Valurile

Un lăcaș pentru jocuri de noroc nu este un loc unde îți pierzi doar banii, ci și sufletul.

              — Zufar Bahadır – Învățături pentru fiii oamenilor

Era puțin peste miezul nopții când Timer ieși, lac de sudoare, pe terasa din fața Cazinoului. Avea nevoie de aer. Îl durea capul, și urechile i se înfundaseră. Briza îi tăia tâmplele ca o lamă fină. Câștigase mult. În fapt, nu mai avusese niciodată atât de mulți bani. Ar fi făcut bine să plece acasă. Privi în urmă, își ridică ochii spre a cuprinde colosala construcție de care se simțea parcă prins cu o ață nevăzută, leviatanul care înghițise atâția oameni și care continua să înghită alții zi după zi. Nu se pricepea la zidărie, el era pescar, însă ceva îl mișca în liniile de piatră ale monstrului. Când fusese inaugurată clădirea, oamenii se arătaseră înfuriați, spuseseră că era o babilonie și o hidoșenie și îi bălăcăriseră pe toți cei care avuseseră de-a face cu ea. Lui însă îi plăcea. Era un loc care-l primise pe neașteptate. Până în acea seară, nici nu-și închipuise că i s-ar fi îngăduit să pășească într-un asemenea stabiliment.

Jucase de multe ori în vechiul kursaal, însă prin comparație cu Cazinoul, acela era doar o șandrama prăpădită, pe care furtuna o măturase cu ușurință într-o singură noapte de urgii. De altfel, teama lui că astfel de lăcașuri, pe unde-și făceau veacul mahării și unde veneau să se producă primadone de la Paris, Monte Carlo și Milano, erau închise pentru unul ca el nu fusese întru totul nefondată, căci atunci când își făcuse apariția, îmbrăcat într-o cămașă de cânepă care mirosea a pește și în tunica lui roasă de ani și albită de sare, cu figura lui umilă și spinarea gârbovită încă de tânăr, ușierii îi făcuseră semn s-o șteargă. Nu-l lăsaseră să intre decât atunci când le arătase banii. Mai târziu, se dovedise un jucător priceput, câștigase mână după mână la bacara și apoi, parcă în transă, trecuse la ruletă.

Simțea greutatea pungii, îmbucurătoare ca aceea a unui năvod plin. Ar fi făcut bine să plece. Își dădu ochii roată, de la farul genovez, stins, în sus, la cartierul englezesc, luminat de lămpi cu petrol, cu clădiri care găzduiau birourile administrative ale căilor ferate, și case frumoase, cu mai multe caturi, în care trăiau funcționarii aduși de la Londra de inginerul Barkley, om cunoscut și stimat de toți, apoi în jos, spre rada portului, unde bărcile așteptau cuminți, ca niște animale legate la iesle. Acolo se găsea și bătrâna Güzäl, peticită de atâtea ori după nenumărate intemperii.

Își întoarse apoi ochii spre vest, ca pentru a-și dibui drumul spre casă. Dincolo de Catedrală și de primele șiruri de case fățoase, cu ziduri albe, obloane albastre sau acoperișuri cărămizii — culorile nu se distingeau în întuneric, însă el le știa prea bine —, dincolo de minaretul moscheii care urma să fie durată, dincolo de Primărie, se găsea casa lui, mică, doar două odăi, cu acoperișul drept, ca ale turcilor, și cu pereții spoiți cu var gălbui, ca să se vadă mai greu tina. În curtea sa îngustă găsise tezaurul.

Fusese un sezon de pescuit bun și lumea îl învățase deja de om cinstit și de cuvânt, care nu căuta să înșele la cântar sau să vândă pește vechi și care livra captura proaspătă la cherhanale la data și ora convenite, fără a întârzia un minut, ba mai punea de la el o oca-două sau lăsa icrele în peștoaice, și astfel adunase, în sfârșit, destui bani cât să înceapă săparea unei fântâni. Și acolo, în clisa gălbuie, găsise un vas de lut, iar în vas, o puzderie de monede de argint. Își pusese mâinile în cap, simțea că pătrunsese într-unul dintre basmele pe care i le spunea bunică-sa. Norocul dăduse peste el, era limpede, însă nu știa cum să-l apuce, îi dădea târcoale, frământându-se temător.

