Tom’es Baag

2023, Proze | 0 comentarii

Anul 394 după Eor, cu cinci ani înainte de evenimentele care au tulburat Nisalul, când un tavuth a încercat să fure Inima Dragonului.

 

– Ești sigură că pe aici o să putem intra? șuieră Vel din vârful unei căruțe pline cu fân, convenabil lipită de peretele din piatră neagră al unui turn.

Iar deținătorul turnului nu era nimeni altul decât Alvenor Turrim – unul dintre cei doisprezece Magiștri ai Nisalului, inventator prolific de vrăji, dar și unic proprietar al Casei de Împrumuturi și Economii Alvenor. Cu alte cuvinte, unul dintre cei mai puternici și bogați liani din citadelă.

Mira îi făcu semn lui Vel să se sprijine cu spatele de zid și să îi dea puțin avânt.

– Sper că nu l-am mituit degeaba pe slujitorul Magistrului cu o mică avere. Hai, ridică-mă! șopti Mira.

– De când ai tu încredere în cineva?

Fata nu se mai sinchisi să-i răspundă. Cu agilitatea unei pisici, escaladă peretele de parcă ar fi fost o scară. Vel își luă și el inima în dinți și porni în sus, zdrelindu-și imediat buricele degetelor în căutarea unui punct de sprijin, când o rafală de vânt aproape îl doborî înapoi în căruța cu fân.

Îmbrăcați în negru, cățărându-se pe partea întunecată a turnului, cei doi hoți nu erau nimic altceva decât două umbre – una tăcută, iar una obositor de plângăcioasă, vaietele ei fiind acoperite din fericire de vâjâitul vântului. Văicăreala lui Vel devenise zgomot de fond pentru Mira, care avea o uimitoare putere de concentrare atunci când era într-o misiune.

Când puse mâna pe pervazul de lemn al singurului geam de pe acea parte a turnului, Vel răsuflă ușurat de două ori. Prima dată pentru că avea suficient sprijin încât să nu aibă emoții că următoarea briză avea să-l arunce în cap. A doua oară, pentru că într-adevăr geamul era deschis. Mira se cățărase deja înăuntru, iar Vel o urmă silențios.

Mira aprinse un chibrit și, după câteva clipe, zări felinarul pregătit de servitor, în schimbul câtorva monezi în plus.

– Să știi că e greu să găsești un slujitor destoinic în zilele astea, spuse Mira aprinzând lampa.

– Unul destoinic ar fi curățat ceva mai bine camera. Ce-i cu putoarea asta? A murit cineva?

– Suntem în podul turnului, Vel. Te-ai aștepta ca cineva să nu folosească prea des camera asta.

– Dar nu te-ai aștepta să ascundă un cadavru pe aici… Știi ce? Ignoră-mă, arătă Vel spre trupul disecat și ciopârțit al unui bărbat.

Puteau vedea fiecare os, venă, sau articulație. Șira spinării era dezbrăcată de carne și piele, iar vertebrele erau înșiruite pe un filon subțire de fier, ca să poată fi studiate individual. Craniul, curățat de piele, rânjea la ei, un dinte de aur licărind în lumina tremurândă a felinarului. Ochii, așezați în două borcănașe în dreapta lui, priveau unul spre celălalt.

Cei doi hoți se furișară până la ușa din lemn, atenți să nu deranjeze niciunul dintre obiectele ciudate și mobilele depozitate în încăpere. O deschiseră cu cea mai mare grijă și pășiră în bezna coridorului.

Treptele de piatră erau acoperite cu un covor ce lua nuanțe oranj în lumina flăcării. Pășiră pe el în deplină liniște – exersaseră mai bine de două săptămâni furișatul pe scările din lemn ce duceau în mansarda tavernei lui Obert, încercând să-l surprindă pe Asht nepregătit. Abia după ce reușiseră amândoi să se apropie de Bardul Nordului fără ca urechea fină a acestuia să îi audă, Asht căzu de acord că cei doi erau suficient de pregătiți să pătrundă în turnul lui Alvenor.

Coborâră, și coborâră, și coborâră, și părea că nu ajung nicăieri. Vel era gata să o întrebe pe Mira dacă nu cumva se aflau pe o scară vrăjită, când zări licărul tremurând al flăcărilor unei torțe. Mira stinse micul felinar și îl așeză încet pe o treaptă, apoi îi făcu semn că mai aveau de coborât, iar Vel aprobă din cap. Câteva momente mai târziu, ajunseră în dreptul unei uși din lemn masiv.

Voci și râsete pluteau până la ei de la etajele inferioare, dar din spatele ușii lângă care se aflau și care trebuia să fie biblioteca, asta conform planului schițat de servitor, nu se auzea nimic. Era totuși după miezul nopții. Cine, întreg la cap, ar fi avut chef de citit la ora aceea târzie?

Un cuțit subțire și ascuțit își făcu apariția din mâneca lui Vel, care era gata să pună mâna pe clanță și să spargă încuietoarea. Mira îl prinse de încheietură.

– Mănușile mai întâi, șopti fata. Nu vrei să-ți pârlești degetele dacă ușa are vreun sigiliu sau vreo protecție magică.

Vel scoase dintr-un buzunar o pereche de mănuși din piele neagră, fermecate anume să dezarmeze și să redirecționeze orice vrajă de protecție la o simplă atingere.

– Sper că au fost meșteșugite cum trebuie, spuse el, după care adăugă în grabă: Harrim-ajută!

Vel trase aer în piept și prinse clanța din metal. Scântei violete țâșniră la atingere în toate direcțiile. Mira se piti în spatele lui. Comete minuscule de magie ricoșară din pereții de piatră, lăsând dâre negre în urma lor. Una trecu printre picioarele lui Vel, care sări în sus la timp, iar una își săpă loc în brațul Mirei, care își mușcă pumnul să nu urle de durere.

