Pisica mi-a adus o carte

Pisica mi-a adus o carte. Ca de obicei, îi dădusem bani pentru un iaurt grecesc și un croissant cu unt, din cele care se vând în ambalaj. Aceasta ar fi greutatea transportabilă în teleguța care o urmează la cumpărături, prinsă cu ham roșu de spinarea ei tărcată. Aceasta ar fi cantitatea maximă de alimente pe care mi-o permit să o mănânc zilnic. Sub 500 de grame, sub 800 de kilocalorii. Ați zice că nici măcar o pisică nu mănâncă așa puțin, dar vă asigur că a mea nu flămânzește. Bilețelul pe care i-l pun în teleguță, adresat băcanului, zice așa:

Iaurt grecesc

Croissant cu unt (ambalat)

De restul, mâncare pentru pisică, ce vrea ea.

Mulțumesc.

Am ales varianta aceasta pentru că sunt încredințată că mica felină știe ce este mai bine pentru ea, altfel nu ar fi încheiat trei luni bătând zilnic drumul de la bloc până la băcănie și înapoi. Așadar, am bănuit că a făcut ceva economii din care și-a cumpărat cartea. Sau poate că i-a pus-o cineva în teleguță. N-ar fi prima dată când sectanții încearcă să ne compromită cu materiale despre salvarea care vine din iubirea pentru animale. Pentru toate animalele, mai precis. Ba chiar, de câteva ori, pisica a venit acasă cărând după ea mici pungi cu zahăr pudră, într-o invitație nebunească la sinucidere colectivă. Numai un nebun ar putea să țină zahăr în casă când are o pisică. Sigur că, în toate aceste cazuri, au lipsit croissant-ul și iaurtul, iar eu a trebuit să aștept nemâncată până a doua zi, când pisica a putut ieși din nou la cumpărături.

Dacă vă zic și cum arăta, cred că o să înțelegeți întrutotul de ce cartea nu mi-a stârnit o curiozitate deosebită. Coperți soioase, rupte la colțuri, de pe care scrisul, dacă existase vreodată, fusese șters de toate mâinile prin care trebuie să fi trecut. Între ele, paginile ferfenițite, aproape casante, stăteau îngrămădite ca burduful unui acordeon. Emanau un puternic miros de umezeală și mucegai, care amintea de un subsol inundat frecvent. De altfel, scrisul arăta de parcă ar fi plouat pe el, cu unele rânduri atât de șterse, încât fuseseră îngroșate cu o cariocă roșie, iar altele acoperite cu o pastă de culoarea mâlului – mărturii ale caznelor prin care trecuse până să ajungă la mine. O carte-jurnal, am concluzionat în timp ce o scoteam pe balcon, unde țin minte că vântul a și început să-i răscolească foile, pentru că a trebuit să pun un teanc de ziare vechi deasupra, ca să nu le rupă. Intenția mea era ca a doua zi să-mi trimit pisica să o returneze băcanului în aceeași stare în care o luase. În acest scop, adăugasem, pe biletul de cumpărături, și un post-scriptum: Vă înapoiez cartea. Cred că ați greșit destinatarul.

