Veghetorii

fragment de roman

Moarte veghează hotarul,

dincoace și dincolo de umbră

Pasul meu îl păzește…

Moarte se apropia de sat călare. Potcoavele cele noi sunau înfundat pe drumul prăfuit. Calul părea obosit însă călărețul îl mâna înainte fără remușcare. Mai era puțin până când ultimul fir de nisip se va fi scurs din clepsidra bătrânei. Pelerina (folosită doar pentru a accentua efectul dramatic) flutura pe spinarea animalului, amănunt care îl făcea mult mai nervos decât era în mod normal. Pentru nicio ființă nu ar fi fost firesc să poarte Moartea în spinare, însă Murg nu era un cal obișnuit. Din clipa în care s-a pomenit cu Moarte la ușa grajdului, cu un pumn de boabe în mâna-i osoasă, și a apucat să privească în găvanele goale în care a văzut clar luna, stelele și întreg universul, nu a mai fost niciodată ca la început. Nicio făptură nu s-ar fi putut întoarce la clipa dintâi, cu atât mai puțin un cal născut cu doar două primăveri înainte. E drept că, dacă ar fi fost întrebat, ar fi ales oricând să nu mai trăiască în această lume de umbre. Nimeni nu cere însă unei astfel de ființe părerea. Un singur lucru ar fi vrut să înțeleagă: cum l-a ales tocmai pe el Moarte dintre toți caii din grajdul acela? Dacă ar fi știut mai bine, ar fi zis că era singurul născut în prima secundă a unei noi zile. Toată lumea a auzit, nu-i așa, că făpturile ce vin pe lume la miezul nopții au puteri miraculoase. Ce nu aflaseră, nici Murg, nici stăpânul lui, este că și acesta din urmă fusese născut tot în pragul dintre o zi și cealaltă, într-o noapte cu lună plină. Acest copil va face lucruri mărețe, a gândit moașa când a văzut pruncul cu ochii larg deschiși și gura închisă cu încăpățânare.  

Prin urmare Moarte nu a fost niciodată prea vorbăreț. Doar când datoria îl obliga să zică vreunui muritor mai răsărit pe nume, nici atunci tot timpul. Învățase că în apropierea ceasului din urmă chiar și cei mai neîncrezători dintre oameni îi puteau auzi vocea inconfundabilă direct în minte. Cu Murg aplica aceeași tactică. Dacă la început glasul lui îl speria cumplit, după un timp calul se obișnuise cu asta. Așa că venea, de oriunde ar fi fost, la chemarea lui Moarte, care era un stăpân bun. Avea grijă să plece la drum din timp și ținea mereu, în desaga ce-i atârna la șa, boabe și morcovi. În unele zile, când ajungeau mai devreme, iar cel care era nevoit să plece trebuia să-și ia rămas bun de la cei dragi sau când pur și simplu Moarte nu se îndura să-l zorească, Murg știa că are un stăpân deosebit de toți ceilalți pe care îi întâlnise în scurtă lui existență. 

O pălărie completa ținuta neobișnuită a apariției însăilată doar din oase albe. 

Toată lumea știe că Moarte nu se înfățișează muritorilor de rând. Numai cei care au parte de o viață neobișnuită au menirea să se întâlnească față în față cu el în momentul trecerii. Căliți fiind de cele întâlnite în existența aceasta, ei nu se vor speria în ceasul din urmă ci vor trece liniștiți în neființă. Căci nimic nu este etern odată ce a prins viață. Așa că Moarte venea acum să încheie viața Miei, moașa din Valea Lupului, satul de peste Răul Obida. În acest loc, femeile și animalele prindeau greu rod, într-o vreme. Odată cu sosirea Miei lucrurile se schimbaseră iar sătenii au început să creadă, din superstiție, firește, și neștiință, că doar datorită ei ciclul acesta nesfârșit al vieții avea loc. Numai sub privirea ei limpede și vigilentă. Mulți dintre pruncii născuți în mica așezare văzuseră prima dată, ca prin ceață e drept, fața albă și ochii albaștri de copilă. Apoi, pe măsură ce a trecut timpul, chipul ei tot mai zbârcit, mai ofilit. Doar privirea albastră mai păstra încă vie lumina caldă de odinioară, ce se făcea mai mare la vederea oricărui pui de om care-și începea viața în mâinile ei pricepute.