– Hai că n-a fost chiar așa rău, comentă Vel, după ce și ultima scânteie de magie se stinse.

Apoi regretă că deschisese gura. Pași grăbiți se auziră pe trepte, iar cei doi se lipiră de perete, făcându-se una cu el. Din fericire, cel care umbla pe acolo se opri înainte să ajungă la etaj.

– Totul e în ordine! O fi fost vântul! se auzi vocea servitorului, puțin mai jos de ei.

Pașii acestuia se îndepărtară amuțiți de covorul oranj, iar Vel se puse imediat pe treabă și, nu la mult timp după, ușa se deschise fără un sunet.

– Mira…, se încruntă Vel, blocând intrarea în bibliotecă. Jefuim un Magistru. Îți dai seama de asta? În timp ce Asht, cel mai probabil, zace beat printr-o bodegă. Pentru ce ne riscăm viețile?

– În primul rând, Asht e șeful. El face rost de angajamente. În al doilea rând, ne riscăm viața pentru o vrajă și un săculeț cu aur, împărțit la trei. O sută de monezi de aur fiecare.

– Mmm… Bine. Nu e chiar cea mai rea plată pentru o seară de muncă cinstită, râse Vel.

– Nu. Nu e, îi zâmbi fata. Asta dacă găsim vraja.

Vel se strecură prin deschizătura ușii, iar Mira intră după el închizând-o ușor în urma ei. Apoi, câteva clipe, rămaseră locului, furați de frumusețea unui vitraliu înalt până în tavan, ce domina încăperea. Prin sticla colorată, trecea o lumină străvezie, ce îmbăia întreaga bibliotecă, dezvăluind vederii rafturi încărcate cu cărți și pergamente și o masă lungă, ticsită cu coli de hârtie de cea mai bună calitate, tăiate cu grijă, o duzină de pene și șapte călimări cu cerneală.

– De unde începem? întrebă Vel, cu ochii strălucind de nerăbdare.

– Ei…, vrăjitoarea a spus că Magistrul își păstrează cele mai puternice vrăji într-o cutie aurie, mică.

– Foarte mică, presupun?

– Habar n-am. Destul de mică, probabil, cât să o ascundă între cărți. Sau într-un sertar secret.

– Știi că avem doar până la răsărit să găsim sulul cu vraja și să ieșim de aici. Ne-ar fi trebuit ceva mai multe detalii decât o cutie mică.

– Ți-am spus. E și aurie, zâmbi Mira. Acum aruncă-mi o mănușă. Nu vreau să-mi ard degetele sau, mai rău, să-mi pierd un braț din cauza unui sigiliu magic.

Vel își dădu jos mănușa de pe mâna dreaptă și i-o întinse.

– Tu iei rafturile de acolo, eu le iau pe cele din stânga. Ne întâlnim la masă, spuse Mira, însă Vel nu se mișcă din loc.

– Pentru numele lui Harrim, de ce stai acolo ca un stâlp? Caută cutia! E aurie și e mică! șuieră Mira.

– Mă gândeam la ceva… Cum de știe vrăjitoarea exact cum arată cutia care conține vraja?

– E o vrăjitoare? Poate l-a spionat. De unde să știu eu? Și ce-mi pasă?

– Suntem în casa unui Magistru. Nu ar avea sens pentru el să o ascundă foarte bine, nu? Sau să o facă invizibilă.

– Nu, nu ar avea sens și ar face misiunea noastră imposibilă. Vel, încetează să mai tragi de timp și pune-te pe căutat!

– Stai, stai… Am o idee.

– Ce faci? Pune jos călimara! Vel! Lasă cerneala jos! șuieră Mira printre dinți.

– Lasă-mă să încerc ceva. Dacă a ascuns cutia prin magie, am putea s-o găsim mai repede în acest fel.

– În ce fel? Vrei să-i trimiți o scrisoare Magistrului, cerându-i descântecul?

– Ha, ha. Nu. Dar, dacă nu vrei să te murdărești cu cerneală, stai în spatele meu.

Mira mormăi, dar merse lângă Vel, care desfăcu prima călimară și, cu un gest tăios, de la stânga la dreapta, vărsă lichidul întunecat. Podeaua, hârtiile de pe masă, mobila, cărțile, rafturile, chiar și tavanul fură stropite cu cerneală.

– Ce-i asta? se enervă Mira, încruntându-se la el.

Vel o ignoră și luă a doua sticlă, stropind peretele din stânga lor. Apoi, făcu la fel și cu peretele din dreapta.

– Vezi? Nu se întâmplă nimic. Chiar nu înțeleg ce faci. Suntem hoți, nu pictori!

– Mai am un perete și gata. Apoi, mă pun să frunzăresc toate cărțile împreună cu tine, spuse Vel uitându-se la vitraliul ce se ridica de la podea până la tavan.

Părea că imaginile de pe sticlă se mișcau ușor și tremurau. Era doar o iluzie cauzată de lumină, sau războinicul înarmat cu sabie, călare pe dragon, chiar îi zâmbea?

Vel goli a patra călimară pe peretele de lângă fereastra din sticlă colorată. Pete negricioase acoperiră porțiuni din perete, însă pe vitraliu nu se vedea nici măcar o urmă.

– Vel, ești un geniu!

– Da, clar. Știam asta, își umflă el pieptul de mândrie.

Se apropiară de fereastră și o atinseră, fiecare cu mâna înmănușată. Vitraliul tremură ca suprafața unui lac. Dar, în afară de asta, nu simțiră alte efecte.

– O cameră secretă.

– Sau un seif?

– În orice caz, trebuie să o verificăm.

