Un sfârșit apocaliptic

2023, Special | 0 comentarii

Este cunoscut că în Atlantic există numeroși vulcani care au fost și, în unele cazuri, mai sunt încă activi; ei sunt plasați în Insulele Jan Mayen, Islanda, Azore, Capului Verde, Madeira, Sf. Helena, Tristan da Cunha, Diego Alvarez, Orkney de Sud, Antile și se continuă pe cele două continente opuse, cu lanțul vulcanic din Spania și, respectiv, cu uriașii vulcani din America Centrală și cu zona Charleston (Carolina), un important centru seismic de ori­gine tectonică. Majoritatea probelor colectate din aceste regiuni au prezentat urme de erupții ce acoperă stratul corespunzător ultimei mari glaciațiuni. Astfel se certifică una sau mai multe catastrofe vulcanice corespunzând (sau poate constituind motivul) sfârșitului Epocilor Glaciare, după cum au demonstrat cercetători reputați, ca Termier, Piggot, Pettersson și Muck.

Ceea ce s-a întâmplat acum circa 10–12 000 de ani a fost o explozie în lanț a majorității acestor vulcani din Inelul Atlanticului Central. Cauzată de o deplasare a plăcilor tectonice continentale (după Pettersson) ori de impactul unui gigantic asteroid de 2×1011 tone în largul actualei coaste americane din zona orașului Charleston (impact de forța unei explozii termonucleare de 30 000 de megatone – după Muck), catastrofa a schimbat nu doar aspectul Terrei pe suprafețe enorme, ci și istoria lumii vii, în special istoria umanității. Efectele ei sunt cunoscute: grăbirea dezghețului calotelor glaciare, dispariția a mii de specii de plante și animale și favorizarea dezvoltării altora, distrugerea protocivilizațiilor originare, Atlantida și Pacifida, și răspândirea grupurilor de supraviețuitori în toate continentele, ca factori ce au stat la baza înfloririi civilizațiilor „istorice“.

Cum a fost posibilă o erupție de acest gen? Crusta solidă a Terrei are 40–50 km grosime medie. În zonele cu vulcani activi ea se subțiază considerabil (fiind doar de 15–20 km) și o astfel de regiune este cea cuprinsă în „Inelul de Foc al Atlanticului“. Explozia simultană a mai multor vulcani din zonă, provocată în primul rând de ridicarea nivelului magmei, a deschis zeci de cratere prin care apele oceanului s-au revărsat peste lava cu temperaturi de mii de grade, ce țâșnea din interiorul Pământului. Rezultatul: de la Jan Mayen în nord până la Tristan da Cunha în sud, inimaginabile cantități de lavă au mixat cu apa rece din adâncuri, producând vapori supraîncălziți ce au urcat în atmosferă, ducând cu ei gaze toxice, particule de praf, bombe tectonice, mili­oane de metri cubi de piatră ponce, ridicând valuri tsunami de zeci, poate chiar sute de metri înălțime, formînd nori negri de mărimea unui continent.

Analizînd rezultatele exploziei vulcanului Krakatoa din Strâmtoarea Sunda (26–27 August 1883), Otto Muck a constatat că: din cei 33 km2 ai Insulei Krakatoa, 20 km2 au fost spulberați de erupție; lava ejectată a avut un volum de 100 km3; înălțimea coloanei de fum și cenușă a fost de 30 km; valul tsunami care a străbătut Oceanul Planetar de la Capul Bunei Speranțe până la Capul Horn a avut 140 m înălțime; tunetul exploziei a fost auzit pe o rază de 4 200 km în jurul insulei; masa de piatră ponce căzută în apă după erupție (circa 8×1010 tone) a plutit în Strâmtoarea Sunda timp de 2–3 ani, împiedicând navigația, după cum relata savantul suedez Svante Arrhenius.

