Lenore Arras

Mâna îi era rece precum zăpezile lui Gerar; obrajii cândva fragezi, la fel. Întotdeauna o ştiusem rece, e drept, o altfel de răceală însă – glumeam amândoi pe seama acestei neobişnuite şi distinctive trăsături, şi o numeam „Crăiţa Iernii”. Obişnuiam să îi prind degetele delicate, răcoroase, în palmele mele aspre, încinse, sau să o iau pe după umerii dalbi, strângând-o cu blândeţe şi cu grijă la piept, încălzind-o, chiar şi în anotimpurile mai îngăduitoare, cu fierbinţeala sângelui care îmi alerga nepotolit şi sălbatic prin vine. Firea mea, mereu nestăpânită şi tulbure, îşi găsea astfel alinarea în gingăşia şi cuminţenia ei, iar austrul violent şi uscat se pierdea tăcut în briza mării. Nu era niciodată nevoie de prea mult – un gest abia schiţat, o privire, o tremurare a genelor negre şi lungi, un singur cuvânt şoptit de buzele ei colorate ca vinul. Nu credeam – nu voiam să cred vreun moment – că voi trăi într-atât încât să privesc chipul ei îngheţat, florile albe ale gerului încolăcite pictural în cârlionţii ei castanii, lacrima de cleştar divin încremenită sub pleoapă.

M-am ridicat în picioare sprijinindu-mă greu de fierul însângerat, cu rana de la încheietură pulsând bolnav şi cu cizma alunecându-mi peste pelicula rubiniu-întunecată care înconjura cadavrele. Dacă până atunci fugisem, o făcusem pentru a o proteja pe ea. Nemaiavând pe cine să protejez de acum, sosise vremea să fugă alţii.

1. ZEUL CEL STRÂMB

Se spune că ninge negru în Munţii Cerului, sus pe creste, că Domnul Dumnezeu ne-a lăsat osânda până când vom fi izbăviţi de Înger, şi că acesta va părăsi lăcaşul său de chihlimbar ivoriu atunci abia când aveam să merităm. În frigul liniştit şi funerar pe care nu îl simţeam, ştiam totuşi că Dumnezeu se găsea plecat prea departe de noi pentru a-şi mai bate capul cu mine.

Iar Îngerul era deja mort.

Sania joasă din lemn lustruit de fag, mai mult un coşciug încăpător, luneca scârţâind opintit prin Cheile Osului, cu cei doi armăsari murgi, îmblăniţi, cântându-şi cazna în tropotul de copite. Nu îmi plăcuseră niciodată caii; pe măsură ce străbăteam defileul, îmi plăceau chiar mai puţin, aşa mari şi ameninţători cum păreau, fulgerând smolit pe sub luna plânsă, nătângă. Însă bidiviii kyrenieni – musculoşi, masivi, deopotrivă rapizi, rezistenţi şi puternici –, reprezentau singura ieşire posibilă din situaţia în care nefericit mă aflam – dacă nu voiam să aştept primăvara.

M-am înfăşurat strâns în mantaua albicioasă şi ruptă, mai mult din reflex. Trecătoarea mustea de gheţuri, arbori pitici şi crevase, cu flora gitana crescându-şi ghimpii încolăciţi prin stratul translucid de omăt învechit care acoperea ca un mucus stâncile sparte, puhave. Vedeam prost din cauza culorii polare atotprezente şi a luciului coleric-dăunător provocat de aceasta, însă refuzasem să port cârpa protectoare, ţesută din material rar, pe care cărăuşul şi fierarul şi-o legaseră dezinvolt peste ochi pentru a evita pericolul de orbire. Gestul lor îi constrângea să vadă la fel de rău cum vedeam eu, cu diferenţa că, la sfârşitul călătoriei, cei doi vor putea abandona cu sufletul împăcat zdrenţele de care se folosiseră şi urma să le fie bine, pe când pupilele mele mureau în iris zi după zi.

E drept, nu mai aveam nevoie de pupile pentru prea multă vreme.

Peste zigzagul blasfemiator al rocilor plumburii şi al zăpezii mortuare, noaptea îşi picura sclipind veninul dulce, iar aerul încremenit părea că se solidificase deodată, opunând o rezistenţă morbidă înaintării noastre în van. Cărăuşul, în haine groase, brodate, din piele păroasă de capră brună, purtând cuşma trasă grijuliu peste fruntea-i bombată, mănuşi fără degete şi pantalonii bufanţi îndesaţi neglijent în ciubotele desperecheate, utiliza cu măiestrie biciul său lung din curele împletite, pentru a şfichiui destoinic carnea supurândă şi infestată cu larve iernatice a animalelor de tracţiune, atunci când bieţii murgi încercau să încetinească. Chiar lângă el, tot în partea anterioară a vehiculului destinat să ne transporte, fierarul şedea cu spatele la cai, având picioarele încrucişate cu nonşalanţă; dedesubtul pălăriei vechi de pâslă şi din spatele ţesăturii cenuşii care îi ocrotea, ochii ageri ai bărbatului scrutau neabătut direcţia din care venisem. Profilul lui acvilin, subţire, amintea de o sperietoare de ciori, mai ales că îmbrăcămintea îi părea alcătuită în întregime din petice şi potrivită doliului. Omul fredona neinspirat printre dinţii pătaţi Fantasma, o baladă stygiană pe care o auzisem şi eu în copilărie. Ca şi celălalt, purta la brâu un cuţit grosolan, ţărănesc, dar probabil bun pentru vânătoare.

Şi, probabil, bun pentru crimă.

Nu îmi făceam iluzii cu privire la tovarăşii mei de drum. Aş fi preferat să străbat Munţii Cerului în compania unui singur om, dar nu am găsit nici un cărăuş dispus să pornească numai cu mine. Nu am înţeles, desigur, la ce ne trebuia un fierar, atâta timp cât sania era construită din lemn doar, dar nici nu am întrebat, fiindcă ultimul lucru pe care îl pofteam era să atrag atenţia. Nu le-am lăsat vreme nici să se gândească sau să afle că exista un preţ pus pe capul meu, deşi ei ar fi dorit să amâne cu măcar câteva ore plecarea – mai mult ca sigur, bănuiau ceva legat de graba mea către Cheile Osului, dar nu le era limpede unde anume pândea problema. Deocamdată, cei care ne căutau întrebau de un bărbat cu plete închise la culoare, lungi până aproape de brâu, şi de o fată tânără, cârlionţată; or, părul meu, ciuntit tuns cu lama săbiei, se arăta înspicat cu şuviţe încărunţite mohorât, iar vestea despre mormântul micuţ din pământul încremenit sub flori şi sub nea nu ajunsese încă la Lizieră. Asta îmi oferea un avantaj, cel puţin pentru moment; în acelaşi timp, nu era exclus ca atât cărăuşul cât şi fierarul să fie tentaţi să mă ucidă şi să îmi ia galbenii, mai degrabă decât să îşi rişte vieţile şi să îşi omoare caii într-o primejdioasă traversare. Toate socotelile mele se sprijineau, practic, pe promisiunea făcută celor doi indivizi când îi năimisem, arătându-le ispititorul înscris luat de la asasin şi asigurându-i de dublul sumei deja plătite, odată ajunşi dincolo de Domenii. Mirajul câştigului nesperat ar fi trebuit să îi incite şi să îi tempereze, creându-mi mie posibilitatea de a-mi duce planurile până la capăt, fără intervenţii nedorite din partea unor neimplicaţi. Speram că aşa era. Altfel, lucrurile deveneau dificile.

În orice caz, cu cât înaintam mai mult în trupul Muntelui, cu atât se reduceau şansele unui atentat împotriva mea – puteau avea nevoie de mine pentru a înfrunta numeroase greutăţi ori pericole inerente, şi pentru a ieşi cu bine la liman. Devenea, totodată, din ce în ce mai simplu şi mai profitabil să îşi îndeplinească angajamentele asumate, în loc să caute să îmi verse sângele şi să se întoarcă de unde plecaseră.

Trecând jumătatea călătoriei, mă puteam considera într-o relativă siguranţă – dacă nu ştiau de recompensa promisă celui care avea să îmi jupoaie faţa.