Dar uite că în noaptea aceea s-au pus pe țipat și pe trosnit. Le auzeam din balcon, ecouri de râsete sălbatice, batjocoritoare, pulsând în beznă ca niște palme primite pe neașteptate, când mai puternice, când mai slabe, lovind și plesnind fără odihnă. Din când în când, li se alăturau împușcăturile și sudalmele hoherilor, dar acestea erau la fel de ineficiente ca propria-mi teamă. Animalele, oricare ar fi fost ele, păreau să fie foarte agile. Am pândit multe ore parcarea din fața blocului, cu mașina ei ruginită, cea care fusese a vecinului de la unu, un bărbat cu burtă mare și picioare subțiri, primul și ultimul înhățat din blocul nostru. Acum trei luni, toți cei care putuseră să plece o făcuseră deja. Au încărcat ce avuseseră de încărcat în mașini și duși au fost. Când în parcare nu mai rămăsese decât rabla burtosului, pufnind și troncănind printre vălătuci de fum, începea deja să se însereze. Pentru prima dată, blocurile pe care le vedeam de la geamul meu rămâneau mute, fără lumini aprinse, fără murmurul tihnit al familiilor reunite, fără așteptarea înfrigurată a unei noi zile. În tot acest tablou, numai mașina grasului părea însuflețită, o fiară diformă, de culoare sângerie, ce răspândea în jur o lumină pală. Însuși grasul stătea nemișcat, cu o mână sprijinită pe șold și cu alta pe capota ridicată, și cu capul aplecat spre burta deschisă a mașinii. Când s-a auzit țipătul, a tresărit și s-a lovit de tija care susținea capota. Eu am tresărit și mi-am mușcat limba. Cineva îi striga să fugă. Fugi, grasule, că vin! Nu îmi dădeam seama de unde venea glasul acela atât de puternic, încât putea acoperi gâlgâitul motorului, iar grasul și-a ridicat capul în direcția mea, probabil și el frământat de aceeași nedumerire. Cine striga? Cine venea? De unde? Cu ce intenții? Oare știu eu ceva? Am văzut? Cum nu? Grasul se uita în jur și se răsucea în jurul propriului ax, o balerină umflată într-un simulacru de cutie muzicală. Apoi i-am auzit mârâind. Sau poate că doar mi-am închipuit că ei își vestesc cumva prezența prin sunete guturale. Ca tu să știi că sunt acolo și să te înspăimânți. Să ți se înmoaie picioarele și să îți simți toată vlaga alunecându-ți în tălpi, să se învârtă pământul cu tine, iar stomacul să te ardă pe dinăuntru. Să te întrebi, prostește, cu ce ai greșit ca să ți se întâmple ție. Și-apoi, cu o brumă de speranță, să o rupi la sănătoasa, să cauți o ascunzătoare, să te cațări, să îți sapi groapă în pământ, orice, numai să scapi. Sau să rămâi locului și să te rogi. De ei, să nu te vadă, să aibă milă, să înțeleagă că ești doar un om, o ființă fără apărare, că nu le-ai făcut nimic nici lor, nici altora ca ei, mici sau mari, că ai fi dispus să sacrifici orice dacă te-ar lăsa să trăiești. Grasul n-a apucat să facă nimic din toate astea. Încă se mai învârtea năuc, când prima siluetă a sărit peste mașina lui și l-a dărâmat din picioare. Nici nu știu ce era. Felină? Canidă? Nu m-a interesat să aflu. M-am retras din balcon cu palmele peste urechi, ca să nu mai aud urletele bărbatului. Toată noaptea mi-am petrecut-o în baie, cu o pătură pe umeri și o bâtă în mână, așteptându-i să dea buzna peste mine. Dar n-au făcut-o. Dimineața, când am îndrăznit să ies pe balcon, trupul grasului dispăruse și, în locul în care țineam minte că își executase dansul curiozității neîncrezătoare, se mai găsea doar o mâzgă purpurie. Mașina tăcuse, cu rezervorul golit. Mai pe seară, ne-au anunțat că drumurile sunt închise și că, spre binele fiecăruia, este necesar să rămânem în case. Tot atunci, fiecare familie care nu reușise să plece a primit câte o pisică, pentru satisfacerea nevoilor de consum și socializare.

Am făcut paranteza asta ca să înțelegeți de ce mi-am petrecut întreaga noapte alergând între vizor și balcon. Mă așteptam ca un alt nenorocit să împărtășească soarta Grasului, iar acest nenorocit, mă temeam, nu puteam fi decât eu. Bănuiam că mai erau și alți locatari în apartamentele de la etajele inferioare, vecini prinși, ca și mine, în casele lor, sau străini aciuați din alte părți, dar pe scara blocului era liniște. De afară, în schimb, răzbăteau înjurături, gemete, obiecte grele căzând de la înălțime, apoi ghearele lor zgâriind asfaltul. Abia când a început să se lumineze de ziuă s-au potolit.

După ce soarele a început să-mi încingă geamurile, am coborât la parter împreună cu pisica, i-am legat teleguța de spinare și i-am descuiat ușa. Am urcat în apartament, să o urmăresc de pe balcon plecând și întorcându-se. Este ritualul nostru, ca eu să o petrec cu privirea pe lângă rabla Grasului, pe sub teii uscați de la cât își ascuțiseră ei ghearele pe trunchiurile lor, apoi tot înainte, pe aleea plină de gropi care șerpuiește printre blocurile semi-abandonate, până când buruienile înalte o vor ascunde de ochii mei. Mă gândesc că privirea mea ar putea să o protejeze. Că răul, sub orice formă, ar ezita să se atingă de ea dacă ar ști că undeva, nu prea departe, este cineva căruia îi pasă de această pisică tărcată; că un om ar plânge dacă ea nu s-ar mai întoarce, nemângâiat că nicio altă pisică nu i-ar putea lua vreodată locul. Nici n-am observat că am uitat să îi dau cartea, ascunsă sub maldărul de ziare. Când s-a întors, pisica șchiopăta de un picior și bale lungi, rozalii, îi atârnau de gât. Croissant-ul era tare și sfărâmicios, înfășurat într-un șervet pe care cineva scrisese la iuțeală, cu un amestec de litere mari și mici: BăCănia SanCHiS.

Foaia mi-a tremurat în mână, în timp ce mă gândeam ce anume putea însemna închiderea băcăniei. Nu mai existau alimente de vânzare? Sau nu mai voiau să ne țină în spinare, așa cum hoherii ne reproșaseră de atâtea ori? Că noi stăm în case, în timp ce ei își riscă viața pe străzi, să ne apere. Să știți că eu am muncit când eram în putere și, dacă aș fi fost mai tânără, aș fi luptat ca orașul să fie în siguranță. Nu zic, aș ieși chiar acum dacă m-ar lăsa, dar cu ce folos? Aș putea ține o bâtă în mână, dar aș putea lovi?