Intrară simultan prin sticla ferestrei în camera de dincolo, magia iluziei mângâindu-le pielea, ridicându-le părul pe ceafă și lăsându-le un gust condimentat pe limbă.

Camera secretă nu era mai mare decât biblioteca, dar în loc de cărți, pe rafturile care umpleau pereții, descoperiră cutii de toate formele și dimensiunile, construite din tot felul de materiale. Jumătate dintre ele erau acoperite cu stropi negri. Alte obiecte decorative, aflate ici-colo, îi dădeau încăperii un aer straniu.

– Câtă cerneală era în sticla aia? întrebă Vel, privind cu uimire la petele ce ajunseseră cumva pe fiecare obiect din încăpere.

– Călimară vrăjită. Probabil mai încăpătoare pe interior, zâmbi Mira.

– Mi-aș lua și eu una. Imaginează-ți să mergi la hanul lui Obert și să-i ceri să-ți umple cu vin o sticlă ca aia.

– Ești plin de idei strălucite, râse ea. Acum, gata, ne punem pe treabă! Caută!

Nu le luă prea mult să găsească cutiuța aurită, ascunsă într-una mai mare, de cupru.

– Crezi că are capcane magice ce o protejează? întrebă Vel, admirând sclipirile galbene ale micului sipet.

– Ia zi, arunci cerneală și pe ea?

– Doar nu vreau să-mi pierd o mână sau, mai grav, capul! Acolo îmi țin toate ideile geniale, știi?

– Cum spune Asht, de obicei: poți să fii pregătit doar până la un punct.

– De la acel punct încolo, improvizezi, adăugă Vel și-și coborî mâna înmănușată în cufărul de cupru. Harrim-ajută!

– Ne trebuie doar vraja. Nu și cutia.

– Dar cutia e de aur, Mira. Luăm bani frumoși pe ea. Vrei să o lăsăm? Ar fi păcat. Nu, o luăm cu totul și apoi o ștergem de-aici!

– Hm… Ai dreptate. Ia-o.

Vel trase adânc aer în piept și întinse din nou mâna după cutie. Îi prinse ușor marginile, apoi o extrase cu grijă.

– Gata, răsuflă el ușurat.

– Deschide-o, îl îndemnă Mira, cu fața atât de aproape de-a lui, încât Vel îi putea simți mirosul de scorțișoară al respirației.

– Auzi, tu mănânci o felie de prăjitură înainte de orice jaf?

– Ce? Asta te interesează acum? Deschide cutia odată, să ne asigurăm că vraja e înăuntru!

– Vrei să împarți cu mine o prăjitură cu scorțișoară după toate astea? o întrebă Vel zâmbind.

– Mănânc înainte de misiune, nu după. Nu pot s-alerg toată noaptea pe stomacul gol! Acum, dă-mi cutia mie, dacă tu nu vrei s-o deschizi!

Mira smulse sipetul auriu din mâna lui Vel și, cu grijă, îi deschise capacul. Înăuntru era doar un sul de hârtie de un galben palid, pe care erau scrise două cuvinte:

Tom’es Baag

– Atât? întrebă Vel.

– Se pare că da.

Mira se întoarse pe călcâie, cu prada ascunsă deja într-unul dintre buzunarele cămășii ei.

– Înapoi pe unde am venit?

– Înapoi pe unde…, începu ea să-i răspundă, dar se opri.

Stătea în fața vitraliului și privea în biblioteca de dincolo, unde se vedeau mișcându-se niște siluete.

Vel se apropie de fată și trase și el cu ochiul prin sticla colorată, observând patru bărbați și o femeie răscolind biblioteca. Pentru o clipă, Vel îi fu recunoscător Magistrului pentru vitraliul fermecat, ce le permitea lor să vadă ce se întâmpla dincolo, fără a fi văzuți de cei de pe cealaltă parte.

– Ce facem? șopti Mira.

– Așteptăm până pleacă?

– Dar dacă se prind și ei că vitraliul e o iluzie?

– Găsim noi o cale de ieșire.

– Câteodată, am impresia că vorbesc cu Asht.

– Nu a fost un compliment, nu-i așa?

– Nu.

Trei dintre cei de dincolo răscoleau totul, lăsând în urma lor o debandadă totală. Unul încerca să deschidă cu forța sertarul de la birou, iar femeia se plimba de colo-colo, aproape de ieșire, supraveghindu-i.

– Grăbește-te, Mistral, mârâi ea. Nu vrem ca Asht și slugile lui să ne-o ia înainte și să găsească primii comoara!

– Asta-i o competiție? sâsâi Vel în urechea Mirei.

– Și Asht a uitat să ne spună?! șuieră ea, simțind furia clocotindu-i în vene.

– Iar ăia sunt oamenii lui Gâtleajă! Le-ai văzut cheliile și tatuajele, nu?

– Pe barba lui Ariin, dacă Asht știa și nu ne-a prevenit, jur că dacă scăpăm de aici, o să-i decupez un buzunar în burdihanul ăla al lui!

Mistral, care reușise să deschidă sertarul în care nu găsi nimic, se apropie de vitraliu.

– E drăguț, comentă el.

– Nu ești tu cel pictat pe sticlă, că s-ar fi spart, râse altul.

– Asta pentru că ești urât, bă! se alătură al treilea, clarificând gluma.

– Gata! Toți! șuieră femeia. Iar tu, dă-te la o parte și lasă-mă să arunc o privire la fereastra aia. E frumos pictată, da. E și un loc bun pentru o ascunzătoare… Poate e ceva sub pervaz. Haideți! Nu lăsăm niciun colț neverificat!

Bărbații o ascultară și se pregătiră să deschidă geamul, căutând un mâner. Nu mică le fu mirarea când mâinile lor trecură prin sticla colorată ca prin aer.