Iar dacă ştiau, aveau să îşi încerce norocul aproape de finalul itinerariului, nu mai devreme. Rănirea, oricât de uşoară, a vreunuia dintre ei, putea fi mortală în pustietatea de marmoră; în plus, apărea preferabil să se folosească de mine la maximum în lupta cu vitregiile naturii, mai ales că armăsarii kyrenieni nu aveau cum să supravieţuiască până la capăt. Trei oameni trag sania mai bine decât o fac doi, iar abandonarea acesteia ar fi constituit o pierdere materială serioasă şi o problemă concretă privitor la transportarea proviziilor.

Prin urmare, estimam că, dacă nu încercau să mă omoare în următoarele câteva zile, îmi puteam alunga grijile până când urma să străbatem Pădurea Brecheliant.

Între timp însă, mă găseam nevoit să îmi menţin o atenţie sporită, relativ la cei doi „prieteni” ai mei.

Cu degetele dureroase iţite prin mănuşa tăiată, mi-am frecat pleoapele încercănate. Ştiam că halul în care arătam îi îngândura semnificativ pe bărbaţii care mă însoţeau, le semnala faptul că nu dorm, sau, în tot cazul, că dorm puţin şi, probabil, iepureşte. Suspiciunile lor cădeau însă departe de adevăr. După moartea ei, Hypnos mă ocolise sistematic, şi îmi era peste putinţă chiar să închid ochii numai, deoarece, în spatele vălului coborât impus, îi revedeam copilei sângele degerându-i în păr, iar Zeul Somnului intona, triumfând cocoşat, un ultim tropar pentru noaptea eternă. Cumva, sufletul meu fisurat îmi şoptea amuţit că, îngăduind unghiei scâlciate şi moi a divinităţii păgâne să îmi atingă retina ori conştiinţa, nu aveam să mă mai trezesc niciodată. În felul acesta – straniu –, nu simţeam nevoia să mă odihnesc în uitare, deşi eram nespus de ostenit; şi umbra dansândă a veşniciei mă chema doar poetic, îndepărtat, pentru că ştiam şi eu, şi ea, că încă nu îmi venise vremea.

S-au scurs astfel inexorabil ceasuri, apoi zile. Sania alerga în genuni de lumină şi în hăuri de bezne, caii icneau din ce în ce mai slăbiţi, iar traseul plonja spre neant tot mai dificil de parcurs; cu toate acestea, noi goneam în fiecare moment mai aproape, spre ţintă. Cărăuşul nu permitea bidiviilor kyrenieni să se odihnească mai mult de câteva ore după miezul nopţii, către crepuscul. Atunci, în acel mărginit răgaz de tihnă fadă, şi el şi fierarul dormeau, întinşi lângă mine în vehiculul priponit ocrotitor de pereţii pieptişi ai Cheilor Osului, cu un foc zdravăn ridicat îndârjit către nouri şi cu un somn amorţit, circumspect, aşteptând, în visul firav, semnalele de avertizare ale cailor. Îmi imaginasem, la un moment dat, că, atunci când cărăuşul se va simţi istovit, fierarul îi va lua locul în sanie, conducând-o; dar mă înşelasem amarnic. Bărbatul cel slab şi înalt, cu mişcări sigure de felină, nu părea să aibă vreun rost real în a noastră aventură, altul decât să stea nemişcat privind imperturbabil în urmă, cu mâna înmănuşată rezemând prelata de mari dimensiuni în care ţinea înfăşurate, legate straşnic, ceea ce eu consideram că reprezentau, probabil, uneltele meseriei sale. În ceea ce mă priveşte, coboram pleoapele tumefiate atât cât să pară că dorm şi zăceam nemişcat pe spate în orele de odihnă (mâna stângă, cea teafără, adânc îngropată sub mantaua albă ca de stafie), ascultând în agonia nopţii zgomotele din jur şi lira depărtată a lui Phobetor. Uneori, imagini vechi sau noi îmi jucau ţicnit în privire, un gingaş chip, drag cândva, ori, mult mai rău, o umbră a zeului sumbru, drăcesc, care aştepta răbdător să mă ia pe vecie sub aripa-i cleioasă, întunecată. Nu m-am rugat niciodată la divinitatea aceea strâmbă, dar am pândit-o lucid permanent, gata să o resping dacă îndrăznea să vină. Însă Hypnos îşi tremura vrăjile ticăloase în pânze de păianjen care adăstau pentru mine în cu totul alt loc, într-o cu totul altă lume. Deocamdată, cearcănele vinete de sub ochii mei muribunzi se adânceau ca la hoit, mintea mi se zvârcolea halucinând în ţeasta-mi chinuitor afectată, jucându-şi festele crude, iar rana de la articulaţia mâinii drepte îmi provoca insuportabile mâncărimi, căci fără îndoială se infectase.

Nu au încercat să mă ucidă – poate ştiau că nu dorm, poate nu –, iar în a patra zi către prânz, fiarele au venit şi eu am aflat pentru ce ne însoţea fierarul.

1. PRADĂ ALBĂ, PRADĂ NEAGRĂ

Caii, caii înţeleseseră, simţiseră primii suflul roşietic al Morţii, dând aceştia de veste cu fornăit aspru şi înteţind bezmetic goana prin Chei. Oricât îmi displăceau de tare neobişnuitele (pentru mine…) animale, trebuia admis – vrând-nevrând – că sărmanele dobitoace se dovedeau utile în adevăr, şi că, fără instinctele lor dezvoltate, prădătorii iernii ar fi avut de îndeplinit o misiune considerabil mai uşoară.

I-am aşteptat totuşi o vreme, cu ochii mijiţi în ger, statuie albă într-o lume lipsită de culori, de speranţă şi de milă. Un sentiment neplăcut şi greu – regrete, amăgiri ori o vrajă – îşi făcea locul, furişat, în sufletul meu şi aşa oropsit, un sentiment care se poate descrie numai prin asocierea creată în meditaţia mea tocmai atunci, pe loc, cu zeul cel strâmb care nu mai venise la mine. Coborând fruntea, vedeam fluturând în împăienjenita-mi privire poalele pătate ale mantalei avute de la nobilul mort, manta dedesubtul căreia îmi ascundeam hoţeşte veşmintele modeste şi întinate, adăpostind acestea, la rândul lor, punga cu monede din aur scânteietor – al cui era oare, mă întrebam eu atunci, sângele unsuros impregnat în ţesătura odată fină?… Al meu, al ei, al vreunuia dintre asasini?… Plutea în văzduhuri, poate, miasma caldă a mâinii mele adânc tăiate, miros fetid purtat agale de boarea abia simţită, până la boturile îmbăloşate ale fiinţelor care hotărât ne vânau?… Şi ce fel de fiinţe se anunţau a fi acestea?…

Chipurile bărbaţilor aflaţi lângă mine păreau sculptate în pietrele muntelui. Şi totuşi, ştiau ei, mai bine chiar decât mine, aş crede, ce variantă de destin ne aştepta.

Iniţial, am reperat numai doi – alergau paralel cu sania, în tăcere, spulberând hain zăpada proaspătă. Erau foarte mari – aproape la fel de mari precum un câine, iar la amintirea câinilor am clipit repede, neliniştit şi derutat. Însă tulburătoarea imagine evocată involuntar mi-a părăsit numaidecât minţile înecate în zdrenţuite neguri, în timp ce eu mă străduiam disperat să desluşesc trăsăturile dihăniilor lăţoase care simulau că ne escortează docil, fără nici o intenţie de a ataca vehiculul nostru ori caii. Conştientizam, bineînţeles, că era abia aparenţă – soarele de sticlă ciobită al amiezii ceţoase sclipea josnic în colţii albi, laţi, ascuţiţi, dubli, ai sălbăticiunilor care ne hăituiau. Mai mult, puteam fără greş să mizez pe faptul că fiarele soseau în defileu pe jumătate turbate de foame, un pachet compact de furie ucigaşă, iraţională, ţintită direct către noi.

Lupi, l-am auzit cu uimire pe cărăuş murmurând, lângă mine.