Se gândise mai întâi să dea fuga la zarafii armeni sau la zălogie, dar apoi își aminti de oamenii care veniseră acolo în vara care trecuse și care cutreieraseră Peninsula, întrebându-i pe toți care le ieșeau în cale dacă nu aveau ținute pe undeva obiecte vechi pentru muzeul ce se căznea a prinde ființă de vreo doi ani. Oprise săpăturile și întreaga zi bătuse drumurile, căutând o cale de a-și valorifica norocul. Nu mai avea liniște, căci se temea că vestea avea să se împrăștie și că hoții aveau să-l calce. Obținuse audiență la primar, iar acesta îl chemase pe curatorul muzeului, care la rândul său, după ce își înfipsese mâinile în mormanul zornăitor și spusese că, în opinia sa, erau acolo câteva sute de denari romani, îi scrisese unui anume Pârvan, la București. În cele din urmă, se făcuseră calcule, apoi calculele fuseseră schimbate în defavoarea lui, dar Timer își primise banii.

De bucurie, îi venise să-și cumpere haine elegante, așa cum purtau domnișorii care se plimbau la ora prânzului pe faleză, și să dea fuga la o cârciumă din Anadalchioi, să dea de băut tuturor, toată lumea știa că acolo erau cea mai mare pehlivănie și cel mai mare dezmăț, apoi să-și încheie seara la unul dintre lupanarele marinărești, mai ieftine decât cele din spatele Primăriei, însă își spusese că trebuia să se arate chibzuit. Era o sumă însemnată pentru un pescar, însă nu era destul pentru ce visase el de ani buni să facă. De ceva vreme, pusese ochii pe o parcelă de pe vechile pământuri ale moșierului Mamay, tătar ca și el, unde cu câțiva ani în urmă, se deschisese o stațiune pentru oamenii cu stare. Acolo, pe fâșia dintre mare și liman, ar fi vrut el să-și deschidă o cherhana, poate și un mic otel.

Deodată, își simțea visul aproape împlinit și nerăbdarea pusese stăpânire pe el. Nu voia să-și blocheze banii în investiții care ar fi dat rod abia după câțiva ani, trebuia să-i înmulțească acum. Nu știa decât o cale prin care ar fi putut face asta. Ar fi putut să se ducă la unul dintre tripourile din port, niște barăci ca vai de ele, mizerabile cuiburi ale depravării și ale pierzaniei, unde marinarii și oamenii fără căpătâi își pierdeau mărunțișul din buzunare, însă acelea nu erau locuri sigure, cu atât mai puțin pentru unul ca el. Și atunci Cazinoul îi apăruse dintr-odată ca marea lui șansă, un templu închinat norocului care, iată, îi surâdea, în sfârșit, și lui.

Se întoarse spre apă. Marea era blândă. Valurile se urmau lin unele pe altele. Îi veni în cap că, de când se știa, bucuriile și năpastele, norocul și ghinionul nu se înfiripaseră singure și abia simțite, ci veniseră asupra lui în valuri, valuri bune și valuri rele, cum știa orice marinar, care îl purtaseră unde nici nu crezuse c-avea s-ajungă și doar rareori îl aduseseră înapoi. Un gol i se formă în stomac. Mâncase niște crochete de pește la bufet, pe la începutul serii, băuse și niște vin cu bule, Pommery, i se spusese, avea burta plină, chiar dacă nu îndrăznise să se atingă de bunătățile de la restaurantul franțuzesc, médaillons de bœuf, caneton Montmorency, crème à la Sevigne, mignardises și altele asemenea ale căror nume nu putea nici să le pronunțe, nici să le țină minte și de care se ferise, ca să nu se facă de râs. Oricum burta lui era obișnuită doar cu pește și cu plăcinte tătărești. Peștele acesta însă nu-i căzuse bine, nu era ca peștele umil și cinstit pe care-l prindea el cu mâna lui.