– Interesantă iluzie! Hai, cercetați și camera de dincolo! le porunci ea.

Mira și Vel se priviră timp de exact două bătăi de inimă. Apoi, Vel trase în fața ferestrei cea mai mare ladă pe care o zări, iar Mira își umplu brațele cu toate sipetele metalice mai mici pe care le putu aduna. Îi mai aruncă o ocheadă lui Vel și îi făcu semn din cap; el era cel mai priceput dintre toți să lovească ținte în mișcare cu pietre sau cuțite sau, cum se cerea în acest caz, cufere. Vel zâmbi. Nici urmă de griji pe chipul său de copilandru, iar în priviri îi juca o nerăbdare abia stăvilită de a se arunca în mijlocul acțiunii. Vel luă prima cutie care îi veni la mână, ținti și o aruncă în capul celui mai apropiat hoț.

Un pocnet și apoi o bufnitură. Bărbatul zăcea întins pe podea, cu capul spart, inconștient.

– Fereastra… E protejată de magie. Ripostează, șopti unul dintre ceilalți hoți, înspăimântat.

– Desigur că are vrăji de protecție, răspunse femeia scoțând o sabie scurtă din teaca prinsă la brâu. Dar nu azvârle obiecte. E cineva pe cealaltă parte, idiotule! Hai! Du-te! Prinde-l! Ce mai aștepți?

O altă cutie metalică zbură prin fereastră, dar, de data aceasta, individul vizat reuși să se aplece la timp. Din păcate, nu reuși să evite un al doilea proiectil, care îl lovi drept în mijlocul frunții. Doi la pământ.

Ceilalți bărbați se năpustiră prin vitraliu, dar se împiedicară de lada enormă pe care stătuse Vel numai cu o clipă în urmă, căzând cu capul înainte. Mira și Vel se năpustiră asupra lor. Câteva lovituri de picior și niște pumni bine țintiți, iar cei doi fură scoși din luptă fără prea mare ceremonie. Rămăsese doar femeia, care, văzând ce se întâmplă, se ascunse undeva în bibliotecă. Oricât o căutau cu privirile prin vitraliu, Vel și Mira nu o puteau zări.

– Ce facem? șopti el.

– Fugim?

– Și o lăsăm să taie bucăți din nou?

– Ei, și tu… Poate lovi doar pe unul din doi.

– Atunci… Unul fuge și o distrage, iar celălalt apare după câteva secunde și o atacă. Oricum, ea pare să creadă că e o singură persoană pe partea asta de vitraliu. O luăm prin surprindere! 

– Pare că avem un plan.

– Doamnele primele, o invită el cu un gest, zâmbind.

– Dar ce moment grozav ți-ai ales să faci pe cavalerul! Fie, mormăi ea. O să merg eu prima.

O clipă mai târziu, fata se avântă prin fereastră, cu brațele strânse în jurul capului.

Sabia, apărută parcă de nicăieri, o izbi cu atâta forță, încât, după doi pași făcuți orbește, dezechilibrată, Mira căzu la pământ, cu un braț crestat. Femeia se năpusti asupra ei, iar ea, aproape fără suflare, trebui să se rostogolească din calea atacului. O nouă lovitură de sabie, o nouă rostogolire pe podea, un urlet strâns între dinți, o nouă rostogolire. Mira evită arma, dar pumnul stâng al femeii nu o rată. Un jet de sânge țâșni din nasul fetei, care se chirci de durere, cu lacrimi în ochi, așteptând lovitura fatală. Aceasta, însă, nu veni. După câteva clipe auzi o bufnitură și îndrăzni să deschidă ochii. Femeia zăcea pe podea la câțiva pași de ea, cu capul spart și o baltă de sânge lățindu-i-se în jurul trupului, ca o aură întunecată, lichidă.

– Ți-a luat ceva timp, gemu Mira, scuipând sânge.

– Trebuia să fie cu spatele la mine. Atac surpriză.

– Argh!

Unul dintre primii hoții căzuți își revenea în simțiri.

– Hai, să o ștergem înainte ca idioții ăștia să se trezească!

Vel își rupse o bucată de cămașă pentru a-i bandaja rana, iar Mira își folosi o mânecă pe post de ștergar pentru a-și curăța fața, în timp ce se îndrepta cu pași rapizi spre ușă. Doar că aceasta se deschise înainte ca ea să pună mâna pe clanță, iar ea se trezi față în față cu un bărbat înalt, cu păr scurt, ușor încrețit și sprâncene incredibil de groase. Magistrul, căci nu putea fi altcineva după roba din mătase osaliană de un roșu aprins. Avea mâinile adânc înfipte în buzunarele mari și o expresie de profundă îngrijorare pe chip.

– Vă rog să veniți cu mine, vorbi Magistrul Alvenor Turrim pe un ton politicos ce reușea să fie în același timp și amenințător. Îmi cer scuze dacă felul în care mi-am formulat cererea v-a dat impresia că aveți de ales, continuă el, văzând că tinerii schimbau între ei priviri confuze, și, întorcându-le spatele, începu să coboare scările.

Vel încă ținea încleștat în pumn sfeșnicul greu de argint cu care o doborâse pe femeie. Îl aruncă cu toată forța în direcția Magistrului. Obiectul zbură într-o linie dreaptă spre capul bărbatului, dar, înainte să iasă pe ușă, făcu un viraj brusc și lovi rafturile de pe peretele din dreapta.

– Nimic în această casă nu mă poate răni, oftă Turrim, dispărând dincolo de curbura scărilor. Nu pot nici măcar să-mi lovesc degetul de un scaun! îl mai auziră ei.

– Ce facem acum? întrebă Mira.