Crescusem la munte şi vânasem lupi nu o dată, dar nu arătau aşa. Şi nici măcar nu crescusem departe de Cheile Osului. Lupii ştiuţi de mine puteau fi descrişi drept costelivi, cenuşii şi de mărime medie; cei care se apropiau sistematic de sanie apăreau masivi, cu capetele pătrate, cu ochiul roş, injectat, cu umerii robuşti acoperiţi de o coamă deasă, încâlcită – şi complet negri. Pe de altă parte, înţelesesem că asemenea lighioane diferă substanţial în funcţie de regiune (privitor la caracteristici morfologice ca şi la apucături), sălbăticiunile aflate în dreapta noastră putând astfel reprezenta vreo specie nemaiîntâlnită până atunci de către mine.

Cât despre bărbaţii pe care îi angajasem pentru a mă trece Munţii, nici fierarul, nici cărăuşul nu lăsau să se întrevadă cum că ivirea acestor inamici naturali – lupi, să le zicem – ar fi constituit un eveniment ieşit din comun ori măcar puţin obişnuit. Totuşi, mi s-a părut, un moment, că privirea rapidă (parţial camuflată de ţesăturile din lână menite să salveze lumina ochilor), neprietenos schimbată între însoţitorii mei la apariţia fiarelor, ascundea mai multe decât izbuteam eu să pricep – impresie pe care am ales de îndată să o atribui febrei şi oboselii. Era, fireşte, normal ca oamenii să îşi comunice unul altuia, muteşte, pericolul, dându-şi astfel de înţeles că se aflau pregătiţi pentru ceea ce era de făcut. Iar clipa fugară şi închipuită în care uitătura lor ternă a zăbovit dulceag asupra persoanei mele, trebuie să fi însemnat doar fireasca întrebare referitoare la cât de capabil mă găseam să îi ajut în încercare ori, cel puţin, să îi supravieţuiesc acesteia. Cunoşteam saga familiei de ţărani care într-o ipostază similară îşi jertfise proaspătul născut pentru a-şi mântui pielea netrebnică, dar aici exista la mijloc făgăduiala unei sume însemnate de bani, care ar fi trebuit să încline balanţa în direcţia jinduită de mine.

Strigătul răguşit, sever al cărăuşului, adresat bidiviilor împreună cu o plesnitură cumplită din bici, mi-a frânt instantaneu cugetarea. Amândoi armăsarii au nechezat pe voce de groază, muşcând cu potcoavele poleiul crăpat care acoperea acolo roca. Zăream (cu un oarecare efort) viermii mari, graşi, zvârcolindu-se lacom în leziunile desfăcute de cureaua harapnicului, şi în propria plagă de la mână am prins o mişcare speram iluzorie, putredă – carnea moartă parcă năştea. Alături, fierarul întindea tacticos prelata pe care o adusese cu el şi căreia tocmai îi slăbise chingile; bine învelite şi protejate de intemperii, se aflau acolo mai multe ţepuşe din lemn solid, lungi cât un stat de om, cu vârful ascuţit înnegrit în flăcări şi dublat de o lamă din oţel lat şi tăios, lucind curat ca instrumentele chirurgicale. Se vede treaba că prevăzuseră – amândoi companionii mei –, mai mult sau mai puţin, confruntarea devenită de acum inevitabilă, şi că, pentru cei doi, întâmplarea nu constituia un lucru nou ori de mare mirare. Probabil făcuseră drumul în cauză de zeci de ori şi îi înţelegeau pe deplin piedicile ca şi natura. În ciuda acestui fapt, ghiceam parcă în întreg comportamentul însoţitorilor mei ceva precum un control impropriu, o rutină forţată să se potrivească deşi nu se potrivea. Dintr-odată, m-am dumerit.

Pregăteau un protocol pentru lupi, dar nu cu lupi aveam noi de a face.

Şi cei doi „camarazi” ai mei o ştiau.

Zeul Terorii are cap de leu, susţin barzii. În după-amiaza aceea târzie, finală, Zeul Terorii avea cap ca de lup.

A treia, a patra, apoi a cincea sălbăticiune şi-au proiectat siluetele hămesite pe meterezul de calcar înzăpezit, deasupra noastră, înainte de lăsarea fatală a serii, odată cu nemirul pătruns neaşteptat în strâmtoare pentru a-şi zvoni ameninţările reci. Caii se clătinau poticnindu-se sub harapnic şi, în mod evident, urmau să cedeze fizic într-o oră sau două. M-am întrebat, fără o curiozitate reală, cât răstimp ne-ar fi putut cumpăra focul întreţinut cu ajutorul buştenilor înghesuiţi în sanie, dacă hărţuitorii nu aveau să ne permită strângerea altor vreascuri, şi am estimat că puţin. De altfel, nu eram convins că darul lui Prometeu garanta ţinerea fiarelor la distanţă. Chiar mergând pe ideea incendierii unuia dintre rarii molizi scoşi nesperat în cale de eventualul noroc, un atac declanşat taman în clipa în care urma să ne silim a opri bidiviii complet îndobitociţi de panică, îmi părea ipoteza cea mai probabilă – iar credinţa intimă că riscul unei lupte sub lună şi sub pârjol depăşea acceptabilul o simţeam împărtăşită de cărăuş şi de fierar. Cu sania şi proviziile pradă flăcărilor, supravieţuirea noastră nu ar mai fi reprezentat o chestiune legată de aptitudini sau de întâmplare, ci una devenită imposibilă absolut.

Când umbrele celuilalt tărâm au prins a se revărsa vitrege peste Cheile Osului, promiţând jertfe umane Reginei Nopţii, noi trei, actorii acelei teribile drame, am ştiut că nu mai aveam de ales. Trebuia să ne apărăm sufletele… şi carnea.

Cărăuşul a înjurat înfricoşat în barba-i sură, smucind fără de veste frâiele, din răsputeri. Armăsarii extenuaţi, surprinşi cu totul de manevra meşteşugită prin care stăpânul lor le biruia ultimele rămăşite de tărie şi de elan, s-au prăvălit în genunchi nechezând, la o cotitură scăldată toată în gheaţă. Pe firmament se aprindeau, chemând, stele caste – zâmbete luminoase ale celor plecaţi, zâmbetul ei. Năprasnic, sania s-a izbit previzibil de murul bolovănos al strâmtorii, iar fierarul s-a destins ca din arc de-a lungul rocii străjuitoare, repezindu-şi neîndurător unul dintre pari în abdomenul descoperit al carnasierului de deasupra. Animalul nu a scos nici un sunet în timp ce murea, cu intestinele aburinde curgând plăpând prin despicătura savuroasă a burţii. Mă prinsesem cu o mână de lemnul lustruit al vehiculului – cu mâna bolnavă –, dar în secunda în care sania s-a năruit pe jumătate şi am alunecat în spatele acesteia, între mijlocul de transport şi stânca de acum conabie pe care alergau inamicii flămânzi, am abandonat din instinct punctul de sprijin şi am tras sabia, păstrând încăpăţânat braţul bun aproape în întregime sub haina-mi largă, lăptoasă.

Coborât îndată din vehiculul înţepenit, dincolo de armăsarii căpiaţi între hamuri, fierarul înainta decis pe gheţuş către blestemăţiile care se pretindeau lupi; animalele veneau avide în arc de cerc, iar bărbatul strângea câte un par în fiecare mână.

De sus, una dintre jivine a sărit scurt, şi ne-am pomenit cu făptura în sanie.

O altă noapte, copii eram, demult. Zăvozii. Ce zeu smintit mă batjocorea în felul acesta?… Dar pe atunci, ea trăia.

M-am mişcat cu grabă în lateral, gata să opun arma mea demonului negru înălţat ticălos între mine şi cărăuş, dar alegerea prădătorului a fost să atace pieziş, abătându-se grozav peste bărbatul care condusese caii. Omul a întâmpinat agresiunea cu un pocnet aprig din bici, plesnind ochiul animalului în orbită. Am înfipt adânc sabia lată în gadina răsucită spre celălalt, tăindu-i creaturii muşchi şi tendoane în calea spre inimă. La periferia fragmentată a viziunii mele slăbite, am perceput totodată, parţial, atentatul asupra fierarului: oţelul din vârful ţepuşelor fulgerând îndoit, ultima geană de lumină expiindă, una dintre fiare împleticindu-se în neaua colorată în roşu.