Poate că mi s-ar face milă, vă gândiți, și poate că nu v-ați înșela. Mi-e milă și de pisică, fiindcă știu că drumurile ei nu pot continua la nesfârșit. O fi având ea nouă vieți, dar sunt sigură că o parte dintre ele s-au dus deja. Una chiar în ziua aceea când s-a întors șchiopătând. O prinseseră, carevasăzică, mi-era clar după sângele care i se închegase pe piciorul rănit și pe piept. Am curățat-o cu o cârpă înmuiată în apă și i-am uns pielea sfâșiată cu tinctură de iod. Nu a plâns, săraca, deși sigur că o ustura și o durea. Mai mult, m-a lăsat să o întorc pe toate părțile ca pe o păpușă.

Apoi am scos croissant-ul pe balcon, să îl mănânce păsările. Deși încă mai avea piciorul prins în bandaje, pisica tot le-a pândit cum veneau și ciupeau din crusta fărâmicioasă. Apoi, în ciuda avertismentelor mele, a prins două vrăbii, pe care mi le-a lăsat la picioare cu un gest ceremonios. Oricât de milă mi-era de bietele păsări, trebuie să recunosc că mă îngrijora risipa pe care aș fi făcut-o lăsându-le să putrezească. Mi-ar fi plăcut să le prăjesc în puțin unt și să presar deasupra busuioc proaspăt și ceapă verde, dar nu aveam decât nenorocitul de iaurt. În plus, mirosul de carne prăjită risca să le atragă atenția. Așa că am înăbușit cele două vrăbii la foc mic, într-o crăticioară cu capac. Înainte să le mănânc, le-am presărat cu un pic de sare rămasă în dulapuri de cine știe când, dar chiar și așa, n-am simțit nicio fărâmă de bucurie pentru această neașteptată variație în dietă. Auzeam pași pe scara blocului. Chiar în timp ce îmi înfigeam dinții într-o aripă, câteva etaje mai jos, cineva urca pe melcul din beton. Îi auzeam tot mai limpede pasul, mersul, răsuflarea. Era doar unul, dar asta nu mă făcea să mă simt mai bine. Prezența unui om la etajul patru al unui bloc, în care nu țin minte să mai fi urcat vreodată cineva din ziua în care descărcaseră pisicile și le lăsaseră în cuști în fața ușilor, mi se părea o insolență. Și o amenințare voalată. Cine are dreptul și banii să umble nestingherit pe străzi, chiar și ziua?

Am strâns în grabă resturile mesei și m-am postat în dreptul ușii, cu ochiul lipit de vizor. O siluetă făcută parcă din ceață creștea din capătul palierului. Lumina care pica prin golul dintre etaje îi țesea o aură strâmbă pe jumătatea din stânga a corpului. M-am rugat în sinea mea să meargă mai departe, dar s-a oprit chiar în dreptul ușii mele și și-a lungit gâtul spre vizor, de parcă, la rândul lui, ar fi vrut să mă spioneze. Mi-am simțit genunchii moi și primul impuls a fost să mă preling ușor pe lângă ușă și să mă chircesc pe linoleumul uscat, să mă micșorez până când aș fi putut evada pe dedesubt, prin despărțitura infimă dintre ușă și prag, departe de cușca în care străinul voia să intre, să mă rostogolesc pe scări până afară, apoi pe alei și prin iarbă, ca un ciulin bătut de vânt. Dar am rămas locului, privind capul turtit sub gluga neagră, cu nasul ascuns în gulerul înalt al pardesiului. În spatele meu, am auzit pisica mârâind. Taci, proasto, am certat-o în sinea mea, dar gândul nu a ajuns până la ea, care continua să zgrepțene la ușa închisă a balconului. Obrazul pe care îl țineam lipit de ușa apartamentului a început să-mi vibreze, zgâlțâit de ciocănitul puternic al străinului.

– Știu că ești acolo! a strigat atât de tare, încât am fost convinsă că s-a auzit până în stradă.

De altfel, imediat ce el a tăcut, am auzit un scârțâit urcând dinspre etajele inferioare. Poate o ușă care se deschidea, poate un scaun târât spre vizor, n-am apucat să merg prea departe cu speculațiile. Străinul și-a reluat aproape imediat ciocănitul insistent. În spatele meu, pisica mârâia, zgâria și scuipa. Eu însămi eram cuprinsă de îndoieli și spaime care nu făceau decât să sporească la fiecare ciocănit de-al lui și fiecare amânare de-a mea. Dacă mai bate o dată, îi deschid. El ciocănea de două ori, iar eu continuam să-mi zic că după următoarea. Să fi trecut așa minute bune… Pisica deja nu mai zgrepțăna spre balcon, ci spre ușa în care ciocănea străinul. Ea pe dinăuntru, el pe dinafară, păreau să se caute. Cu intenții diferite, dar măcar își recunoșteau unul altuia prezența. Eu rămâneam la mijloc. Speriată. Obosită. Conștientă că el nu avea să renunțe. Conștientă că pisica nu avea să tacă.

– Am venit după carte, a spus el, întrerupând pentru o vreme șirul ciocăniturilor.