– Fugim? Pe unde am venit? propuse Vel.

Alergară afară din bibliotecă și în sus pe scări, sărind câte trei trepte deodată, cu inimile bătându-le nebune în piept, privind peste umăr, așteptându-se ca magicianul să zboare în spatele lor și să îi lase fără capete.

Ajunseră gâfâind în dreptul ușii podului, care era ușor deschisă, exact cum o lăsaseră. O împinseră în grabă și dădură buzna în cameră. Dar locul în care pătrunseră nu mai era podul pe care îl văzuseră cu câteva ceasuri mai devreme, ci locuința Magistrului. O cameră mare, cu sofale adânci, un șemineu uriaș în care ardea un foc vesel, rafturi cu cărți, și măsuțe încărcate cu diverse cutii, sticle cu lichide îmbietoare, recipiente, sfeșnice și pergamente. Turrim ședea într-un fotoliu, fumând o pipă lungă și subțire, încă în halatul său de noapte. În spatele lui, o adiere ușoară bătea prin fereastra deschisă, învolburând fumul din pipă în forme misterioase.

– Goliți-vă buzunarele, vă rog, le spuse Magistrul cu vocea lui adâncă. Acum. Și complet. Scoateți din ele tot ce aveți, adăugă el, iar Vel și Mira făcură întocmai.

Monede, cuțite, o bucată de prăjitură cu scorțișoară, câteva rădăcini de plante, o sticluță cu un elixir, un sul vechi, o lumânare pe jumătate folosită și, în cele din urmă, sipetul auriu.

– Ah, mormăi Turrim mulțumit. Exact ceea ce căutam.

– Căutați? îndrăzni Mira să întrebe. Dar era în camera de studiu…

– Da, da, acolo era. Și acum este în mâinile mele. Cineva a aruncat un farmec asupra vitraliului meu ca să mă țină afară. O vrajă simplă, dar puternică, dificil de anulat. Glume între prieteni…

Cu un ciocănit discret, în odaie intră servitorul, urmat de un bărbat rotunjor.

– Iată, că tot vorbeam de prieteni! Kerrisham! Ce te aduce înapoi? Ai uitat ceva?

Mira și Vel îl priviră cu gura căscată pe șeful și mentorul lor în furtișaguri, nimeni altul decât Asht Kerrisham, Bardul Nordului, purtându-se în casa Magistrului de parcă ar fi fost la el acasă.

– Cam așa ceva. Voiam să… Oh, văd că ai alți musafiri acum. Îmi pare rău, nu e nimic important, spuse el privindu-i pe Vel și Mira ca pe doi străini. Pot reveni mâine.

– Dragul meu Kerrisham, nu-i băga în seamă. Spune-mi ce pot face pentru tine, dacă e ceva ce aș putea face, desigur.

– Ei bine, știi cât de mult îmi place un anumit tip de băutură, pe care o păstrezi cu zgârcenie doar pentru tine, în beciul tău. Ai putea, oare, totuși să-mi vinzi o sticluță? Nu am vrut să-ți cer la petrecere, de față cu toată lumea…

– Vorbești despre armiedul meu de Osa, nu-i așa? râse Magistrul din fotoliul său.

– Ă, nu…, răspunse Asht, înroșindu-se la față. Aș vrea o mică sticluță de doma. Dacă ai putea. Te rog?

Asht părea aproape febril.

– Oh, da. Desigur, desigur. Pentru prieteni, cum să nu? Lorris, dacă ești amabil să-i aduci domnului Kerrisham o sticluță din aceea, de pe raftul de sus din pivniță, spuse Turrim, aruncându-i servitorului o cheie de argint pe care o scosese dintr-un buzunar invizibil al hainei sale.

Lorris o prinse rapid, făcu o plecăciune și ieși din cameră.

Mira era în stare de șoc. Asht venise aici să ia poțiuni semi-interzise? Tot ce-l interesa era să simtă fiorul și să poată face magie pentru câteva ore? Furia începu să-i fiarbă din nou în vene.

– Ă, e în regulă dacă… ă… dacă plătesc altă dată? se bâlbâi Asht, în timp ce servitorul îi întindea un mic flacon de sticlă în care strălucea un lichid albastru.

– Desigur, Kerrisham. Suntem prieteni, spuse Magistrul afișând un zâmbet fermecător, ceea ce putea însemna fie că Asht îi era deja dator vândut, fie că voia să-l aibă la mână pe bard cu ceva. Dacă aș fi știut că-ți place atât de mult doma…, râse Turrim, lăsând fraza neterminată.

– Dacă ai fi știut…, râse și Asht, făcând o mică plecăciune timp în care îi aruncă o scurtă privire Mirei. Mulțumesc, Turrim. Ar fi mai bine să plec. Trăsura mă așteaptă la intrare.

– L-a lovit cineva cu o vrajă? Sau de ce ne ignoră? șopti Vel la urechea Mirei, dar fata nu-l auzi, din cauza bătăilor furioase ale inimii.

– Ticălosule! strigă Mira, înainte ca Asht să iasă din încăpere. Ne punem gâtul în pericol pentru tine și tot ce te interesează este să mai iei o doză de magie?

– O cunoști, Asht? întrebă Magistrul, ridicând o sprânceană stufoasă.

– Nu, răspunse bărbatul. Ai niște oaspeți ciudați, mai zise, și se îndreptă spre ușă.

– Din cauza ta am intrat în casa Magistrului! urlă fata cu toată forța, țâșnind spre Asht, pregătită să-l apuce de gât.

Orbită de furie, se lovi cu genunchiul de masă atât de tare, încât o dărâmă în cădere.

– Sunt sigur că este o neînțelegere la mijloc. Probabil am petrecut o noapte cu sora ei. Iartă-mă că te-am deranjat, Turrim. La revedere!