Şi în tot acest timp crud al distrugerii şi pieirii, nu se auzea în trecătoare nimic altceva decât nechezatul înnebunit al cailor. Ca şi oamenii, jivinele cu care aceştia luptau păreau mute.

Nu ştiu dacă atinsesem organele vitale ale carnivorului străpuns, cu toate că aş fi putut să pun rămăşag referitor la siguranţa şi la eficacitatea loviturii dibaci aplicate. Vânasem cândva lupi, vă amintiţi?… Nu se arăta aşadar defel nesăbuită trecuta-mi convingere privind posibilitatea răpunerii sălbăticiunii, numai că dihania cu ochiul scurs nu mi-a părut cu nimic afectată de ceea ce izbutisem să îi fac. Avea să îşi întâlnească însă sfârşitul aproape numaidecât, ţintuită amarnic sub sanie de către chiar omul pe care îl voia mort – din fericire pentru noi, mai rămăseseră în prelată ţepuşe destinate slujitorilor nopţii.

Pe partea lui, fierarul îşi isprăvise şi el treaba. Ultimul animal se zvârcolea spasmodic la capătul unei ţepe, clănţănindu-şi în gol fălcile mânjite cu spuma porfirie a vieţii care pleca. Linţoliul monoton al Cheilor Osului devenise în jur aproape pestriţ, pângărit cu pete negre şi roşii.

Învinseserăm.

Am tras viguros în piept aerul congelat al înaltei regiuni, ridicându-mi peste cap gluga îngreuiată de promoroacă. Sudoarea îmi îngheţa bolnăvicios sub haine, iar efortul depus cu ocazia încleştării mă sleise, chiar dacă nu mă puteam lăuda cu cine ştie ce fapte de eroism. În mod cert, simţurile şi trupul nu îmi mai fuseseră atât de solicitate de o bună bucată de vreme – din acest motiv, odată încheiat urâtul, tenebrosul incident, parcă nu îmi părea atât de rău că acesta avusese loc, chiar dacă încă nu îi descifrasem pe deplin sensurile ascunse ori semnificaţiile viitoare.

Căci viitorul este numai şi numai trecutul continuat.

Fierarul a lepădat hoitul dihaniei de pe urmă şi, cu redutabilul ţăruş încă în mână, s-a întors domol către sanie. Figura îi era golită de orice expresie. Păşea egal cu picioarele lui lungi, apropiindu-se de noi fără a mai acorda vreo atenţie lighioanelor suprimate. Dimpotrivă, alăturea, pierdut în reflexiile de catran ale culmii, cărăuşul se aplecase din mijloc, examinând nemulţumit stârvul făpturii dovedite. Ce animale sunt astea?… mi-am dorit eu să întreb. Semănau cu lupii din toate punctele de vedere, şi, tot din toate punctele de vedere, erau deosebite neîndoielnic de sălbăticiunea ştiută. Mai mult, anevoios ar fi fost să punctez în ce anume constau menţionatele deosebiri, aşa vădite cum îmi apăreau. Pur şi simplu, dihăniile transmiteau impresia că erau stricate, că nimic din fizionomia lor nu fusese alcătuit după modelul cunoscut nouă. Cugetul mi-a rătăcit ineluctabil către poveştile auzite cândva, în Miazănoapte, istorisiri despre sufletele morţilor întoarse sub înfăţişarea mutilată a unor vieţuitoare diforme, fabricate stângaci, grosolan, de către diavol, vag doar amintind de făpturile având pecetea creaţiei bunului Dumnezeu pe Pământ.

Aspru ne purtăm cu toţii crucea. Fierarul a ajuns în dreptul meu şi mi-a aşezat palma lui bătătorită pe umăr. Nu m-a privit – pentru prima oară pe întreg parcursul călătoriei, bărbatul îşi coborâse treanţa de la ochi, lăsând-o să îi atârne murdară în jurul gâtului. Cărăuşul s-a ridicat drept de lângă leş, întinzându-şi braţul spre mine – iar celălalt m-a apăsat greu şi mi-a înfipt ţăruşul chiar la încheietură, chiar în rana care îmi sângera dinainte. „Apate!” mi-a răsunat tardiv, sinistru în gând proorocirea micuţei florărese de neam nomad, avertisment rostit cu glas tremurat pe când îi întindeam, acum ani, singurul meu ducat în schimbul trandafirului galben cumpărat pentru Lennie. Un trandafir de acelaşi soi rar şi de aceeaşi amăgitoare culoare, împletit serafic cu bentiţă din catifea aurie în cascada dragă de zulufi arămii-autumnal, putrezea împreună cu ea sub gheaţă.

Departe între Cheile Osului, cei doi oameni angajaţi de mine la Wychwood mă omorau.

Înţelepţii scriu în sinaxarele lor că aleşii Domnului îşi recunosc clipa plecării spre umbră. În dimineaţa ultimei noastre ninsori, Lennie plânsese fără motiv şi dorise să ne întoarcem. Vorbise şovăitor de un vis, de o lumânare în culori pure pâlpâind să se stingă. Leghele aşternute între noi şi urmăritori deveniseră tot mai scurte; am convins-o, nu după puţine strădanii şi stăruinţi, că trebuia să înaintăm. Desigur, asasinul în manta albă şi bărbaţii pe care îi conducea ne aşteptau răbdători lângă Pietrele lui Olethros.

Nici un ales al Domnului nu se găsea acolo unde eram asasinat eu.

Ictusul şi durerea m-au prăbuşit în omăt, cu sabia scăpată dintre degetele-mi chircite reflex şi cu mâna cea sănătoasă încă adânc vârâtă sub haină. Probabil individul se temuse că, dacă îmi ţintea pieptul din poziţia în care stătea, riposta mea în cădere i-ar fi putut aduce fierul în vintre. Nu mai conta prea tare, în orice caz; până la urmă, ştiuseră. Ştiuseră despre absenţa zeului strâmb, ştiuseră de la cine luasem aurul lucitor, mantaua elegantă şi pergamentul cu promisiuni, ştiuseră încotro mă îndreptam, cine eram şi unde o înmormântasem pe Lennie.

Însă, mai cu seamă, ştiuseră cât valora capul meu, şi pândiseră momentul propice pentru a-şi îndeplini planul.

Ceea ce nu aveau de unde să ştie – nimeni nu ştia – era faptul că tăinuiam o arbaletă sub giulgiul mantalei.

Nu înţelegeau arme de felul acesta, uşor manevrabile, cu putinţă a fi păstrate pregătite asupra ta şi a fi întrebuinţate în mod repetat înainte de a-şi pierde forţa criminală – abia recent apărute chiar şi la Curţi. Poate bănuiau un pumnal, poate credeau că acolo ţin banii numai, poate se întrebau dacă feresc o rană – indiferent ce idei eronate doseau sub fruntea bicisnică, fierarul a crescut uriaş asupra mea, continuând să îmi ţină, cu ajutorul parului său ucigaş, mâna pironită în zăpadă. Nu se găsea suficient de aproape pentru a-l atinge o armă cu lamă scurtă, o aruncare a stiletului cu mâna stângă nu ar fi avut sorţi din postura în care mă aflam, dar pentru săgeata trasă cruciş a fost o nimica toată să i se înfigă în gât, penetrând gulerul vătuit al îmbrăcămintei sale de iarnă. M-am uitat neclintit în ochii lui când sufletul i-a părăsit trupul, şi i-am şoptit: Pentru Lennie.

Apoi lucrurile au decurs de la sine.

Curelele împletite care schingiuiseră până de curând caii mi-au săpat o brazdă înflorată în obrazul stâng, desprinzându-mi, smulgându-mi mângâietor carnea. Cărăuşul, am presupus eu, se pierduse cu firea, altfel nu mi-ar fi atacat faţa, a cărei piele trebuia oferită ducelui. Zorul nu l-a ajutat cu nimic, cum nu l-a ajutat harapnicul. M-am întors către el, de jos, înainte ca trupul tovarăşului său mort să ajungă alături de mine, şi cea de a doua săgeată de oţel i-am trimis-o prin dinţi în cerul gurii. Caii au nechezat amândoi, neîncrezător, când călăul lor s-a prosternat definitiv lângă sanie, sărutând urmele de copite.