Începu să-și facă socoteli. Ar fi fost destui bani ca să termine fântâna, poate să-i facă și un acoperiș mai acătării, ar fi putut să-și repare barca pentru a câta oară, să cumpere o bucată de pământ și să încropească acolo patru pereți de lut. Restul le-ar fi putut face din câștigurile ulterioare. Dar parcă voia să deschidă acum restaurantul pescăresc și otelul, parcă venise vremea să-și întremeze casa, s-o și extindă, poate că era timpul și pentru o barcă nouă. Iar pentru toate acestea banii nu erau destui.

O trăsură trasă de doi karaciai bine hrăniți opri în fața intrării, și dintr-însa coborî un bărbat înalt și uscățiv, înveșmântat în haine largi și negre, precum chokhele cazacilor, cu barbă țuguiată și părul negru și lung prins sub o papaha. Nu era niciodată lipsă de străini prin părțile locului, tătarii, turcii, armenii, grecii, bulgarii, ovreii și cerchezii abia dacă mai puteau fi numiți venetici, pierzându-se printre francezi, englezi și nemți. Dacă era un lucru pe care Timer îl știa, acela era că străinii adeseori aveau chef de distracții. Mai știa și că aveau bani, bani de care el avea nevoie.

Se mai uită o dată spre mare. Apăruse luna, ca o gaură într-o carenă cerească, și lumina ei se ridica și cobora pe valuri. Erau valuri bune, își spuse, simțea asta.   

***

Două ceasuri mai târziu și Timer își pierduse aproape toți banii. De cum intrase, îl căutase cu privirea pe Străin și se dusese glonț la masa lui. Acesta însă se dovedise a nu fi un jucător ca toți ceilalți. Era calm și chibzuit și incredibil de norocos și la bacara și la faraon, iar la all fours se arătase a fi de-a dreptul diabolic.

Când Timer pierdu și ultimii bani, Străinul se oferi să-l împrumute, iar când îi pierdu și pe aceștia, îl momi să-și pună în joc barca, apoi casa, pe care le pierdu de îndată.

– Sunt sătul de jocuri pompoase, care să necesite atenție, deșteptăciune și îndemânare, spuse apoi Străinul, cu glasul său cavernos și cu accent incert. Îți propun unul mai simplu, un joc cu adevărat de noroc. Vezi tu, norocul este singura calitate care nu poate fi dobândită și care, avută, nu poate fi îmbunătățită prin trudă și exercițiu. Îl ai sau nu-l ai, ai mult sau puțin. Unii cred că dacă au fost norocoși la începutul serii sunt în mână și vor fi așa până la sfârșit, pe când alții își spun că dacă au tot avut ghinion, norocul trebuie să fie pe aproape, ca să echilibreze balanța. Alții cred în zile sau numere norocoase sau că o potcoavă aduce noroc și o pisică neagră, ghinion, sau că vor avea șansă dacă văd o pasăre care zboară de la dreapta la stânga sau se înzorzonează cu tot soiul de talismane, labe de iepure, ciocuri de cioară și cine mai știe câte. Ești prea tânăr ca să fi fost în război, în Crimeea, unde în tranșee se credea că dacă trei soldați își aprind țigara de la același chibrit, unul dintre ei va muri împușcat, dar ca pescar sigur ai superstițiile tale, cum au toți cei care pleacă pe ape. Toți încearcă să atragă norocul, dar el nu vine decât la cine ar fi venit oricum. Așadar…

Își desfăcu pumnul osos, scoțând la iveală două zaruri.

– Noroc pur. Doar suntem în orașul lui Tyche, nu?

Se oferi apoi să-i înapoieze, dacă ieșea învingător, tot ce pierduse, plus încă o dată valoarea acestora în bani. Timer, cuprins de friguri, spuse că nu mai avea nimic de pus la bătaie, doar trențele de pe el, sculele de pescuit și un motan care se învățase cu trândăvia și care-l aștepta prin vreun cotlon al casei, care acum nici măcar nu mai era a lui.

