Interviu cu Deea Sterea sau Domnița Crux

1. Confesiunile domnului Freejoy este romanul tău de debut. Cum te simți acum că ai numele pe o carte și ca scriitoare, nu numai ca editoare?

Îți dai seama că am așteptat cronicile și reacțiile publicului cu aceeaşi emoţie cu care aștept recenziile tuturor celorlalte volume pe care le public. Și am și un sentiment de mândrie – și împlinire – că uite, am făcut-o și pe asta. M-am chinuit și m-am distrat teribil scriind la acest roman și sunt cu adevărat fericită că oamenilor le place.

2. Tu și Andrei ați scris această carte în colaborare – multe părţi el, multe părţi tu, multe părţi la comun. Povestește-mi despre procesul tău de scriere. Cum ai procedat, ce ai făcut, ce rutine ai adoptat, cum ți-ai planificat munca?

Înainte să scriu orice cuvânt, am citit și-am recitit fiecare capitol sau scenă scrise de Andrei, ca să fiu sigură că totul se potrivește. Procesul meu poate fi descris cam așa: început pe la ora 20:00, citit, scris, rescris, recitit, corectat, nervi, mâncare, cercetat, fumat, scris, rescris, cercetat, corectat, din nou și din nou, cam până pe la ora 03:00, uneori și 04:00.

Rutinele mele sunt simple: ce am scris azi se recitește și se corectează mâine, ce am scris săptămâna trecută se verifică și săptămâna asta încă o dată. Am mâncat și am fumat non-stop în fiecare noapte pe parcursul acestei aventuri, dar asta fac și când editez cărțile alor mei, și când scriu cronici sau dau interviuri, sau traduc, sau scriu articole, deci nu e ceva ieșit din comun. Și tot așa timp de câteva luni.

Dacă am învățat ceva din toată această experiență e faptul că atunci când ești singur, numai tu cu scriitura ta, perspectiva ți se îngustează groaznic. Vezi numai ceea ce vrei tu să vezi (sau ce poți) și, uneori, vezi numai pereții tunelului, nu și luminița de la capătul lui. Așa că am cerut ajutor și sunt foarte recunoscătoare că l-am primit.

Încurajez pe toată lumea să lase orice text proaspăt scris să stea câteva zile/săptămâni ca să se odihnească și să dospească. La revizuire, multe lucruri bune se vor întâmpla, promit. Și, dincolo de asta, recomand tuturor celor care scriu să ceară ajutor – editorul, redactorul, cititorul beta, etc. sunt esențiali oricărui scriitor care vrea să facă o treabă serioasă. 

3. Adelind Ness este ideea lui Andrei, dar este un personaj construit de tine. Cum ai văzut-o tu, ce ți-a plăcut cel mai mult să scrii la ea, cum ai gândit-o ca personalitate sau reacții?

Prin natura lui, Ruan Freejoy este un individ care domină totul și pe oricine, în fiecare aspect al existenței lui. Katie i se supune complet – deși în anumiți termeni stabiliți de ea. Chestorul Harrow îi dă mână liberă și nu-i cere socoteală nici când Ruan produce dezastre în jur. Franco Baudelaire îl urmează, având încredere în el. Ruan, în momentul în care îl cunoaștem noi, nu are egal și nu are adversar, în această lume sau în altele.

De aceea, avea nevoie de o contrapondere care să îl echilibreze, să îl ajute să evolueze. Andrei a gândit-o pe Adelind ca parteneră de aventuri și oponent, întrucâtva, căci ea e singura care fie îi dă replica, fie îl lasă fără una.

Când am început să o construiesc pe Adelind, am decis de la bun început că va fi o femeie obișnuită, aflată într-o situație periculoasă și complicată, care trebuie să se adapteze la noile circumstanțe pentru a-și îndeplini scopul (de altfel, nobil): acela de a afla cine se află în spatele morții celui mai bun prieten al ei.