În strunga muntelui cobora pacea.

Am dat drumul arbaletei asasinului-curtean în zăpadă şi am extras indiferent vârful oţelit al ţăruşului din sosul rănii, oarecum mirat că suferinţa se menţinea la un nivel tolerabil. Parul din lemn al fierarului mi-a servit drept sprijin binevenit pentru a mă repune, cât de cât, pe picioare. Ignorând atât cadavrele foştilor mei slujbaşi, cât şi pe cele ale bizarelor jivine trimise de aceştia în Tartar, mi-am cercetat obiectele personale, armele, galbenii, pergamentul cu sigiliu ducal; apoi sania – era în stare relativ bună, proviziile – buşteni, cremene, carnea sărată de bivol, păturile călduroase din păr de cămilă, prelata cu ţepuşele, mai ales prelata cu ţepuşele. Lăsând la o parte celelalte jocuri ale hazardului, nu îmi ieşea din minte în nici un fel animalul fără un ochi şi străpuns de sabie, continuându-şi implacabil drumul spre cărăuş.

Am aruncat din sanie tot ce îmi prisosea şi am urcat la loc tot ce se pierduse în timpul ciocnirii ori imediat după, tot ce stăpâniseră foştii mei „camarazi” – ospăţ grandios cei doi de acum, ofrandă micilor zgripţuroi graşi de lună plină, scoborâţi deja la festin în ciorchini buhăiţi, pieloşi, incompleţi – şi s-ar fi cuvenit pe viitor să îmi slujească mie. Doar săgeţile din oţel le-am lăsat acolo unde îmi scriseseră mesajul – mai aveam câteva în punguţa din mătase orientală şi ideea de a le recupera pe cele utilizate întru pedepsirea trădării îmi repugna, n-aş şti să vă spun pentru care motiv anume.

În cele din urmă, mi-am adunat curajul rămas şi mi-am îndreptat atenţia asupra bidiviilor – trebuia să mă asigur de sănătatea celor două nefericite dobitoace. Nu îmi plăceau defel armăsarii kyrenieni; nu mă plăceau nici ei pe mine. Dar străbătuseră Cheile Osului de zeci de ori, şi, cu puţin noroc, mă puteau purta până pe domeniile ducelui.

III. UN FULG PENTRU ÎNGER

Trupurile grele rupeau frunzişul cu zgomot pripit. M-am înfiorat. Ea pălise.

Zăvozii.

– Sunt câinii tatii, a şoptit Lennie cu voce pierdută. I-au stârnit la vânat…

Recunoscusem, şi eu, glasul gros al lui Colţ. Îl hrănisem cu două zile în urmă; dacă nu mă mişcam îndeajuns de bine, în noaptea aceea aveam să îl hrănesc din nou.

M-am hotărât între două bătăi de inimi – a mea şi a ei.

– Pune-te în genunchi, i-am zis blând, scoţându-mi smucit haina ruptă şi acoperindu-i urechile, ochii, în timp ce se lăsa ca un fulg în zăpadă. Şi-a împreunat mâinile în rugăciune, fără să îi mai spun, fără să zică nici ea vreun cuvânt; înţelesese. Nu vreau să auzi şi să vezi nimic, pricepi tu?… am îngăimat. O jumătate de ceas, atâta… După o jumătate de ceas, îţi promit – voi veni după tine, eu sau un înger. Dar până atunci, orice va să se întâmple, nu trebuie să auzi şi să vezi nimic…

Buzele ei îngheţate s-au mişcat, şi cred că a spus „Te iubesc, Ferrin.” Crivăţul i-a purtat însă visul, vorbele şi inima departe de mine, către locurile în care bezna sticlea, reflectând sângele mamei ei, vărsat impudic pe marmura albă. Iar sufletul îi pâlpâia sfârşit în trupul fragil, pe care trebuia să i-l apăr pentru ultima oară. L-am blestemat încă o dată pe duce sub lacrima gerului, apoi m-am întors, căci soseau câinii. Aveam să le tai calea lângă copacul cel mort, şi aveam să ucid, poate, unul.

Iar ceilalţi urmau să ajungă la ea.

În piept, inima mi-a devenit neagră.

Am străbătut pasul montan fără alte neaşteptate păţanii; caii se temeau de mine la fel de tare cât mă temeam eu de ei, aşa că sărmanele animale şi-au dat silinţa a mă duce la ţintă, cu toate că nu aveam nici priceperea, nici fervoarea cărăuşului întru mânuirea harapnicului. Din fericire, exista un singur drum, îngust şi întortocheat, încadrat de stânci abrupte, de prăpăstii ameţitoare, de gheţuri, de nămeţi şi de crevase; rătăcirea nu devenea posibilă, iar dincolo de Brecheliant, cunoşteam teritoriul – copilărisem acolo. Unul dintre bidivii s-a săvârşit înainte să descindem spre ceea ce mai rămăsese din Pădure – zgripţuroii îi dereticau voios carcasa pe când mă îndepărtam –, dar, renunţând la o parte a proviziilor din sanie, aproape la toată mâncarea, la buştenii pentru foc şi la câteva cergi, aveam să pătrund totuşi pe domeniile ducelui în timp util. Am scăpat de sanie şi de celălalt cal în apropierea primei mizere aşezări; aşa carmin-decorat cum se prezenta vehiculul, aşa acoperit de coptură şi aşa vlăguit cum se arăta armăsarul, atât animalul de tracţiune cât şi mijlocul de transport nu puteau crea nimănui altă impresie decât aceea că proprietarul de drept al acestora nu mai era în viaţă.

Singur şi pe jos, îmi apărea mai probabil să izbutesc a mă deplasa neobservat de oamenii locurilor… şi de cei care, eventual, păzeau cărările către duce.

Am călătorit aşadar în noapte, aprinzând foc puţin şi cu grijă, ocolind de departe orice locuinţe mi-ar fi sărit în ochi, ştergându-mi urmele pe cât îmi era cu putinţă. Mantaua albă mă ajuta să mă confund cu peisajul deprimant şi uniform al ţinutului – câmpii mărginite de Pădurea Brecheliant sub călcâiul de fier al iernii, marcate ici-colo cu pâlcuri de copaci bătrâni, desfrunziţi şi acoperiţi de chiciură răuvoitor strălucindă –, iar dacă totuşi vreo patrulă s-ar fi nimerit să mă repereze, mai puteam năzui să o induc în eroare cu ajutorul pergamentului purtând sigiliul „Arras”. Chiar şi aşa, am remarcat faptul că pământurile nu mai corespundeau anamnezei; se relevau sărăcite şi pustiite, cu oameni – atunci când îi observam de la o sigură distanţă – puţini şi dezorganizaţi, ca şi cum în anii scurşi înveninat din copilăria mea încoace, ducele îşi pierduse din putere şi preţuire. Iar asta nu îmi putea fi decât de folos.

Îmi făcusem din start socotelile că pătrunderea în palat avea să reprezinte singura dificultate demnă de luat în seamă. Atâta amar de vreme se aşezase pavăză între noi, încât seniorul nu mă mai aştepta – în fapt, după ştiinţa lui, mă aflam de cealaltă parte a Munţilor Cerului şi a Pădurii, prigonit împreună cu Lennie de către asasinii săi, la capătul puterilor amândoi şi fără vreun ban pentru a închiria o sanie, chiar dacă aşa ceva ne-ar fi trecut prin minţile rătăcite. Sunt convins că nu eram singurul lui duşman, însă ţinuturile unui nobil de vază sunt privegheate împotriva armatelor ori a cetelor de ucigaşi năimiţi, nu împotriva drumeţului singur. Acesta urmează a fi întotdeauna oprit la poarta cea mare, de către gărzile postate în faţa zidurilor; ori, în cel mai rău caz, de către cele care păzesc coridoarele şi apartamentele personale ale stăpânului domeniilor respective.

Desigur, eu plănuisem să omor gărzile – pe toate.