Prima mea reacție a fost să întreb ce carte, aici nu este nicio carte care l-ar putea interesa pe el, uite, pe toate le-am făcut avioane și le-am aruncat în stradă. Dar n-am rostit niciun cuvânt, ci mi-am întors ușor privirea spre pisică, pe care am găsit-o cu blana înfoiată, de parcă se pregătea să mă apere dacă ușa ar fi cedat sub loviturile puternice ale străinului. Probabil că îi mai rămăseseră suficiente vieți ca să își permită luxul de a mai pierde una. Am încercat să îmi aduc aminte câte avea în acel moment, dar prezența zgomotoasă a bărbatului mă împiedica să gândesc limpede.

– Uite, a spus el și l-am văzut prin vizor băgându-și ambele mâini în buzunare, am bani să o cumpăr.

Un șomoiog de bancnote mi-a blocat vederea.

Am înghițit în sec, calculând oportunitățile pe care mi le oferea suma consistentă. Practic, puteam plăti un hoher să îmi aducă de mâncare, poate chiar să mă însoțească până la băcănie, dacă voiam să fiu extravagantă. Dar n-am ajuns până la vârsta mea pentru că am luat de bune lucrurile care sună prea bine pentru a fi adevărate. Sau pentru că m-am grăbit cu deciziile. Trebuia să fie ceva important în cartea aceea, dacă un străin era dispus să-mi ofere atâția bani. Din nou mi-am înfrânt curiozitatea de a mă întoarce spre pisică. Oare cât dăduse pe carte? Sau, oare, nu cumva o furase?

– Dacă îți place, o poți păstra, a urlat el, iar glasul i s-a multiplicat de zeci de ori, izbindu-se de pereții înguști ai casei scărilor. Mie îmi trebuie doar scrisoarea. Doar scrisoarea, înțelegi?

Când a început să izbească din nou în ușă, pisica mea a mârâit atât de puternic, încât i-a acoperit ciocăniturile. Bărbatul a înghețat cu pumnul în aer, iar ochii lui s-au mărit, privind disperați în jur. Apoi s-a scuturat ca după un vis urât, și, cu pași mici, lipsiți de zgomot, a început să se îndepărteze. A coborât o treaptă, și încă una, privind mereu peste umăr, iar fața lui parțial acoperită de glugă căpătase o expresie hăituită, aceeași pe care o văzusem și la vecinul cel gras când intrase în jocul lui fatal. Ușor, ușor, bărbatul a dispărut, o nălucă în urma căreia nu mai rămăseseră decât bătăile puternice ale inimii mele. Pisica se culcase pe o parte, cu ochii închiși, pesemne simțea ea ceva ce mie îmi era inaccesibil.

Dar nu aveam nicio îndoială că se va întoarce, poate însoțit de alții ca el, care m-ar fi putut convinge să predau cartea imediat. Știam că nu am prea mult timp la dispoziție, așa că am ieșit pe balcon, să caut sub ziare. Gândindu-mă că o să-l zăresc plecând, m-am apropiat de balustradă și m-am aplecat un pic în afară, spre parcarea părăsită și teii aplecați peste alei. Mi s-a părut că aud din nou hohotul acela sălbatic, doar că mult diminuat, de parcă animalele ar fi stat la pândă și, din pricina încordării, pufneau într-un râs pe care nu și-l puteau reține. Am înșfăcat cartea și m-am retras în siguranța apartamentului meu, cu ușa balconului închisă. Am început să dau pagină după pagină, făcând mici pauze pentru a-mi scutura degetele de bucățile de celuloză care mi se prindeau de piele. Mi-am plimbat arătătorul peste rândurile îngroșate de carioca roșie, în căutarea unui indiciu despre adevărata ei valoare. Am recunoscut câteva citate din cărți, intercalate printre cugetări insipide care nu îi puteau aparține decât celui, sau celei, care le scrisese.

Am trântit volumul pe masă, dezamăgită că m-am încăpățânat să o păstrez crezând că ascundea o comoară. A căzut peste masă, cu cotorul în sus, s-a dezechilibrat, a alunecat pe covorul tocit și a rămas acolo sprijinit pe o parte de paginile îndoite. O singură foaie mai zbura din volum, și pe aceea pisica mea, foarte promptă, a început să o vâneze fără milă. A sărit peste pagină și a prins-o cu labele din față. A strâns-o ușor, în timp ce făcea o tumbă prin aer. Foaia s-a zbătut, iar colții ascuțiți au mușcat-o nemilos. Pisica a lipit-o de perete, mototolind-o și molfăind-o cu colții. A trebuit să strig de două ori la ea ca să îi dea drumul.

Am netezit-o cu latul palmei înainte să-mi mijesc ochii peste scrisul mic, bolovănos, al cuiva care nu părea obișnuit să scrie.

Dragă M,

M-am tot gândit la plecare. Știu ce o să zici, că nu avem nevoie să ne ducem în altă parte, că orașul este sigur și că între zidurile lui suntem protejați. Armata păzește intrările. Hoherii patrulează pe străzi. Depozitele și magazinele de alimente sunt în continuare bine aprovizionate. Canalizarea funcționează, la fel și rețeaua de electricitate, chiar dacă pe partea astea sunt deseori probleme. Pisici sunt destule pentru toți cei care nu pot ieși din case. Mai protejați și mai bine hrăniți n-o să fim nicăieri, o să zici.