Asht se îndepărtă în grabă, lăsând în urma lui o Mira întinsă pe podea, un Vel cu gura căscată și un magician confuz.

– Lorris! Lorris! Vino și curăță aici, te rog! Și tu, își îndreptă vrăjitorul atenția spre Mira, ai câteva explicații de dat. Ridică-te!

Servitorul se grăbi să pună masa pe picioare și să așeze toate lucrurile înapoi pe ea, apoi ieși din cameră.

– Hai sus, nu a fost nimic serios. Chiar dacă ți-ai fi rupt piciorul, aș fi putut să-l repar, poate, spuse Turrim, punându-și pipa deoparte și apropiindu-se de Mira.

– Ai nevoie de ajutor să te ridici? întrebă Vel, care era în genunchi lângă ea, dar Mira îl împinse la o parte.

Magistrul era la un pas de ea. Mira se aruncă asupra lui ca un animal sălbatic care, în loc de gheare, avea un cuțit. Acesta își găsi repede calea spre gâtul bărbatului, iar într-o clipă, Turrim era întins pe spate, cu Mira deasupra lui.

– Oh, asta este palpitant, zâmbi Magistrul.

– Vel, ia cutia! Plecăm!

– Ești încăpățânată. Și oportunistă. Îmi placi, îi surâse Turrim. Deci, sigur nu-l cunoști pe Asht?

– L-am văzut pe la taverne, cântând, spuse Mira cu sarcasm. Și aveam nevoie de un motiv să iau cuțitul de pe masă. Acum, vom pleca, și ne vei lăsa să plecăm, și, în felul ăsta, nu-ți pătezi cămașa de noapte cu sânge.

Magistrul aprobă din cap.

– Vel, ești pregătit?

– Ă… Da. Dar cutia a dispărut…

– E pe masă, servitorul…, începu Mira uitându-se peste umăr, brusc dându-și seama că fuseseră înșelați.

Era totuși o competiție. Nu erau singurii care căutau vraja.

Filai, șopti Magistrul, iar Mira fu aruncată de pe el, izbindu-se de fotoliul care, la rândul lui, căzu pe spate.

Mira era din nou pe podea, o nouă durere înflorindu-i între coastele de pe partea dreaptă. În clipa următoare, Vel aruncă trei cuțite spre Magistru. Acesta îl privi, continuând să zâmbească. Toate cuțitele se împlântară în peretele din dreapta lor, departe de trupul vrăjitorului. Bărbatul se mulțumi doar să ridice din umeri, parcă cerându-și scuze.

– Ce facem acum? șopti Vel, alăturându-i-se Mirei lângă fereastră și ridicând fotoliul între ei și Turrim.

– Plecăm.

– Dar cum? El blochează ușa.

– Când o ușă se închide…

– Dar suntem la etajul doi… cred… Și căruța este pe partea cealaltă…, spuse Vel intuind ce propunea fata.

– Ai puțină credință, Vel! șuieră Mira și, fără să piardă o clipă, se aruncă prin fereastra deschisă.

Un moment mai târziu, Vel o urmă, blestemând. Spre uimirea lui, nu se izbiră de pământ, ci căzură direct în căruța cu fân pe care o lăsaseră pe partea cealaltă a turnului.

– Copii, de câte ori trebuie să vă salvez fundurile? râse Asht care purta o pălărie cu boruri largi.

Bardul pocni din bici și calul se icni din loc trăgând căruța după el pe aleile înecate în beznă ale Nisalului.

***

O ușă care cu doar câteva clipe nu fusese acolo se deschise în zidul de piatră neagră – o invitație să intre. Mira avea impresia că pășeau într-o capcană. Vel ar fi preferat să stea de șase, afară, dar curiozitatea era mai puternică. Voia să-l vadă cu ochii lui pe Asht în acțiune, căci Bardul Nordului insistase să vină cu ei pentru a-i da vrăjitoarei vestea cea proastă – că au pierdut vraja.

Tinerii îl urmară pe bard de-a lungul unui culoar lung, până ajunseră, spre uimirea lor, într-o grădină neobișnuită, aflată într-o peșteră în care strălucea un soare vesel de primăvară. La umbra unui stejar, vrăjitoarea citea o carte, cuibărită între rădăcinile mari ale copacului. Era desculță, iar degetele de la picioare se jucau cu firele de iarbă verde. Vrăjitoarea își ridică privirea.

– Bine ați venit în grădinile mele! Mira. Vel. Și dragul meu Bard al Nordului! Mi-ați recuperat prețioasa vrajă?

Wanya Voroshka era o femeie înaltă, cu păr negru, buze pline și o privire pătrunzătoare, care putea să-i provoace oricui un atac de cord: fie de plăcere, fie de frică.

– Despre vrajă am venit să…, începu Mira.

– Vrăjitoareo, ai fost la un pas să-mi omori prietenii cu jocul tău mărunt, o luă Asht în primire.

– Riscurile meseriei, presupun, răspunse ea, iar zâmbetul larg i se transformă într-o linie subțire de culoarea sângelui.

– Ai fi surprinsă să afli cât de lipsite de risc sunt eforturile noastre, când persoana care ne plătește nu ne trădează!

– Asta e o acuzație sau o scuză?

– Știi bine că e prima variantă, Wanya! mârâi Asht. Nu mă deranjează concurența, e o piață liberă… Dar…

– Cuvinte sofisticate pentru un bard…

– Nu sunt aici în calitate de bard, ci ca om de afaceri. Iar tu ai încălcat contractul!

– Explică-te, îi ceru Wanya, încruntându-se.

Cartea era de mult uitată în iarbă, iar Asht avea toată atenția vrăjitoarei.