Vigilenţa scăzută de pe întinsul Domeniului nu mă punea serios pe gânduri, cu atât mai mult cu cât Înălţimea Sa, seniorul Alier de Arras, era bine văzut la Curte. Nu trebuia însă nici să îmi las înşelată atenţia – cineva putea (măcar că luasem toate măsurile pentru a evita aceasta) să fi descoperit întâmplător crucea sfântă din lemn de pin sub care îşi dormea Lenore veşnicia. Dispariţia cărăuşului şi a fierarului din Wychwood oferindu-i norocosului indiciul către destinaţia mea, un mesaj trimis la Arras prin defileu nu ar fi fost imposibil să îi fie înmânat duşmanului meu înainte ca eu să mă găsesc în faţa palatului acestuia, având în vedere că mă apropiam nu atât cu deosebită iuţeală, cât cu deosebită precauţie.

Am alungat asemenea frământări, rezumându-mă la a mă război în continuare cu lipsa, istovitoare peste măsură, a lui Hypnos. Rănile mă ardeau neîncetat, mai tare cea de la mână. Strategia concepută în Cheile Osului – avusesem ceasuri destule la dispoziţie pentru a o elabora – era construită pe nădejdea că străjerul din turnul de veghe urma să mă zărească abia târziu, din pricina mantalei de culoare albă, şi, tot din pricina veşmântului, avea să mă confunde cu cel asmuţit pe urmele mele. Încântat să îi dea stăpânului veştile atât aşteptate, fără să analizeze prea mult conjunctura, fără să se mai întrebe de ce mă întorceam singur şi la pas, fără să mă anunţ dinainte, omul trebuia să alerge nerăbdător în odăile ducelui pentru a-i oferi seniorului său bucurie. Cei doi bărbaţi însărcinaţi cu apărarea intrării ar fi ieşit la rândul lor iute în întâmpinarea mea – poate doar unul dintre ei, totuşi – mânaţi de curiozitate şi de interes, cu privire la recompensă şi la cele petrecute.

Două săgeţi bine ochite – şi iată cheile de la poartă, la brâul unuia dintre morţi.

Mi-am impus să nu mă obosesc a ghici câţi supuşi capabili să poarte arme număra interiorul palatului. Într-o altă lume, de mult apusă, le ştiusem numele tuturor – îndepărtând astfel bătrânii, copiii şi femeile, însemnasem pe răboj cincisprezece bărbaţi în putere. De obicei însă, în toiul zilei, câţiva dintre aceştia erau plecaţi pe moşie cu treburi, iar ceilalţi nu se strângeau la un loc decât odată sunat cornul care anunţa vrăjmaşul, şi nici atunci imediat. Zăvozii trebuie că se aflau sub cheie la ceas lipsit de primejdie. Dacă lucrurile se potriveau într-o oarecare măsură chibzuielilor mele, exploatând elementul surpriză şi avantajul oferit de arbaleta bărbatului care ne aşteptase la Pietre, existau şanse reale, chiar dacă nu foarte mari, să ajung la Alier de Arras.

Necunoscute sunt căile Domnului. Ale diavolului şi ale lui Moros, la fel.

Boala îşi alesese sălaşul putrid şi dezolant în murii coşcoviţi ai palatului falnic odinioară, puroind de acum trivial peste lichenii crescuţi răpănos sub zid. Hulpav, pe cerul mortifer, croncăneau paserile hoitare. Nici un oştean al seniorului nu păzea marea poartă desferecată, deschisă lubric pe jumătate, drept invitaţie la un vals obscen. În alte vieţi, un zâmbet cald, feciorelnic, zâmbetul stelelor. Nimeni în turnul străjii. Cuştile câinilor, deteriorate şi goale. Zăpada în curtea pietruită cu marmuri romane pirotea, neprimenită, de evuri.

Palatul ducelui Alier de Arras era deşert.

Pustii am găsit vastele, lugubrele săli ale copilăriei trecute în tovărăşia lui Lennie, firidele în care ne ascundeam cu inima gata să ne sară din piept, feriţi de servitorii vârstnici şi cu figuri scofâlcite, trimişi să ne caute. Coclite armurile gigantice ale strămoşilor familiei, moştenire nedemnă dintr-un război mârşav. De-a lungul podelelor pe care gheaţa înainta, şoarecii fojgăiau cărunţi, gheboşaţi, chiţăindu-şi păcatul. Paşii mei lăsau ecouri acuzatoare între pereţii preavechi, şi cred că, într-un fel, bătrânul duce simţea în acel moment că veneam, dar mai simţea şi că nu avea unde să se ascundă.

În nebunia sa de a ne obţine cu orice preţ pieile feţei, măreţul senior se ruinase până la ultima centimă şi eu ajungeam la el.

Lesne am regăsit calea către odaia de noapte a tiranului nostru; cizma îmi călca alinat pe trepte ciobite, lăsate pradă crinilor iernii. Spălaţi îmi erau anii de pribegie, suferinţa şi tainele trăite în oraşele şi satele decimate de ciumă şi de nepace, mereu atent la cupa otrăvită sau la jungherul hărăzit ei. Nu mai simţeam durerea din mână, cu toate că plaga se înnegrise. Am dat de perete ornatele, bocindele uşi ale încăperii pe care o visasem toată viaţa noapte de noapte, martore, cândva, ale unei naşteri dulci, pe care nu mi-o amintesc, şi ale înfloririi unui înger. Lângă speteaza din lemn cariat a patului monumental cu aşternuturi jilave, neschimbate, îmbibate trândav cu duhori de bătrâneţe, de urină uscată şi de moarte, ducele se sprijinea tuşindu-şi domol cheagul roşu, cu ochii atinşi de cataractă clipind prosteşte spre mine.

Mă găseam în faţa lui.

Bătrânul şi-a ridicat privirea goală căutându-mi chipul, ori poate căutând să îmi citească ceva anume în trăsături, dar nu urma să îi ofer satisfacţie. Liniile feţei mi-au rămas imobile sub bronzul exilului şi sub brazda lătăreaţă trasată de bici, dar mi-am lăsat pe spate gluga mantalei, permiţându-i jalnicului meu adversar să îmi vadă părul decolorat, cearcănele vineţii şi lucirea posomorâtă a ochilor.

– Ferrin…, a icnit ducele.

L-am cercetat pe îndelete, cu fascinaţie nesănătoasă. An după an după an, nu încetasem a mi-l închipui pe atotputernicul senior strălucind în mijlocul averii sale, aruncând porunci infame în dreapta şi în stânga, destrăbălându-se abject cu femeile vasalilor lui – târfe mincinoase, purtându-şi cu fală mişelia şi gătelile bogate în aur. Vânând pe domeniile lui şi pe ale altora, punând la cale intrigi şi comploturi sub îngăduinţă regală, organizând bancheturi deşănţate şi spânzurând, ca distracţie, inocenţi. Bărbatul de care, timp de o viaţă de om – viaţa mea; viaţa lui Lennie; două vieţi de oameni –, fugisem, luptând să apăr fetiţa dragă, ascunzându-ne prin hrube, prin lupanare şi prin hanuri, singuri, speriaţi la începuturi, apoi ea senină şi eu furios, şi crescând, şi ea înmugurind iar eu învăţând să mă bucur de viaţă alături de ea, aşa grăbită şi trunchiată cum ni se dăduse viaţa noastră. Bărbatul pe care de nenumărate ori voisem să mă întorc să îl înfrunt, punând astfel o dată pentru totdeauna capăt goanei noastre tragice şi obosite, gând ucis de fiecare dată în inima mea de privirea rugătoare şi frumoasă ca Raiul a Lenorei.

Alier de Arras, duce. Un sac de oase, pieliţe şi cărnuri fleşcăite, aşteptând încheierea secătuită a unui trai de nimic.

Pentru o clipă doar, m-am întrebat dacă merita să las fierul rece în el, dacă nu cumva asta l-ar fi scutit, în fapt, de pedeapsa dăruită de Domnul. După care mi-am amintit un mormânt friguros şi Pietrele lui Olethros.

– Gata, bătrâne, i-am zis cu voce albă ca neaua adunată pe cruce. Nu vei plăti pentru mama sau pentru mine, vei plăti însă pentru copilă destul.

