Volumul unui poem: Coliba de sânge

Coliba de sânge, volumul unui singur poem (semnat de Adrian Lesenciuc), își reprezintă unitatea sensibilă printr-o neobișnuită plasticitate a cărei fascinantă joculație aluzivă configurează – în nuanțe tari sau evanescente – un kit liric de excepție, notând că uimitoarea paletă fantezistă a scriiturii se poate ralia structurii F&SF (și chiar o face)…

Coliba de sânge este poemul-palimpsest[1], cum îl recomandă autorul într-un enunț semnificativ pentru înțelegerea rafinatei arhitecturi textuale – unde elementele metaforice se fixează în substanța unui limbaj îndeajuns de provocator încât să poată sugera ipoteza că emitentul acestuia a descoperit un imaginar ascuns în preconștiența cuvântului, iar acea latență indicibilă îi va fi devenit sursa unui neovizionarism de forță… așadar, un ciudat poem exploziv în fibra căruia se păstrează amprenta tragică a imploziei, ceea ce – în notă hegeliană[2] – va conferi exprimatului o intensiune superioară… un poem crepuscular sau un fermecător poem noir, cu un incipit-șoc: […] iubitei vii i-am dăruit cavoul – gândindu-mă/ o-nduplec să nu plece în înserat spre lizieră […], un poem al angoasei, așa cum se reflectă în conștiința timică: […] peste cearșaful însângerat văd corbi răsărituri miriște/ până peste cap îmi trag poalele fricii/ […], dar și un poem al specularității angoasante: […] mi-am deschis ochii tulburi/ spre oglinda pizmașă – moartea zâmbea/ […], bref, un poem sinestezic, a cărui simbolistică emergentă degajă – dincolo de nivelul estetic al stupefacției – suplețe, muzicalitate, picturalitate, mister ș.a.; …este numit, cu dureroasa frustețe a unui alias asumat, Coliba de sânge…

Parafrazându-i lui Jacques Le Goff rezumatul conceptului de abstractizare[3] (Reprezentarea unei catedrale este ideea de catedrală), realitatea poetică a cărții îmi pare că este catedrala, care se reprezintă ca idee de catedrală… Însă, spre deosebire de impozantul edificiu cultic, coliba este – în spațiul său aedic – un construct ancestral simplu, germinativ: o matrice placentară sau o esență a corporalității care transcende… În completarea tabloului semantic inițiat de primul termen al titlului (coliba), cel de-al doilea (sânge) – pe lângă uriașul potențial furnizat de propensiunea sa versatilă – este obligat de relația sintagmatică să consolideze compactul generic prin extinderea posibilităților transmofice și mobilizarea unei serii noi de variante ale tiparului flexibil; deductiv, versurile – înscrise în tema propozitului – au caracteristicile mutației, dar și solemnitatea ezoterică a parabolei, mesajul lor fiind sudat de sacralizarea și desacralizarea condiției umane.

Grație unei vii capacități expresive, în Coliba de sânge se formulează, cu o tainică invazivitate, răspunsuri la inchietățile șaradelor universale prelucrate în epismul fabulei interioare, coagulând astfel, suportul unui ingenios uvraj stilistic. Schimbarea versificației a metricii, a stroficii etc. suplinește lipsa punctuației, lipsă care – dincolo de reticențele față de conformism sau de evidenta simulare a lichidității – are misiunea de a face trimitere la paleotext, implicit, la ermetism, de a încerca să vizibilizeze stratificările discursive racordate la sistemul motivării – fără obstrucțiile normei și, de ce nu, de a schița un link pentru suprarealism (sunt decelabile mărci importante ale curentului: libertate asociativă, explorarea subconștientului, onirism, dar și tehnici de redijare –  realizând în blocul compoziției, paliere ale evoluției culturale sau varii efecte tonale).