– Da, Asht. Sunt la fel de curioasă. Sau, pe lângă un Magistru, vrei să înfurii și o vrăjitoare? șopti Mira.

– Ar trebui să știi, Wanya, răspunse Asht, ignorând înțepătura Mirei, că nu mă deranjează deloc faptul că i-ai angajat și pe alții să facă aceeași treabă ca noi. Mă deranjează însă faptul că i-ai trimis și pe ceilalți să dea lovitura în aceeași noapte. Doar tu, pe lângă cei doi de aici, știai când intenționam să punem planul în aplicare, pentru că tu însăți ne-ai sfătuit să furăm vraja în timpul petrecerii organizate de Magistru.

– Zarva de la petrecere ar fi acoperit orice sunet ați fi făcut voi, spuse vrăjitoarea cu indiferență.

– Sau asasinarea echipei mele. Dar să punem asta deoparte pentru moment. Ceea ce urăsc cu adevărat este să fiu trădat!

– Nu știu despre ce vorbești, bardule, mârâi Wanya, și nici nu prea mă interesează. Ai vraja?

– Lucrurile se vor întâmpla în felul următor, se prefăcu Asht că nu o aude. Îi vei returna Mirei cele cincizeci de monede de aur pe care le-a dat mită slujitorului, ne vei plăti cele trei sute de monede de aur pe care ni le datorezi pentru că am obținut vraja, iar mie îmi vei da pergamentul. Poți să păstrezi cutiuța aurie.

– Asta e una dintre poveștile pe care le inventezi tu prin taverne ca să cerșești bani de la oameni? Pentru că această aberație cu siguranță nu valorează nici măcar cinci copeici! îi răspunse vrăjitoarea, ridicându-se în picioare.

– Nu e o poveste, ci un adevăr. La fel cum am fermecat și vitraliul în timpul petrecerii, astfel încât Magistrul să nu poată intra ca să mute vraja în altă parte, la fel am aruncat vreo două farmece peste banii cu care Mira l-a mituit pe slujitorul lui Turrim. Și ce să vezi, surpriză! Urma lor duce înapoi aici. Pentru că servitorul Magistrului e omul tău. Nu mă insulta negând, te rog.

– De ce ar fi mutat Turrim vraja, în camera secretă? Doar nu știa că cineva dorea să-l jefuiască? întrebă Vel curios să afle toate detaliile.

– El vinde doma celor mai disperați oameni din Nisal. Oameni care au legături cu lumea subterană a cetății. Indivizi care, pentru un strop de poțiune, ar împărtăși anumite secrete cu alți indivizi nu tocmai de treabă, îi răspunse Asht, însă ochii lui nu se mutară o clipă de pe chipul vrăjitoarei.

– Tu! Tu ești cel care m-a trădat! strigă femeia. Tu l-ai avertizat pe Turrim că umblu după vrajă!

– Nu tocmai. El știe doar că cineva este în căutarea ei și ar face orice ca să pună mâna pe ea. Dar dacă nu părăsim casa ta în următoarea oră, cu o pungă voluminoasă de monezi și cu pergamentul – pe care, după cât spațiu ai aici, presupun că l-ai citit deja – atunci Magistrul va descoperi cine a plătit jaful acesta, iar iadul se va dezlănțui peste această frumoasă poiană. Și, desigur, peste capul tău.

– Crezi că un Magistru va crede balivernele unui bard mincinos, dependent de doma?

– Mira, cum m-a numit Turrim în nenumărate rânduri?

– Prietenul meu. Prietene. Și cred că ți-a zis și dragul meu prieten, răspunse Mira imediat.

Vrăjitoarea începu să meargă agitată prin iarbă, cu pumnii încleștați de furie.

– Tu… Tu, zdreanță, ticălos impertinent, talpa spurcată a lui Kraner, bou bleg de cântăreț fals, ramolitule…

– Ei, ei. Îți recomand să te oprești! Totul până la talentul meu de bard! Eu nu te-am numit o vrăjitoare proastă în fața prietenilor tăi vrăjitori, nu-i așa?

– Ar trebui să te incinerez aici pe loc! Să vă fac scrum pe toți trei!

Vel și Mira priveau confuzi de la calmul amenințător al lui Asht la furia neputincioasă a Wanyei.

– Cu siguranță. Dar nu vei face asta, pentru că știi că soarta ta va fi mult mai rea decât a noastră.

– Nu mă vrei ca dușman, cântăreț de trei parale! urlă vrăjitoarea la el, cu chipul înroșit de furie.

– Nici tu pe mine, și încetează cu insultele, că nu ajută la nimic. Dă-mi banii și pergamentul! Astfel, dragul meu prieten Turrim află cine a fost în spatele jafului.

– Bine, cedă în cele din urmă vrăjitoarea.

O creangă se întinse din copacul de lângă ei, de capătul ramurii atârnând o pungă plină cu monede de aur. Vel o luă. O altă creangă coborî cutia de aur. Mira o verifică: vraja era înăuntru.

– Totul e în regulă, spuse fata.

– Și încă un lucru, adăugă Asht, aruncând un săculeț la picioarele Wanyei. Te rog…

– O bocceluță? Folosești această capodoperă de vrajă pentru o bocceluță? întrebă vrăjitoarea cu dispreț. Măcar ai vreo idee ce face această vrajă?

– O grădină într-un munte? zâmbi Asht.

– Așadar, înțelegi ceva din puterea ascunsă în aceste două cuvinte…

– Eu nu înțeleg nimic, zise Vel. Mi-ar plăcea să știu, dacă nu te superi.

– Face aventurile mai… demne de efort, îi răspunse Asht.

– Și, prin aventură, evident că se referă la a șuti lucruri, completă Mira.

– Desigur, îi făcu Asht cu ochiul.