Prin ferestrele sparte auzeam crivăţul. Perdele din catifea roasă cerneau patul, zbătându-se în curentul de aer, ca duhuri. Un jilţ vetust, cu picioarele rupte, şi un scrin colţat în argint înnegrit constituiau tot mobilierul care dăinuise în încăpere. Nici măcar blănuri de urs pe jos. Bătrânul s-a zgribulit în cămaşa străvezie de noapte, strângând-o cu degetele strâmbate de artrită la pieptul lui uscăţiv. Multe odăi mai încolo, se afla încăperea în care începuse, demult, elegia.

– Nu poţi scăpa, fiul meu, a şoptit cu grai stins, şi mi s-a părut că plângea. Cu ultimele parale, am tocmit oameni – sunt pe drum, ţi-au prins urma încă din apropiere de Sacre-Couer. Vor fi aici în mai puţin de un ceas; toţi odihniţi – îţi vor răpi viaţa.

– Nu sunt singurii oameni pe care i-ai tocmit… tată. Cuvântul îmi suna atât de străin şi improbabil pe buze. Iarăşi imagini – trupuri acum, zăpadă, sânge şi fier. Vechea, insuportabila mâncărime îmi revenea din nou, neplăcut, în zgaiba lată de la încheietură.

– Adevărat. A oftat lung, mai mult o tânguire ca de stafie prăpădindu-se. L-ai omorât pe vicontele de Laertes, la Wychwood. I-ai dovedit şi pe alţii, admit. Aceştia însă sunt pregătiţi special. Trebuie să înţelegi, copilul meu – în toţi aceşti ani, nu am trăit decât pentru a vă găsi şi pentru a vă ucide. Nu am cheltuit un singur galben în alt scop – martor îmi este Domnul.

Mânie. O simţeam ruginie crescând în mine, talaz irezistibil şi rău al unui viitor de mult pierit între alegeri greşite. Aerul mirosea a crimă.

Totodată, îmi venea să vomit.

Mi-am rotit ochii încercănaţi – şi lezaţi de zăpadă – prin încăpere. Am nesocotit scrinul, momeală vădită pentru tâlhari, şi m-am apropiat surâzând strâmb de barşonul perdelelor. Le-am tras către mine desprinzându-le fără menajamente, lăsându-le apoi să se aştearnă mototolite pe duşumeaua plină de găuri. Am azvârlit la picioarele goale şi subţiri ale bătrânului cuvertura din lână maronie cu care se învelea noaptea, iar în pernioara mâncată de molii am dibuit în sfârşit obiectul vizat – cartea cu scoarţe din piele de om, despre care ne avertizase, răposând, mama.

Bătrânul, întrucâtva resemnat, nu căutase a pune stavilă acţiunilor mele. Fără să deschid tomul greu – după cum îi promisesem celei care mă zămislise –, am înălţat afurisitul volum şi l-am prăvălit brutal peste figura plumburie a seniorului. În ciuda sfârşelii care îi stăpânea trupul gârbov, nu a căzut, ci doar s-a împleticit anemic înspre scrinul colbuit, de care s-a agăţat gemând gâfâit, cu degetele-i încovoiate ca nişte gheare.

I-am aruncat tipăritura pătată de sânge în braţe. Clătinându-se desculţ pe picioarele pipernicite, a prins-o.

– Lorenz, am rostit eu, scârbit.

Numele nu se afla inscripţionat pe învelitoarea tratatului, dar nu era un nume pe care aş fi putut să îl uit.

Ducele a reînceput să tuşească. Umerii ascuţiţi i se zgâlţâiau comic; buzele fripte de vârstă şi de tifosul care îl măcina şi colţurile crăpate ale gurii ştirbe îi erau spuzite în culoarea cârmâzului. Obrazul i se spărsese floral acolo unde îl pocnisem cu tomul.

– Ştii bine că este adevărat, copile. Ochii inflamaţi îi deveniseră apoşi, renunţând şi să îşi mai şteargă balele dizgraţioase. Ce îţi mai face rana de la mână?…

Mi-am coborât neintenţionat privirea. Desenul întunecat al plăgii deschise fremăta dospit sub roua purpurie strânsă la margini, sau ochii mă înşelau. În carnea plesnindă… viermi?…

– Băuse apă dintr-o urmă de lup, ducesa. Bătrânul vorbea potolit, alegându-şi parcă cele mai potrivite cuvinte. Înainte de nuntă s-a întâmplat – o joacă a tinerelor fără de minte, un rămăşag, nu am ştiut niciodată precis. În noapte, au vizitat-o coşmaruri. Dacă aş fi avut putere şi credinţă îndeajuns, i-aş fi luat viaţa tocmai atunci – dar nu am găsit în mine tăria de a o face. Soaţa mea v-a născut pe amândoi purtând sărutul veşted al fiarei, oricât de mult m-am străduit să nu accept. Ocara şi grozăvia s-au pogorât peste ţinuturile mele. Sătenii veneau lamentându-se că le erau furaţi copiii din tindă. Oamenii mei şuşoteau. Vitele fătau animale corcite sau erau masacrate fără zarvă în grajd, semn de mare năpastă. Mi-am procurat, cu mari sacrificii – o treime din avuţii mi-a cerut –, de la un răspopit, un tratat iscălit „Conrad Lorenz”.

Ascultam, auzeam. Credeam oare?…

Ferindu-şi chipul, cel care fusese cândva tatăl meu a continuat.

– La început, am simţit că îmi pierd minţile, Ferrin. Lucrurile care erau scrise acolo… Din nefericire, se potriveau.

Respiraţie şuierând obosit. Afară, hoitarii şi vântul.

– Şi totuşi, nu aş fi îndrăznit, fără acea noapte cumplită de Crăciun şi de hulă. Umbla zvon prin regiune, iar ţăranii propuneau o răscoală. Propriii mei oameni, stârniţi de Biserică, indecişi, siliţi să aleagă o tabără între mine şi Domnul. Servitori părăsind în taină palatul. I-am izgonit cu biciul pe denunţători, înghiţindu-mi lacrimile şi refuzând să le înregistrez plângerile despre fetele lipsă. Unul dintre ei – un tată, la fel ca mine – s-a aruncat cu fruntea în nea în faţa porţilor celor mari, şi nu s-a mai dat dus de acolo. Am liberat zăvozii asupra lui iar aceştia, deşi bătuţi, nu s-au atins de bărbatul ploconit în faţa uşilor mele; mai degrabă au preferat să dea târcoale palatului, adulmecând, cu botul încreţit, meterezele. Le-am poruncit străjilor să pună ţopârlanul neruşinat pe fugă, folosind biciuştile; oamenii s-au închinat şi s-au temut şi nu mi-au îndeplinit porunca. Orbit de furii şi suduind, am pălmuit gărzile, ieşind eu însumi în faţa zidurilor; purtam cravaşă. În zadar am lăsat să curgă ploaie de lovituri peste spinarea arcuită a tatălui oropsit – într-un târziu, am realizat că murise cu mult înainte de a-i aplica înţeleapta sancţiune. Şi în toate acele anotimpuri ale copilăriei voastre, mi-am ferit doamna şi odraslele de bârfele gloatei şi la spovedanii pe Dumnezeu l-am minţit. Căci judecata îi spunea firii mele mii de odioase adevăruri.

Sărbătoarea naşterii Domnului – a relatat ducele mai departe neagra-i, neasemuita-i poveste – m-a ajuns în biblioteca de la cel de al doilea cat al palatului; pregetam cu tomul lui Lorenz în mână, copilul meu. La palisadă, zăvozii parcă turbaseră; ningea. Spre dimineaţă, mi s-a înfăţişat şi dovada pentru care înălţasem rugi arzătoare Celui de Sus să nu mi se înfăţişeze vreodată. Intrând pe neaşteptate în apartamentele soaţei, în lumina tristă şi cenuşie a zorilor, am aflat ducesa în lunga-i, superba-i rochie de mireasă, aşa cum pretinseseră ţăranii că li se ivise în case. Iar poziţia încovoiată în care şedea era precum aceea de animal – şi în încăpere puteam auzi distinct zgomotul făcut de rosul, suptul şi trosnetul oaselor.

