treizeci și șapte de ani, la înmormântarea mamei ei, la masa de pomenire Deea a stat lângă Dorin, un verișor al ei. Au vorbit mult despre Dina, cu duioșie și drag. Deea și-a amintit și de Lizuca, păpușa ei care a orbit atât de repede.

– Nici până în ziua de azi nu am aflat cine i-a scos ochii Lizucăi după care am suferit și am plâns așa de mult,  îi spuse ea lui Dorin

Dorin, bărbat acum de vreo patruzeci și cinci de ani, lăsă ochii în jos și mărturisi :

– Iartă-mă, dar am vrut să văd ce s-ar fi putut întâmpla dacă i-aș fi împins ochii ăia care mie nu îmi plăceau deloc. N-am vrut să te supăr.

Deea nu zise nimic. Gândul îi era la mama ei și la multele Crăciunuri petrecute cu ea.

Autor