Extrapolând datele la erupția simultană a 25 de mari vulcani, Otto Muck a calculat că fenomenul a prezentat următoarele caracteristici: valuri tsunami de 400 m înălțime propagându-se de la Polul Nord la Polul Sud și reverberând în Pacific, dar lovind cel mai greu coastele atlantice ale Americii de Nord și Centrale, Europei și inundând Mediterana până la a-i ridica temporar nivelul cu 100–200 m; zona de activitate vulcanică a acoperit 500 000 km2; lava ejectată a avut un volum de 2 milioane km3 și o greutate de 5×1015 tone. Datorită golirii rezervorului atlantic de magmă, fundul oceanului a colapsat în cavitatea goală, scufundându-se cu 2 000–4 000 m de la Jan Mayen până la Azore și Tristan da Cunha și de la Bermude până spre Bahamas și Puerto Rico; peste 20 mili­oane de km3 de apă au erupt sub formă de vapori fierbinți; nivelul Atlanticului a scăzut cu 40 m; circa 3×1013 tone de dioxid de carbon au fost eliberate în atmosfera terestră (de trei ori nivelul existent astăzi), ceea ce a creat un efect de seră cu rezultatul imediat al topirii ghețarilor ce acopereau parțial emisfera nordică. Ploile care au inundat Europa, Nordul Africii, Orientul Mijlociu, cele două Americi și Asia Centrală au durat decenii, poate chiar secole, totalizând o cantitate de 2×1016 tone apă și 3×1015 tone cenușă vulcanică – împreună cu topirea calotei nordice, ele au provocat creșterea nivelului Oceanului Planetar cu 250-400 m; exploziile au ridicat la 200–300 km altitudine un ecran de particule fine care a ascuns Soarele pe o perioadă de 2–3 luni.

În sfârșit, efectul cel mai direct a fost scufundarea Atlantidei, atât a pământurilor din zona Bermude – Bahamas – Puerto Rico, cât și a celor din zona Azore – Madeira – Canare.

Speculații? Ipoteze? Nicidecum. Dovezile abundă – numai că ele trebuie căutate.

În 1898, o navă puitoare de cabluri transatlantice a scos, de la 3 000 m adâncime, într-un punct situat la 47° latitudine nordică și 29°40’ longitudine estică (aproximativ 900 km nord de Azore), fragmente de lavă vitrificată având o compoziție chimică tipică bazaltului (tahilită). Bucățile de lavă se află astăzi la Muzeul Școlii de Mine din Paris și geologii consideră că ele nu s-ar fi putut forma decât la o presiune atmosferică normală, pe când zona era la suprafață; în plus, tahilita se dizolvă în apă sărată în maxim 15 000 de ani, deci erupția trebuie să fi avut loc în anii 12 000–9000 î.e.n., din moment ce fragmentele prezintă margini ascuțite, neerodate.

Și nava rusă de cercetări oceanografice Mihail Lomonosov a găsit în Atlanticul de Nord, în apropiere de Azore, un munte submarin pe care există urme de vegetație fosilizată, veche (după estimările Mariei Klionova, profesor de mineralogie și geologie, aflată la bordul navei), de aproximativ 15 000 de ani. După cum s-a menționat, încă din 1665 Athanasius Kircher susținea că Azorele sunt munți din Dorsala Atlanticului, scufundați cu mii de ani în urmă – fapt uluitor, pentru că aceste descoperiri au avut loc abia în secolul al XX-lea, după ce fundul oceanelor a fost cartografiat cu mijloace moderne!

În sfârșit, iată și confirmări venind dintr-o direcție neașteptată: zoologia. Este cunoscut faptul că unele specii de petreli (atât din familia Procellariidae, cât și din familia Hydrobatidae) fac adesea, în cursul migrațiilor dinspre Antarctica spre America de Nord și Europa, niște ocoluri inexplicabile, spre un anumit loc din Oceanul Atlantic, unde nu există pământ: o zonă situată la intersecția diagonalelor care ar uni Brazilia cu Spania și respectiv Peninsula Florida cu Insulele Capului Verde. Or, petrelii, păsări în general marine, nu caută pământul pentru a se odihni sau a se hrăni, ci exclusiv pentru cuibărit – nu cumva, în memoria speciei le-a rămas imprimată existența unei întinderi de uscat situată în centrul Atlanticului, unde își puteau face cuiburile cu mii de ani în urmă?

Al doilea caz deosebit de interesant este cel al anghilelor (ordinul Apodes, familia Anguillidae). Acești pești de apă dulce prezintă două forme ecologice ale aceleiași specii: anghila europeană (A. anguilla) și cea americană (A. rostrata), între care există diferențe fiziologice absolut minore și nici o diferență de comportament. Adulții ambelor specii migrează periodic până în mijlocul Atlanticului, mai precis în Marea Sargaselor, pe care o folosesc ca loc de reproducere și depunere a icrelor. Din icre se dezvoltă leptocefalii, peștișori cu aspect de frunză de salcie, care, după un timp, își schimbă forma și culoarea, devenind vermiformi și transparenți ca sticla. Ei încep o migrație inversă cu durata de trei ani, în care pier până la 70% din exemplare, în vreme ce caută ma­rile fluvii europene și americane. Numai femelele pătrund pe cursul acestor ape dulci, curgătoare, unde trăiesc cinci ani, până ating ma­turitatea sexuală; masculii așteaptă în apa sărată din dreptul coastelor ca ele să se întoarcă. Împreună pornesc înapoi spre Marea Sargaselor, parcurgând traseul în doar 140 zile, în cadrul unei uriașe procesiuni, atacate continuu de păsări, cetacee și pești. Supra­vie­țuitorii se acuplează, depun icrele și mor înainte de ieșirea noilor larve, odată cu care ciclul reîncepe.