Cu moartea se întâlnise de câteva ori. Nu față în față, căci viața o scutise de alte necazuri în afara acelora pe care le avuseseră cei ce erau în grija ei. Îi zărise însă umbra în ochii câtorva copii și mame care trebuiseră să plece înainte de vreme. Văzuse întunecimea aceea că se întinde tot mai mult și corpul golindu-se încet. La sfârșit, trupul părăsit de acela ce-l locuise, rămânea așa, ca un vas, pregătit de îngropăciune. Din țărână venim și în țărână mergem, zicea preotul. Apoi nimic. 

De aceea venea Moarte în sat, mare onoare, să o întâlnească pe aceea pe care o privise de multe ori doar prin geamlâcul ochilor altcuiva. 

Casa Miei se vedea în sfârșit în zare, scundă, scorojită, cu acoperișul ca o pălărie îndesată cu orice chip pe un cap prea mic. Moarte ajunse la poartă. Descălecă. Nu legă calul. Atunci când slujești morții nu îți trece prin cap că ai putea fugi, iar de ascuns nici nu poate fi vorba. Poarta se deschise, fără să o atingă nimeni, cu un scârțâit prelung. 

Cineva trebuie s-o ungă, a gândit Moarte.

Ușa casei se dădu de perete fără sunet și acesta păși înăuntru. În locuință era întuneric beznă. Trecu prin camera din față, ocoli masa mare la care ar fi încăput lejer zece oameni și intră în odaia de alături. Pe pat zări o siluetă firavă care stătea ghemuită ca și cum ar fi avut nevoie să se încălzească deși era miezul verii. Se apropie gata să spună pe nume celei care în câteva clipe ar fi trebuit să fie istorie, însă, în ultima secundă se opri. Își dădu seamă că pe pat era altcineva. Se scotoci în buzunarele largi ale pelerinei și scoase clepsidrele celor trei pe care trebuia să îi strige pe nume pentru a-l însoți. Văzu că una din ele se golise aproape de tot și abia apucă să rostească numele. Din trupul bătrân se ridică o umbră, care, parcă mirată că acesta nu o mai încetinește, se grăbi să se alăture celor trecuți. Moarte se uită uimit la cele două clepsidre rămase. Una era aproape goală. În cea de a două, însă, firele de nisip în loc să cadă începuseră să urce încet. Dacă ar fi avut ochi, în ei s-ar fi văzut neîncredere însă cum fața îi era doar o tigvă goală asemenea expresii nu se puteau citi pe figura imobilă.

− O să mă gândesc mai târziu la asta, spuse cu glas tare și sunetul vocii era ca nisipul măcinat între două pietre de moară. Acum trebuie să culeg viața care stă să se stingă.

Moarte ieși furios din casă și încalecă pe Murg. Animalul îi simți mânia crescândă, prin urmare se supuse fără crâcnire pornind în galop nebun spre următoarea destinație. Un sat aflat pe cealaltă parte a Râului Obida.

Cine ar fi văzut pe drumul acela un cal fugind din toate puterile ducând în spate o siluetă înaltă, slabă, cu mantie și pălărie, ce se ținea strâns de coamă, având în găvanele ochilor oglindite stelele, luna și tot universul, s-ar fi speriat cu siguranță însă luna răsărise deja, iar la asfințit greu bagă de seamă cineva astfel de mărunțișuri. 

Deși știa că singurul lucru ce-l putea face era să se concentreze asupra celor pe care le avea de făcut, Moarte era din ce în ce mai furios. Neavând însă o inimă care să-i bată nebunește în piept îl goni pe Murg fără odihnă și fără milă până ajunseră pe malul apei. Râul Obida era cunoscut, de cei din partea locului, și nu numai, ca fiind unul dintre cele mai periculoase din zonă. Undele întunecate, repezi, ascundeau multe capcane: bulboane fără sfârșit, vârtejuri din care nu se putea ieși, căderi line de apă repezi și mortale pe dedesubt, din care nici unii dintre cei mai pricepuți înotători nu au mai scăpat. Cu toate că în fiecare an cel puțin un om dispărea în apele reci și nemiloase, râul exercita o fascinație profundă asupra locuitorilor și a rarilor vizitatori ce veneau în Valea Lupului, mai ales vara. În lumina lunii, malurile, altfel pline de copaci și verdeață, păreau și mai ciudate. Umbre, ca niște degete fantomatice, se vedeau prelungindu-se în undele mohorâte.