Și s-ar putea să ai dreptate. Zic s-ar putea pentru că, până de curând, și eu am gândit așa. Apoi mi-am dat seama că este o capcană a propriei noastre minți, fiindcă ignorăm puterea lor, capacitatea lor de a găsi cotloane, unghere, spărturi în ziduri, fisuri pe care să le lărgească folosindu-se de colții supradimensionați. Am auzit din surse sigure că o turmă de cerbi noi nu are nevoie de mai mult de o singură noapte ca să dărâme un zid împungându-l cu coarnele. Nu vreau să mă gândesc de ce ar fi capabil un elefant nou și sunt recunoscătoare că în fosta noastră grădină zoologică nu se afla niciun exemplar. Și că au reușit să captureze ambii rinoceri, chiar dacă, din ce am auzit, de maimuțe nu se știe nimic.

Nu mă îndoiesc că tu o să fii contra și o să argumentezi că o singură patrulă poate împrăștia toată turma, ba chiar poate ucide destule exemplare cât să stăm liniștiți o perioadă. Dar nu uita că asta se întâmplă doar dacă patrula reușește să surprindă atacul înainte ca zidul să cadă, iar o echipă de consolidare apucă să întărească structura până se lasă din nou noaptea. Știm amândoi că nu se întâmplă mereu așa. I-ai auzit și tu, uneori, cum urlă, cum zgârie la uși, cum mușcă gratiile de la geamuri. Ai simțit și tu cum este să ți se strângă pielea pe tine de frică, să te chircești într-un ungher, rugându-te să se termine odată pentru totdeauna, să te ia odată, dacă asta înseamnă să te eliberezi de toată teroarea pe care o trăiești. Să știi că și hoherii simt la fel când rămân singuri. Și ei sunt, în felul lor, oameni. Vulnerabili, deci. La capătul puterilor, poate. Lipsiți de perspectiva unui viitor, în mod cert.

Este o chestiune de timp până vor ajunge și la noi. Poate vor veni la tine primul. Sau poate că pe mine mă vor sfâșia mai întâi. Pisica mea mai are o singură viață. De acum, oricând și-o poate pierde și nu pot să nu mă gândesc că un nenorocit de sectant se va găsi să îi dea zahăr. Odată ce ea va crește la dimensiuni monstruoase, smulsă nefiresc din moarte, voi fi o țintă ușoară pentru ea. Știe unde stau, cât de firavă este ușa mea și cât de puțină putere aș avea în fața ei, când va fi de cel puțin cinci sau șase ori mai mare decât acum. Aș putea afla exact cât de mult va crește, mai demult cineva a lăsat un calculator în teleguța ei și m-a sfătuit să iau decizia înainte să fie prea târziu. Dar mi-ar folosi la ceva să știu exact dimensiunile primejdiei, dacă nu am de gând să fac concret ceva în privința ei?

Așa că am decis. Voi părăsi orașul. Am auzit de o caravană însoțită de hoheri care duce voluntari într-o tabără experimentală. Vreo zece mii de metri pătrați îngrădiți, în care au construit câteva barăci. Se organizează excursii în aer liber, ședințe de yoga. Cică scopul final ar fi să descopere ceva care să ne facă total neapetisanți pentru aceste animale distrugătoare. Tot ce trebuie să faci acolo este să iei niște medicamente și să răspunzi la câteva întrebări.

Dacă te atrage, să știi că am vorbit să-ți păstreze un loc. Trebuie doar să-mi trimiți un răspuns prin pisică. 

Poți face asta?

Vrei să faci asta?

P.S.: Nu te grăbi, caravana nu pleacă mai devreme de duminică. Ai patru zile la dispoziție ca să te hotărăști, iar eu îți voi trimite instrucțiunile pentru etapa următoare. Dacă decizi altfel, îți doresc succes.

Semnătura era sfâșiată de dinții pisicii mele, pe care am mustrat-o în șoaptă. Bubuitura care s-a auzit de-afară, zguduind parcă blocul din temelii, m-a lăsat fără voce. Apoi am auzit un trosnet prelung, urmat de încă o detunătură și apoi de un răcnet lipsit de orice umanitate. Am dat fuga la geamul de la bucătărie și am privit neîncrezătoare cum unul dintre tei se frângea de la jumătate, căzând lângă vecinul său, smuls din rădăcini. Între ei, două maimuțe cu blană neagră își băgau capetele în balconul de la etajul întâi. Am văzut-o pe una dintre ele săltându-se și agățându-se cu labele de balconul de deasupra. Etajul doi. Inima mi-a stat în loc. Încă două și aveam să ne privim în ochi. Dacă nu plecam mai repede.

M-am aplecat să iau pisica în brațe și m-am întors spre ușă. Când am dat s-o deschid, m-am trezit față în față cu bărbatul acela insistent. Pumnul lui rămăsese în aer, pregătit să ciocănească, apoi l-a lăsat să cadă și m-a împins înăuntru.