Dintr-o anume direcție conotativă, Coliba de sânge este o stație atemporală a distorsiunii și   elocinței, este fieful contrarietăților devoratoare și al împăcării lor, este un pasaj între seductivitatea universală și cea lumească, este un loc al redempțiunii (unde mâna/palma configurează premizele acceptării mirajului ființal) și, neîndoielnic, este un sediu al singularizării – extrapolând, al eului metafizic… Coliba de sânge mai este, de asemenea, un complicat laborator al individuării, unde, din postura lor – de alterități ale eului – viața și moartea (iubita vie și iubita moartă) coexistă entropic – […] care dintre voi e falie strigam către iubita/ vie și iubita moartă deopotrivă și moartea/ cea deunăzi afundată ițise golul negru al cariei/ nu-i decât umbră în ea și penumbra îi țese/ pupila chipul androgin […] – iar agitația lor convulsivă dă impresia că urmăresc să împiedice ceva, sau, dimpotrivă, să declanșeze ceva: un ceva indefinibil și, de aceea, incontrolabil, de facto, o iminență progresivă prefirată în trama poemei, ce anunță prezența unui al treilea alter – omul pastă – ale cărui origini imemoriale și materialitate bizară produc stupoare, confuzie, teamă…

Omul–pastă este avatarul unui eu nodal, fizicalitatea sa maleabilă, fiind, desigur, o capcană: el este, mai degrabă, un recipient al pulsiunilor emoționale, unde totul se topește și se remodelează, într-o veșnică febrilitate interogativă… De altfel, singraful își devoalează, nu de puține ori, anxietatea identitară: […] ce-s eu/ mă-ntreb/ cu o față cu două fețe pe-aceeași suprafață/ a buzelor/ foile se răsfiră mâna mea e dintr-o dată/ mâna lui venus pipăind oglinda paginilor/ îmi privesc chipul trupul secționat/ în structuri funcționale de sine stătătoare/ linia vieții curbată afund peste care/ mi se-mpachetează trupul cuminte spre păstrare/ […]

Fără îndoială că faptul artistic provine din acel perpetuu conflict interior angajat între cele trei instanțe ale eului (al căror număr se multiplică prin specularizare), dar și că, în separația lor funcțională, se comportă diferit, generând un produs artistic gestionat de eul dominant.

Și, iată cum, din Coliba sa de sânge, poetul Adrian Lesenciuc își eliberează un eu amplu – nutrit din energiile mitice ale abisalității, un eu a cărui sorginte insondabilă va strecura în comunicat fiorul unei intimidante presiuni, un eu de profunzime, glisând, periodic, către suprafață, în speranța descoperirii unui punct de congruență cu natura sa, punct pe care nu îl va găsi nici  măcar atunci când, alături ceilalți ego-actanți, își va juca rolul enigmatic într-o stranie alegorie, sub cupola colibei, teatrul mistic al ipostazei…

Coliba de sânge își derulează spectacolul fărâmițării de sine, în contextul abracadabrant al farsei, focalizâdu-și subtilitățile inovative pe interpretarea sentimentului de imposibil, originat în permanentele desincronizări apărute între senzații, percepții, reprezentări și, firește, între planurile derivate. Distribuția partiturilor valorizează, cu mare finețe, toate aptitudinile timbrale antrenate în anasamblul vates, în timp ce impactul imaginativ îți taie răsuflarea: […] iubita moartă nu-și trecea hotarul ființei/ depăna mai departe fracțiile ce-o compun/ pe-aici a trecut mâna mea – mi-a zis/ […] sau […] iubita vie era doar pescarul dimineților/ a coborât din lotcă și a aruncat soarele/ printre măruntaiele-mi desfăcute/ nicicând mai potrivnică împletitură ca jocul  copiilor/ în coama de neuroni țărâna mea prindea formă/ de om și iubita vie îmi frământa aluatul/ […].

Pe axa poemei apar – într-o recurență vădită sau indusă – plierea, fragmentarea, descompunerea unui prezumat întreg, dar nu este vorba despre o disociere tip Întregul și fragmentul (T. Vianu), ci despre o dezarticulare lacaniană: Jacques Lacan considera (Écrits, 1966) că la originea segregărilor interioare se află limba și din pricina vorbirii se instaurează refularea, iar prin ea, divizarea subiectului, situație care va obtura accesul la adevărul căutat/dorit… Reiese că entitatea vorbitoare se autoficționează continuu, iar piesa desfășurată – în Coliba de sânge – s-ar bloca în clișeicul unei drame, inspirate de căutarea zadarnică a adevărului.