Cu ultimele puteri, bătrânul s-a aşezat pe marginea patului, păstrând scrierea demonolatrului aproape de el şi trecându-şi peste fruntea năduşită poalele cămăşii de noapte, nepăsător la goliciunea-i grotesc expusă. Trăgându-şi sufletul, a urmat:

– Am vărsat şi lacrimi şi sufletul din mine şi întreaga zi m-am rugat îngenuncheat în capelă, cerându-i Domnului nostru să îmi trimită povaţă creştină. Spre amurg căpătasem răspunsurile – dar trebuia să înduplec un preot. Cu sabia înaintaşilor binecuvântată şi la adăpostul întunericului, pentru a nu vă zări feţele şi pentru că nu se cuvenea să mai zăbovesc, eu am intrat în odăi peste voi şi mi-am străpuns soaţa. Am răsturnat baldachinul de pluş şi am răzbit a apuca fata cea mică de păr, tăind-o numai puţin deasupra gleznei. Atunci te-ai repezit strigând între noi, luptând cu mine pentru a îndepărta lama de la gâtul surioarei. Ţi-am spintecat pe dată încheietura, căci frica mă ajunsese, hotărârea-mi se năruia şi pierdusem coordonarea mişcărilor mele. V-am ghicit pe amândoi în beznele camerei, copiii mei – ea scâncind leşinat sub braţul tău şi tu cercând cu disperare peretele în căutarea ferestrei. Mi-am închegat rămăşiţa de voinţă pentru fapta finală. Însă ducesa – doamna mea – s-a dovedit a nu fi fost încă moartă cu totul şi, târându-se înnebunit către ziduri, una dintre torţe ea a aprins. La vederea chipurilor voastre iubite am zvârlit cu un vaier sabia şi am fugit zguduit, uitând uşa descuiată în urmă. Cunoşti cele de mai apoi, fiul meu – înturnându-mă cu preot şi cu ajutoare, mi-am aflat soaţa neînsufleţită iar copiii lipseau. Am scos câinii de sub încuietoare şi i-am zădărât pe urmele voastre; un haos de pântece despicate şi intestine e tot ce ai lăsat după aceea din ei, în zăpadă.

– Am omorât unul singur, i-am spus. Ceilalţi nu au mai ajuns până la mine.

– Ai omorât nouă, copile, m-a contrazis el fără resentiment, le-ai retezat capetele, le-ai extras şira spinării şi le-ai vărsat măruntaiele, iar lui Colţ i-ai întins blana ca flamură pe ramurile copacului în dreptul căruia l-ai ucis. Apoi ai luat fetiţa şi aţi continuat să fugiţi.

Aşa decurseseră lucrurile?… Nu îmi puteam aminti. Ştiam doar că, în noaptea aceea, scăpasem, încredinţat de minunea făptuită prin rugăciunile ei.

– Ce să îţi mai înşir aici?… şi-a istovit celălalt destăinuirea. Ai ştire despre anii care au urmat, despre cum m-am întrecut să vă aflu calea, dând dispoziţii a mi se prezenta feţele voastre ca dovadă a morţii, împreună cu cenuşa cadavrelor mistuite pe rug.

Oh, da, aveam ştire despre porunca de a ne jupui chipurile înainte de a ne arde – citisem în pergamentul celui pe care el îl numea „vicontele de Laertes” şi de la care reţinusem mantaua albă.

L-am trântit pe bătrân la podea, trosnindu-i braţele când a dat să se apere slobozind cartea. I-am arătat jungherul; şi-a clătinat capul, dezamăgit.

– Zadarnic, Ferrin. Nu există decât un singur deznodământ scris de Domnul – cel indicat de Lorenz în volumele lui. Simţi pruritul în rana pururi nevindecată?… Sunt fire negre de păr croindu-şi potecă prin pielea de om, pentru a-l înlocui pe acesta cu lupul.

– Am fost atacat de lupi în Cheile Osului, l-am întrerupt. Ce spune cartea ta despre asta?…

– Te-au atacat pe tine, copile?… Ori i-au atacat pe aceia care te însoţeau?…

Am şovăit. Frigul din încăpere sporise. În adevăr, jivinele îi abordaseră pe cărăuş şi pe fierar – nici una nu se aţintise spre mine –, cei doi bărbaţi silindu-se ulterior să îmi facă felul, după ce, până atunci, se comportaseră onest. Iar harapnicul cărăuşului nu îmi ocolise obrazul.

Nu avuseseră habar despre recompensă. Mă voiau pierit pentru că mă suspectau responsabil pentru cursa întinsă lor.

– Nu erau lupi, aşa este?… mi-a scăpat printre dinţi.

Celălalt a tăgăduit de jos, cătând cu ochiul cartea lui Lorenz.

– Nu erau lupi, fiul meu. Erau spurci. Trăiesc acolo, în munţi, şi poartă după moarte sufletele celor ca tine. Scrie în tom.

Cicatricea tandră ca firul de aţă, model graţios şi celest pe glezna ei.

– Bătrân senil, i-am şuierat în ureche. Rana lui Lennie se vindecase. Indiferent ce ni s-a întâmplat mamei şi mie, nu i s-a întâmplat şi ei. Nu era purtătoare de daemonium lupum!…

Nu i-am mai lăsat vreme să reacţioneze la cele dezvăluite, dar în ochii lui dintr-odată măriţi urlau toţi demonii iadului. Am folosit fierul, o dată şi încă o dată şi apoi încă de multe ori, chipul ei îngeresc fiind singurul lucru care mai trăia în mine. Se înşelase bătrânul, eram cât se poate de sigur; minţeau cărţile scrise de Lorenz. Un suflet curat biruie întotdeauna, şi vieţile noastre fără de rău ne stăteau – îi stăteau mai cu seamă ei, căci ei i se datorau – chezăşie.

Iar fapta pe care o comiteam sub bolta părăduitului palat nu putea fi una rea – pentru că în timp ce o comiteam, şopteam la nesfârşit un singur nume.

Lenore Arras.

Lennie.

Înnouraţi erau munţii aproape de noapte, aproape de sufletul meu irosit, aproape de cadavrul răcit din încăperea cu ferestrele sparte. Am aprins focul în căminul antic gravat, îndesând în vatră mantaua albă, cartea nebunului, tot ce putea hrăni flăcările debile. Arbaleta am lăsat-o la urmă; iute i-au fost digerate lemnul şi strunele, cu metalul supravieţuind încins, până când fierbinţeala s-a retras în cenuşă. Nu avea nici o importanţă, mi-am spus. Singur, oţelul unei asemenea arme nu poartă moartea.

Odaia mi-a apărut subit mai caldă, mai veselă. De undeva, de departe, Hypnos ajutat de Morpheus mă chema în sfârşit, îngreuindu-mi a vis trupul şi pleoapele. M-am întors spre fereastra prin care mă îmbia vântul; iernile toate trăite cu ea reveneau fericit, trimise răsplată la mine.

Un fulg stingher mi s-a aşezat alb şi neprihănit pe pupilă, deschizând lumi. Trandafirii îmboboceau în morminte.

De acolo de sus puteam vedea clar, în vreme ce sângele lui, nu al meu, picura jale pe pervazul de piatră – odă a siluetei mele împroşcate cu roşu –, în vreme ce crusta de la încheietură îmi crăpase cu totul şi în vreme ce, doar pe jumătate conştient, îmi foloseam unghiile adânc, încercând să îmi ostoiesc mâncărimea de dincolo de buzele pline şi stacojii ale rănii, da, puteam vedea clar soarta care sosea pentru a mă îmbrăţişa, împrumutând chipuri hotărâte de munteni, plătiţi cu galbeni grei şi pregătiţi a feri domeniile lui Arras de semnele lupului.

Trebuie că aflaseră calul şi sania – unul dintre ei purta sub braţ prelata fierarului, ceea ce însemna că îi sesizaseră rostul. Mi-am adus mâna dreaptă în faţa privirii, în penumbră. Fire lungi de păr negru şi gros se iţeau odioase prin brazda articulaţiei, depunând hâdă mărturie despre copii, minciuni, cărţi, părinţi, sacrificii, adevăruri.

Cu ochii pe urmele lăsate de mine pe când mă apropiam de Palat, trei bărbaţi înaintau prin zăpadă.

I-am aşteptat.

Din volumul Ceasul fantasmelor, editura Crux