Mici zgomote, venite de nu se știe unde, ar fi făcut pe cineva mai slab de înger să se teamă pentru sănătatea sa. Moarte însă nu era om și, în plus, văzuse destule de când culegea suflete. Oamenii cred, în mod greșit, că acesta le știe pe toate cele ce se află pe pământ, dedesubt și în cer. Adevărul este că nu era decât un slujbaș ca oricare altul, singuru-i avantaj fiind că trecuse deja în umbră, prin urmare nervii și celelalte sisteme nu îi mai jucau feste. Când ești o mână de oase albe viața pare la fel de distantă ca pentru cel viu ce privește o ființă moartă. Știe că nu mai e, însă nu înțelege exact ce înseamnă asta. 

Înainte de a fi moartea în persoană, Moarte fusese om în carne și oase. Din această cauză, din când în când, ca acelora care le lipsește o mână sau un picior dar li se pare că îi doare membrul lipsă, avea presimțirea vieții pe care o trăise. Acum trecea prin lume adunând suflete cum țăranul strânge toamna roadele. Mai greu era, ar fi zis dacă ar fi avut cu cine vorbi, când trebuia să le culeagă înainte de vreme. Nu îl deranja să vadă goale clepsidrele celor deja bătrâni sau ale celor care după o viață de boală se stingeau încet. Nu se putea obișnui însă că uneori trebuiau să pășească pe drumul fără întoarcere copii, mame sau tați cu prunci încă mici. Moarte știa, în sinea lui, că cineva trebuie să facă treaba aceasta și că, nu-i așa, de vacanță nici nu poate fi vorba. Prin urmare era convins că, atunci când fusese ales, a fost cu siguranță cel mai nimerit dintre cei ce-și doriseră slujba. Între noi fie vorba, Moarte nu își amintea cum ajunsese să fie Moartea. Lipsa lui de memorie implica, o cârciumă, un joc de poker și ceva mai multă băutură.

Peste Răul Obida se putea trece pe un podeț aflat mai la vale. Călărețul, prea furios să se mai gândească la asta, se hotărî să-l mâne pe Murg direct prin albie. Calul era însă de altă părere. Când a simțit undele înlănțuindu-i copitele ca degetele înghețate ale unei făpturi fără trup, s-a dat înapoi refuzând să se miște. Să-i spui morții Nu, necesită mult curaj, însă văzuse acesta destule în scurta lui viață și, mai ales, străbătuse destule locuri întunecate cât să știe că fiorul ce-l simțise nu venea de la undele reci ci era cel al trecerii făpturilor, animale și oameni, ce-și pierduseră vremelnic viața. Moarte mai făcu o încercare. Calul păși până-n mal însă, ajuns din nou lângă apă, a înțeles că are de ales între a se împotrivi stăpânului, slujbașul universului, moartea în persoană, și a trece prin râul plin de întuneric și pericole. După cum s-a văzut, Murg nu era un animal oarecare așa că alegerea fu una ușoară. Se cabră să nu atingă apa luând-o la galop cu Moarte în spinare spre locul de trecere, cu vocea cunoscută scrâșnindu-i în minte, mâinile înfipte în coama mătăsoasă, iar oasele călcâielor împungându-i zdravăn coastele. Nu a trecut mult și au ajuns la podeț. Calul trecu ușurat pe deasupra, ignorând vocea stăpânului său care încă mai stârnea ecouri în mintea lui, însă mult mai încet. Fiind totuși grijuliu, după ce ajunseră pe malul celălalt, Moarte descălecă, căută în desaga de lângă șa, și îi întinse o mană de boabe, pe care Murg le mâncă cu ochii ațintiți spre apa ce bolborosea în vale. 

De la Răul Obida mai era cale lungă de mers până în sat. Moarte cu calul său străbătură drumul cu iuțeală, că altfel trecea timpul pentru stăpânul morții. Spre seară trecuseră de sat și ajunseră deja la locul numit Piscul Vânătorului. Două colibe mici și înghesuite, spate în spate, străjuiau pâlcul de case din vale. Din pragul primeia se zărea, dincolo de munți, Vârful din Răsărit, iar din pragul celei de a doua, Vârful din Apus…