Totuși, nu este deloc așa, fiindcă autorul deblocheză imaginea din constrângerile teoretice, asigurându-i, în clar-obscurul refantazării, libertate deplină, adică, dându-i șansa propriului adevăr.

Despre acest habitat autonom al iluziei ne vorbește Adrian Lesenciuc și o face într-o incitantă cripto-relatare căreia îi schimbă mereu codul de acces, pentru că fiece secvență desecretizată permite, în fond, plecarea din sens: […] dinăuntru mi se dezlipește umbra de pe omoplați/ o umbră care-mi copie împachetarea/ pliul ochiului stâng s-a desfăcut larg și privirea/ a înflorit pe umăr pe urmă mi-am deschis toate/ pliurile toate cutele fermoarele marsupiile gurile/ grotei din mine în afund vibra dulce muzică/ iubita moartă s-a desprins și ea de pe omoplat/ dojenindu-mă […].

Și, cum trena neo-gotică a umbrei va triumfa peste cosmosul poematic, din când în când, în atmosfera fotosensibilă a neîmpăcatelor locuiri, se va simți nevoia iluminării – […] nu se-nvață foșnetul/ luminii cu dicționarul în față/ și nu te poți culca împăcat/ dacă n-ai dat și umbrei/ să mănânce/ […] –  atât cât să se poată întrezări relieful pur, translucid al unei lumi eternale: lumea memoriei culturale, a cărei frumusețe serenă va respira mereu, fără patima sfârșirii: […] două cuvinte rebele agățate de-un gând/ visează la noe prin marea de sare/ a sângelui strecurat în lacrimi/ din măslin amatorul întinde năvodul/ la confluența gustului cu cerneala/ un porumbel fluid răzbate dezghețul/ […].

Dincolo de sublimitate, drama telurică și ironia celestă își dispută logica epilogală – […] la final cerul a aruncat teatral/ un pumn de zăpadă artificială/ peste pământul proaspăt săpat/ sângele decolorat de iriși a rupt digul în lacrimi/ […] – până la transmigrația ambelor – […] spre inima verde/ […] verde verde/ rotindu-se împrejuru-mi […] – apoi, la granița unei totale detașări, într-o inefabilă nocturnalitate, pe când – […] foșnetul privighetorii în pagini/ contemplă noaptea poemului// – acordurile înaltului vibrato liric vor reverbera în adâncul reflexiv al tăcerii…

Volume publicate (opera literară)

Poezie: Antifilosofia (1998); Copilul‑genune (1999); Laocoonia (2000); Liam (2001); Coliba de sânge (2014); Joc terţ (2015); Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (2016); Eneida (2019)

Romane: Moartea noastră cea de toate zilele (2008); Cimitirul eroilor (2017); Limbile vântului (2018); Balada (2020); Diez (2020)

Eseistică, critică literară: Comunicare interculturală în satul românesc, eseu (2015); Puzzle cu umbre pe ape – eseu (2002); Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a‑valoric – eseu (2005); Poezia vizuală – istorie şi critică literară (2006); Ana II, între strigătul metafizic şi împăcarea cu Dumnezeu – critică literară (2018)

[1] […] cu iubita moartă îmbrățișându-mă recitam din poemul/ palimpsest/[…]; (Adrian Lesenciuc, Coliba de sânge, Editura Pastel, Brașov, 2014, p.18.).

[2] Interpretarea pivotează în jurul analogiei cu Aufhebung-ul hehelian, un concept dezvoltat de G.W.F. Hegel în Ştiinţa logicii (Wissenschaft der Logik, 1812-1816). ( Aufhebung, tradus ca suprimare şi conservare, înseamnă – în linii foarte generale – că un concept şi contradictoriul său coexistă în unitate, iar expresia coexistenței lor va fi un nou concept (c. reflectat), care le va asimila pe fiecare dintre ele, ca momente ale definirii; consecutiv, conceptul reflectat are conţinutul mai bogat decât conceptul iniţial, ale cărui determinaţii le conţine.)

[3]La représentation est liée au processus d’abstraction. La représentation d’une cathédrale, c’est l’idée de cathédrale – Reprezentarea este legată de procesul de abstractizare. Reprezentarea unei catedrale este ideea de catedrală. (Jacques Le Goff, L’imaginaire medieval, Préface, p.I, Gallimard,1991)