– Ieșirea e blocată, a spus trântind ușa.

A făcut un pas în față și a început să își rotească ochii prin apartament.

Deși nu mi-a plăcut brutalitatea lui, am încercat să-mi țin firea. Un orgoliul rănit nu-mi era de niciun ajutor în situația aceea.

– Mai devreme erau la doi. Se cațără pe fațadă.

Dar bărbatul nu părea atent la vorbele mele. Intrase în sufragerie și privea cu atenție fiecare piesă de mobilier, canapeaua acoperită cu cergă, măsuța de cafea, biblioteca aproape pustie, șifonierul încuiat, televizorul pe care nu îl mai deschisesem de vreo lună, când hotărâsem că nu mai puteam îndura atâtea vești proaste. Pisica se ținea după el, mirosindu-i cracul pantalonilor și mârâind fără încetare. Când bărbatul s-a întors, am crezut că vrea să o lovească, dar acesta s-a uitat la mine, care rămăsesem lipită de ușa pe care tocmai dăduse buzna. Când zic că s-a uitat la mine mă refer la faptul că m-a privit ca și cum abia atunci devenea conștient de prezența mea. Pupilele i s-au dilatat un pic, întunecând albastrul irisului.

– Ai buton de panică?

Am scuturat din cap.

– Goarnă? Fluier? Trompetă? Tobă?

Nu se mai oprea din enumerat fel de fel de obiecte zgomotoase, iar eu simțeam că o să rămân cu un tic urât dacă aveam să mai scutur mult din cap.

– Am doar o pisică. Și câteva bonuri valorice pentru alimente. Plus scrisoarea ta.

Am scos-o din buzunar și i-am întins-o, dar el nu mi-a smuls-o din mână, cum mă așteptam, ci a luat-o cu un gest elegant, chiar ceremonios. A pus-o în buzunarul de la piept, ceea ce m-a făcut să observ că era îmbrăcat foarte îngrijit, de parcă ultimele luni n-ar fi avut niciun efect asupra lui. S-a întors spre fereastră și a îndepărtat perdeaua ca să vadă mai bine.

– Suntem blocați aici, a spus pe tonul calm al unuia care constată că afară plouă.

Și bine ar fi fost să plouă, pentru că știam că puține sunt animalele cărora le place să se ude până la piele. Le auzeam degetele hârșâind pe fațadă, comunicând prin râsetele lor batjocoritoare. Apoi a urmat un huruit ca de pietriș alunecând pe un versant abrupt și o bufnitură însoțită de un icnet.

– Poate avem noroc, a spus bărbatul. Tencuiala se desprinde sub greutatea lor.

Aș fi vrut și eu să văd, dar nu îndrăzneam să-i zic să-mi facă loc. El s-a întors spre mine și m-a privit aspru.

– Ce ai în dulap?

Am ridicat din umeri, speriată de interesul lui.

– Nimicuri.

– Perfect. Descuie-l.

– Ți-am dat scrisoarea, suntem chit, i-am zis.

Mă așteptam să se enerveze și mai tare, dar a început să râdă. Un râs încordat, care îi forma mici colăcei de grăsime sub bărbie.

– Tu ești băcanul, am spus, eu însămi surprinsă de concluzia pe care am rostit-o mai înainte să o fi conștientizat măcar.

Bărbatul și-a întors din nou privirea pe fereastră.

– Cum ți-ai dat seama?

– Nu cred că au rămas foarte mulți bărbați bine hrăniți în orașul ăsta. Iar majoritatea sunt ori cu miliția, ori cu hoherii. Nu pari să te încadrezi în niciuna dintre categorii.

– Pentru că nu te-am forțat să-mi dai scrisoarea? Nu uita că am de gând să te forțez să descui dulapul.

Când m-a văzut bătând în retragere, s-a grăbit să adauge:

– Vreau să aruncăm pe geam tot ce putem, ca să facem cât mai mult zgomot.

– Ți se pare că nu sunt suficient de întărâtate?

– Sunt, dar vreau să le atragem atenția hoherilor.

Am încercat să mă gândesc la ce ar putea fi greșit în acest scenariu, dar nu am găsit niciun argument. Am deschis eu însămi ușile dulapului și l-am lăsat să scoată de acolo tot ce a considerat că putea fi aruncat pe geam: un geamantan vechi, plin cu haine și câteva perechi de bocanci cu talpă grea. Apoi, am strâns câteva oale cu smalțul sărit din bucătărie și, de pe hol, pantofarul aproape gol. Am insistat să păstrez teleguța pisicii, iar el mi-a făcut pe plac, nu fără să ofteze ostentativ. Am cărat împreună toate obiectele în balcon. Maimuțele nu se vedeau, dar le auzeam cum hăhăiau ascuțit și izbeau cu ceva, o piatră sau o bucată de fier, în ușa scării de bloc. Nu cunoșteam detalii tehnice despre rezistența sticlei, dar bănuiam că nu avea să dureze la infinit. Nu că am fi avut infinitul la dispoziție. Am prins privirea băcanului și, înțelegându-ne fără să ne vorbim, ne-am aplecat și am luat în brațe cât puteam de mult din lucrurile pe care le adunasem. Le-am lăsat să cadă, într-o cacofonie de zdrăngăneli și bufnituri înfundate, pe aleea din fața blocului. Pentru o clipă, hăhăitul maimuțelor a încetat, am văzut chiar o umbră alungindu-se din bloc până în stradă, apoi izbiturile în geam au reînceput.