Migrația anghilelor este de neînțeles pentru zoologi: chiar dacă larvele se folosesc de Curentul Gulf Stream ca să ajungă în Europa, călătoria rămâne prea lungă și riscantă pentru specie. Oare nu este posibil ca acești pești să se fi îndreptat inițial spre pământuri situate mai aproape de Marea Sargaselor, atât în zona Azorelor cât și în cea a Bermudelor, și pe care le caută zadarnic, de mii de ani, obligați de informațiile conținute în cromozomii specifici?

Faptul că singurele urme ale unei civilizații impresionante, uni­tare, dispărută între anii 10 000 – 8000 î.e.n., sunt găsite în Atlantic, de la Madeira-Canare-Azore în Est până la Bahamas-Bimini în Vest, constituie o confirmare clară a informațiilor lăsate de Platon și vechii egipteni. Nici o altă localizare a Atlantidei (Santorin, Tiahuanaco, Helgoland, Hoggar, Malta) nu corespunde îndeajuns, nici ca peri­oadă istorică, nici ca importanță a vestigiilor rămase, nici ca des­criere a geografiei sau populațiilor implicate. Toate aceste așezări par să fie mai curând colonii sau urmașele unor colonii și baze mili­taro-comerciale atlante și au fost fondate între anii 7500 î.e.n. și 1000 î.e.n., deci după marea catastrofă din Oceanul Atlantic.

Influența lumii atlante asupra vechilor civilizații de pe coastele atlantice și mediteraneene rămâne evidentă și indiscutabilă. Influența antropologică a populației protonordice venită în Europa dinspre Atlantic este și ea destul de clar demonstrată. În cele două Americi și Africa, această populație nu a putut lăsa însă decât urme sporadice. Întinderea celor trei continente, numărul copleșitor și ostili­tatea triburilor locale amerindiene și, respectiv, negride, fauna excelând în prădători mari și primejdioși, condițiile climaterice extreme au concurat la exterminarea grupurilor de coloniști, oricât de înalt era gradul lor de civilizație.

Este o explicație pertinentă și pentru nereușita finală a creării unor state de descendență atlantă și protonordică, destul de puternice pentru a rezista mileniilor: chiar dacă doar o parte din popu­la­ția metropolei a pierit în catastrofă, chiar dacă majoritatea coloniilor i-au supraviețuit, atlanții nu erau îndeajuns de numeroși, iar pră­bu­­șirea sistemului coordonat, „imperial“, a dus la pierderea resur­se­lor din multe zone bogate (în primul rând metropola) și, probabil, la instaurarea unei stări generale de pesimism și resemnare, cu urmările cunoscute din istorie.

Atlantida lui Critias și Platon n-a fost o legendă, după cum n-au fost „mituri“ nici relatările despre Curentul Gulf-Stream (cu ramurile caldă și rece), cele două Americi situate la vest de Atlantida și Marea Sargaselor, despre care Platon n-avea, teoretic, de unde să fi aflat ceva. Acest minicontinent este localizat rela­tiv precis (deși viitorul rezervă în mod sigur alte surprize cu privire la întinderea și configurația sa geografică), dar tipul rasial al atlanților (europid, având atât trăsături nordice, cât și mediteraneene) este încă neclar și civilizația lor poate fi studiată numai prin intermediul „urmelor indirecte“, al influenței sale asupra olmecilor, mayașilor, egiptenilor, cretanilor, populațiilor din nordul și sudul Africii, din bazinul Mediteranei și din vestul Europei. Or, este sigur că mileniile și particularitățile locale au schimbat consi­de­rabil modelele inițiale, astfel încât despre cultura și civilizația atlantă nu se pot face decât presupuneri.

În orice caz, certitudinea existenței unei societăți înaintate, chiar rafinate, în zona Atlanticului Central, cu multe milenii înaintea „civilizațiilor istorice“ a devenit axiomatică, la începutul Mileniului Trei. Poate că descoperiri ulterioare vor completa imaginea despre această lume fascinantă; dar pentru ca ele să devină posibile este nevoie de cercetări susținute, nu de încercări disperate de a as­cunde adevărul. Căci, așa cum spunea naturalistul francez Georges-Louis de Buffon: „Trebuie să adunăm fapte pentru a avea idei!“.

Autor