– Mai ai ceva, rânji Străinul.

– Ce anume?

– Viața.

– Viața? Adică…

– Viața ta ca gaj pentru tot ce aveai înainte și pentru tot ce ai putea avea.

– Adică dacă pierd dumneata vrei… vrei să te las să mă ucizi?

– Nu, nu. Dacă pierzi, îți vei lua viața singur. Marea e flămândă în noaptea asta.

Timer șovăi.

– Crezi că viața ta valorează mai mult?

– Nu… adică da, poate, nu știu.

– Gândește-te.  

Timer se învârti în jurul mesei. Lume multă se adunase, toți șușoteau, fără a-și lua ochii de la el.

– Mă prind, zise într-un târziu, întinzându-i mâna, spre bucuria privitorilor beți și întărâtați.

Unul îi aduse un pahar de coniac și-i oferi o țigaretă, iar o demoazelă se aplecă să-i sufle în zaruri. Acestea se rostogoliră apoi pe catifeaua albastră a mesei de joc, se rostogoliră nemilos și cu neșansă.

Străinul câștigă. Rumoare. Doar Timer rămase neclintit, privind spre albastrul acum învălurat, pe care zarurile se ridicau și se coborau, lovindu-se unul de altul cu zgomot de oase scuturate. O luă apoi spre ieșire, urmat de alai.

De cum păși pe terasă, vântul îl izbi în față. Sufla cu putere, însă Cazinoul nu era kursaalul de odinioară, nu putea fi doborât, oricât de tare se înverșuna bătrânul Eol. Luna dispăruse, și în locul ei se aprinsese farul. O ploaie măruntă se pornise. Marea devenise agitată, nerăbdătoare, și talazurile se spărgeau zgomotos de țărmul înalt, împroșcând terasa cu spumă.

Ar fi putut să fugă, cine l-ar fi prins? Se gândi însă că, pe de o parte, așa era mai bine, decât fără adăpost și cu visurile făcute țăndări, mai bine își punea capăt zilelor, pe de altă parte, îi era rușine să-și ia înapoi cuvântul dat. Așa îl învățase tătâne-său, de pe când încă erau în Bahciîsarai și el era abia de-o șchioapă. „Întotdeauna să faci ce zici, iar dacă simți că nu poți să te ții de o promisiune, mai bine îți ții gura închisă”, așa îi spusese.

Se apropie de balustradă. Se gândi că dacă ar fi câștigat, păcăleala ar fi căzut pe străin, căci viața lui n-avea cum să valoreze cât atâta bogăție pusă în joc. Apoi mintea îi fugi la casa lui, la Güzäl, la motanul care trebuia acum să-și găsească alt stăpân, la cherhanaua pe care n-avea s-o mai ridice, la basmele bunică-sii, la vorbele de duh ale lui taică-său și la cântecele mumă-sii în timp ce cocea plăcinte, la preafrumoasa Ilay, pe care își spusese că avea să o ceară de nevastă odată ce se punea pe picioare, la caii sălbatici de pe câmpurile nesfârșite ale copilăriei, îi plăcuseră mereu caii, de ce oare s-o fi făcut pescar?

Se uită în urmă. Străinul era acolo, înconjurat de curioși. Îl privea cu ochii lui înfundați în orbite, ochi de mort. Nu știa nimic despre acesta, însă el, Timer, era un om cinstit și de cuvânt, așa îl știa lumea, nu putea să-și încalce firea tocmai acum. Se propti cu mâinile în piatra îngustă și alunecoasă, își săltă un picior, și-l trase și pe celălalt, se ridică anevoie, ca un copil în fața primilor pași.

Un pescăruș temerar trecu pe deasupra apei care dădea în clocot și Timer, parcă imitând pasărea, își desfăcu brațele. Se împinse în tălpi și tâmplele i se răcoriră și valurile îl primiră, ca întotdeauna.