Am așteptat încordați să auzim un zvon cât de mic din partea hoherilor. O sirenă, un scrâșnet de cauciucuri, o înjurătură. Dar nimic nu venea să ne salveze. Făcusem prea puțin zgomot.

– Ne mai rămâne doar să ademenim blestemățiile astea cât mai departe de bloc, ca noi să putem ieși, a spus băcanul aplecându-se peste balustrada balconului. Ai niște sfoară mai groasă?

– Depinde la ce-ți trebuie, am zis, cuprinsă brusc de teama că îmi va cere să fac ceva ce aveam să regret mult timp de atunci încolo. Sau foarte puțin, dacă era vorba să escaladez balconul în jos și apoi să fug, cu gorilele alea uriașe pe urmele mele.

Gândurile mi-au fost întrerupte de o bubuitură asurzitoare, urmată de sticlă spartă și pisată în pumn. Hăhăielile încetaseră, înlocuite de un răcnet de durere. Probabil că una dintre maimuțe se rănise.

– Acum! a strigat băcanul și, dintr-o singură mișcare, s-a întors pe călcâie privind sălbatic în jur, apoi, dând cu ochii de pisica mea, care stătea nedumerită pe pragul balconului, a înșfăcat-o și și-a lipit-o de piept într-un gest afectuos. Dar eu simțeam că nu dintr-o iubire subită pentru animale o ținea în brațe.

– Ce vrei să faci? Dă-i drumul!

– Îi voi da, dar într-un coș coborât cu frânghia pe marginea balconului. O să fie bine, să știi. Este mică, agilă și se poate strecura cu ușurință în locuri în care ele nu pot ajunge. Noi n-am avea nicio șansă, chiar și dacă am reuși cumva să ajungem teferi până jos.

Știam că are dreptate. Animalele distruseseră deja geamul, iar ce le mai reținea să urce după noi era faptul că nu încăpeau prin golul acestuia. Dar problema aceasta ținea doar de forță, pe care ele o aveau, iar noi nu. Am întins brațele spre băcan.

– Vreau să o țin eu.

– Sigur, a zis și mi-a pus pisica în brațe.

Ea mi s-a lipit cu capul de piept și a început să toarcă.

Am adus sfoara, pe care am legat-o de coșul în care țineam ziarele pe balcon. Băcanul i-a înnodat celălalt capăt de balustrada metalică și a testat cu ambele mâini rezistența firului. Am pus pisica în coș și l-am lăsat pe el să facă tot ce era necesar. Nu voiam să o văd cum pleacă, nu voiam să stau cu inima în gât la fiecare clătinare a coșului, îngrozită că pisica ar cădea și s-ar strivi de aleea betonată. Sau că ar cădea, iar gorilele ar sări să o înșface.

– Anunță-mă când ajunge jos.

M-am dus în bucătărie și mi-am astupat urechile cu mâinile. Am numărat până la o zece, apoi până la o sută și la o mie, în timp ce tot felul de gânduri mi se agățau de numere ca algele de picioarele unui înecat.

Într-un târziu, l-am văzut din nou pe băcan, care îmi făcea semn să-l ascult.

– A fugit înspre blocuri și maimuțele au urmat-o. Drumul este liber acum.

Am ciulit urechile, în speranța că aveam să prind vreun sunet, oricât de slab, care să mă lămurească ce se întâmpla acum cu pisica: poate se ascunsese în vreun cotlon sau reușise să își piardă urmăritorii și acum se întorcea acasă. Mintea mea refuza să se gândească la orice altă variantă, dar, în sinea mea, simțeam deja sfârșeala care vine odată cu veștile proaste.

Băcanul s-a îndreptat spre ușa apartamentului, evitând în ultimul moment teleguța pisicii, care rămăsese de izbeliște în mijlocul holului.

– Plec, mi-a zis. Și te sfătuiesc să nu stai aici, în caz că se întorc.

– Unde să mă duc?

Pentru că bărbatul nu mi-a oferit vreun răspuns în afara unui ridicat din umeri anemic, l-am întrebat unde se duce el.

– Bănuiesc că doar asta mi-a rămas, a spus scoțând din buzunar un cocoloș de hârtie. Dacă găsesc o cale să ajung în locul acela.

L-a desfăcut și l-a întins pe masă, trecând de mai multe ori latul palmei peste el ca să îndrepte cutele. Deși țineam minte, în mare, conținutul scrisorii, m-am apropiat ca să citesc peste umărul lui.

– Vrei să-mi povestești? l-am întrebat în șoaptă.