Wanya luă bocceluța și șopti cele două cuvinte în interiorul ei.

– Mulțumit acum? întrebă vrăjitoarea aruncându-i bocceluța lui Asht.

– E o plăcere să fac afaceri cu tine, Wanya, se întoarse Asht pe călcâie, luând-o din loc, cu Vel și Mira la doar doi pași în urma lui.

***

În acea seară, în camera de sus din taverna lui Obert, Mira, Vel, Asht și mai mulți membri ai bandei lor de hoți sărbătoreau cea mai recentă lovitură de succes. Asht cânta unul dintre cântecele lui deochiate, Vel și ceilalți râdeau, beau sau dansau în spațiul mic din jurul mesei, călcându-se unii pe alții în picioare. Nu le păsa. Erau fericiți și ceva mai bogați. Cel puțin în acea noapte. Doar Mira stătea într-un colț cu gândurile ei și paharul de mied aproape neatins. După încă un cântec, Asht se aruncă pe scaunul de lângă ea.

– Ce-i cu fața asta? De ce nu te distrezi? Am făcut o mică avere! îi strigă el în ureche, ca să se facă auzit peste zarva celorlalți.

– Da.

– Și? Care-i problema? Bea încă un pahar! Obert face cinste, râse Asht. Și e din rezerva aia bună.

– Problema ești tu, Asht. Tu mă deranjezi. Adică, nu acum. Dar eu… Eu nu reușesc să văd cu adevărat cine ești dincolo de toate personajele astea pe care le joci. Nu știu niciodată ce gândești de fapt. Ce vrei.

Mira îl privi pe bard în ochii lui albaștri, din care toată beția se risipise brusc.

– Vezi? Asta-i ce încerc să spun! Nici măcar nu ești beat, doar te prefaci, deși ai băut mai mult decât toți ceilalți de aici!

– Cu siguranță am băut mai mult decât tine. Dar o minte trează e un preț scump de plătit, draga mea Mira. Nu face greșeala mea, murmură Asht.

– Da, sigur. Tu, de fapt, doar te prefaci treaz, căci ficatul îți plutește în mied, nu?

– Și asta e o posibilitate. Acum spune-mi, ce te deranjează cu adevărat?

– Din toată încurcătura asta, zise Mira privind podeaua, nu înțeleg de unde știa Wanya de vraja Magistrului?

– Oh… Asta nu e greu. Pereții au urechi și ferestrele au ochi. Și, de obicei, oamenii vorbesc. Mai ales despre magie puternică și secretă, râse el. Bârfele circulă repede.

– Purtate de oamenii ăia disperați după doma, care l-ar avertiza pe Turrim despre planurile vrăjitoarei, doar-doar mai primesc o doză la preț mai mic?

– Exact, zise Asht și luă o înghițitură de mied.

– Nemernicule, zâmbi Mira, înțelegând. I-ai păcălit pe amândoi. Știai de vrajă, așa că i-ai spus și vrăjitoarei. Apoi l-ai avertizat pe Magistru despre un posibil furt pus la cale de ea, deși ei i-ai promis că i-o aduci. Apoi, ai ferecat vitraliul din biroul lui Turrim, ca el să nu o poată muta din camera de studiu, dar noi să o putem găsi. Dar Wanya  te-a păcălit pentru o clipă, căci a pus totuși mâna pe vrajă cu ajutorul spionului ei – servitorul lui Turrim. Dar nu pentru mult timp. Toate acestea au fost… mâna ta. Dar de ce? Și de ce nu vine Turrim după noi?

– Sincer, nu știu. Nu știu de ce nu aduce Magistrul un potop de vrăji pe capul nostru chiar acum, habar nu am. Probabil e prea rușinat că l-au păcălit niște hoți de două parale. Sau poate vrea pur și simplu să mă aibă pe mine la mână. Turrim nu e prost, nici pe departe.

– Nu ai răspuns la prima întrebare. De ce ne-ai băgat în asta? De ce ai vrut să pui mâna pe vrajă?

Asht o privi îndelung, cu căldură.

– Tu… Voiai vraja pentru tine, zise Mira. De ce nu ai luat vraja și n-ai fermecat tu bocceluța? Sigur ți-a mai rămas ceva doma de ieri până azi.

– Mira, vrăjile acestea simple, dar puternice, care pot altera realitatea… sunt genul de magie pe care eu nu o pot face… oricâtă doma aș consuma. E nevoie de cineva cu puteri mari, înnăscute.

– Deci, ai păcălit doi dintre cei mai puternici vrăjitori din Nisal pentru a obține un sac fermecat?

– Imaginează-ți cât de multe comori vor intra în bocceluța asta la următoarea noastră misiune. E imensă pe dinăuntru. E un sac fără fund. Asta numesc eu gândire pe termen lung, spuse Asht, ridicându-se de pe scaun.

O porni drept spre unul dintre băieții care ciupea coardele lirei sale.

– Dă-o-ncoace, să-ți arăt eu cum cântă un adevărat bard! răcni Asht peste ceilalți. Iar melodia asta e pentru prietena mea genială de acolo, fără de care toate aceste bogății n-ar fi ajuns în buzunarele noastre. Pentru Mira!

– Pentru Mira! strigară și ceilalți.

– Și pentru ajutorul ei, Vel!

– Pentru Vel! strigară toți și apoi izbucniră în râs.

– Ajutor? Stai, ce? De ce sunt eu ajutorul…?

Cuvintele lui Vel fură acoperite de baritonul tunător al lui bardului:

 

Plecați urechea, dragi prieteni și bețivi

De fapte mărețe și hoții să vă zic!

Peripeții, avuții și sfârșituri sumbre

Se-mpletesc cu temeri ce fac inima să zburde!

Autor