A încuviințat din cap, fără să își ia ochii de la bucata de hârtie mototolită de sub palma lui. Cu voce întretăiată de emoție, mi-a spus că autoarea scrisorii era o prietenă pe care și-o făcuse de ceva vreme. Nu a menționat cum o cheamă și acum îmi pare rău că nu am întrebat. Dar mă gândesc că este posibil ca nici el să nu fi știut cu exactitate, pentru nu se văzuseră niciodată. S-au împrietenit prin bilețele, la inițiativa ei, care adăugase pe lista de cumpărături un mesaj: Mulțumesc pentru tot ajutorul și toată dedicarea. Se vede că sunteți un om bun. El i-a dat un răspuns modest, pe care femeia nu l-a lăsat fără replică. Așa a pornit corespondența lor, asigurată cu solicitudine de pisica ei. Apoi, fără niciun avertisment, a venit scrisoarea pe care băcanul o ținea acum în mână.

– Nu am discutat niciodată cu ea despre ce este dincolo de perimetrul securizat, dacă mă înțelegi. Conversațiile noastre conțineau mare parte idei fanteziste despre ce am face în ziua în care totul va fi la fel ca înainte. Despre plimbări, călătorii, concerte și sport în aer liber. Un schimb nevinovat de visuri cu orizont incert. Apoi a venit scrisoarea pe care ai citit-o și tu. Pur și simplu m-am pomenit cu ea în băcănie, adusă de teleguța pisicii – un pătrat din hârtie îndoită, prea gros pentru un bilet de cumpărături, însoțit de câteva fraze nevinovate. L-a remarcat și hoherul care păzea rațiile, căci a zis ceva de genul: Plictisiți mai sunt unii, se apucă să scrie romane băcanului. I-am parcurs conținutul în diagonală, încercând să resping fiecare cuvânt zgândăritor, să îmi imaginez că, în locul acestora erau enumerate conserve, pâini, lactate și câteva destinații cunoscute în trecut pentru vacanțele de neuitat. Citeam și mă răsuceam spre rafturi, apucând la nimereală produse și punându-le în teleguța prinsă de spinarea pisicii roșcate. Știu că am greșit, știam și atunci când, în loc să îl chem pe hoher – Vino să citești și tu romanul – am strecurat hârtia într-o carte. Faptul că ea avea încredere oarbă în mine și îmi împărtășea nu doar părerea ei, ci și planul de fugă, mă punea într-o situație delicată – mă simțeam dator moral să îi păstrez secretul. După ce am încărcat teleguța pisicii cu toate acele obiecte nesolicitate, i-am zis hoherului că ies să fumez. M-am ținut un timp după pisica roșcată, prefăcându-mă că mă plimb, ca să-mi treacă vremea cât ardea țigara. Nu a durat decât câteva secunde, pentru că un hoher a venit în fugă spre mine urlând și agitându-și bâta. A trebuit să mă întorc. Mai multe pisici intraseră deodată în magazin și se încăieraseră, unele se eliberaseră din hamuri și săriseră pe rafturi, de unde rupseseră pungile cu făină și zahăr, altele răsturnaseră conservele. Peste tot erau sticle de lapte sparte. M-am ales cu o muștruluială zdravănă și cu câteva bastoane pe spinare, dar nimic nu a durut la fel ca atunci când am observat că dispăruse cartea în care pusesem scrisoarea. Bănuiam că unul dintre hoheri a luat-o și cine știe cum avea să se folosească de ea. Nici nu-ți dai seama cât de bucuros am fost când am citit mesajul tău.

– Și, drept răsplată pentru el, mi-ai trimis un croissant vechi.

– A fost o măsură de precauție pentru cazul în care aș fi pierdut urma pisicii. Mă gândeam că, a doua zi, mi-ai fi scris că ești nemulțumită. Atunci aș fi știut din nou ce pisică să urmăresc.

I-am întins scrisoarea, iar el a luat-o și a îndoit-o pe jumate, apoi pe sfert, după care a început să o rupă fâșii, fâșii.

– Ce-ai de gând să faci mai departe? l-am întrebat.

– O să aștept ca pisica roșcată să se întoarcă. Azi n-a venit.

– Poate că totuși o să ai noroc mâine.

– Poate. Sper că și a ta va reveni, a spus.

Și-a atins aerul din dreptul frunții cu vârfurile degetelor, gest mai potrivit dacă ar fi purtat pălărie în loc de glugă. Apoi a ieșit pe casa scării. I-am auzit pașii târșâiți pe trepte și balustrada vibrând sub palma lui. M-am dus în sufragerie, și totul mi s-a părut cuprins într-o lumină aurie, blândă cu mobilele și pereții învechiți. Am pășit în balcon, să mă sprijin de balustradă și să veghez, ca de obicei, întoarcerea pisicii tărcate – umbra proiectată pe asfalt, apoi trufa cafenie și zig-zagul de negru și gri al frunții. Nu mai aveam răbdare. Parcă îi și simțeam sub degete blana puțin mai aspră de pe șira spinării, catifeaua urechilor, torsul egal. Mi-am spus, din nou, că ea se va întoarce. Că dorul și dragul meu de ea o vor proteja de orice rău.