Ce mi-am dorit foarte mult a fost să evit pe cât posibil clișeele care mă supără, în general, în timpurile moderne: prințesa în pericol, sau, dimpotrivă, femeia atotputernică și autosuficientă, care se descurcă singură în cele mai absurde situații, când efectiv nu e plauzibil (sau necesar) să o facă. Femeia perfectă sau femeia profund greșită. Femeia care se pricepe la toate sau femeia care nu se pricepe la nimic. Femeia dulce ca o bomboană sau nesimțita supremă. Adelind are un suflet minunat și o minte ascuțită, dar asta nu o împiedică să mintă când asta îi servește intereselor, să ia decizii nechibzuite uneori, să aibă nevoie de un colac de salvare din când în când, sau să se descurce singură când trebuie.

Am încercat să evit clișeele romantice, de asemenea. Toată lumea știe că am o problemă cu ele. Așa că Adelind și Amos (victima crimei de la care pornește întreaga poveste) au o relație foarte intimă – unul dintre detaliile mele preferate din această carte – dar nu așa cum vă imaginați, iar Adelind și Ruan rămân într-adevăr împreună, dar sigur nu cum vă imaginați. Și da, Adelind are nevoie de protecție, iar Ruan i-o oferă, dar nu din cavalerism sau romantism, ci pentru un motiv absolut genial, pe care Andrei l-a explicat foarte aproape de finalul cărții.

La Adelind îmi plac mai multe lucruri. Faptul că face orice, sacrifică orice, înfruntă orice și pe oricine ca să afle adevărul și să îi aducă în fața justiției pe cei vinovați, calitate care o apropie foarte mult ca personalitate atât de prietenul ei Amos, cât și de Franco Baudelaire (personajul meu preferat din toate cărțile lui Andrei). Al doilea e că își folosește aplecarea pentru matematică în cele mai interesante circumstanțe (ca mecanism de coping, în rezolvarea de mistere, etc.), ceea ce o face un personaj versatil și mai puțin obișnuit (nu m-am gândit în mod deosebit la serialul Numbers, dar e o referință bună). Al treilea e că e o cititoare pasionată de cărți polițiste, lucru care o face să aibă momente de introspecție, de umor sau de deducție foarte distractive. În plus, suferă de o ușoară tulburare obsesiv-compulsivă, ceea ce mie mi se pare foarte fain, pentru că lumea empatizează repede cu ea. În definitiv, cine nu are propriile ciudățenii?

4. Care au fost cele mai mari provocări pentru tine scriind această carte, mai ales în colaborare cu alt scriitor?

În primul rând, să mă potrivesc ca stil cu Andrei. Am mai dat rateuri ici-colo, noroc cu el că mi-a atras atenția că un personaj nu ar vorbi niciodată într-un anume fel sau că o conversație ar suna mai bine cu alte cuvinte și altă construcție a frazei. În al doilea rând, obsedată fiind de procedurale, am petrecut extraordinar de multe nopți legând și dezlegând misterul, așezând clu-urile potrivite în locurile potrivite, sugerând anumite lucruri și legându-le de alte lucruri zeci de pagini mai încolo, etc. Și eu fiind nițel obsesiv-compulsivă, construirea unui puzzle m-a solicitat destul de mult – dar m-a amuzat în egală (dacă nu mai mare) măsură. O altă provocare a fost ca noi doi să decidem cum se va termina acest roman. Ne-a luat o vreme.

5. Ai spus în nenumărate rânduri – chiar și în prefață – că ai o pasiune pentru literatura polițistă, de aceea ai și acceptat provocarea lui Andrei de a te ocupa de filonul crime/mystery al acestei cărţi. Cum a început ”povestea” ta de dragoste cu această specie literară?

Am o poveste de iubire cu Agatha Christie de prin clasa a III-a. De prin a IV-a, l-am cunoscut pe Philip Marlowe (a lui Raymond Chandler) și m-am îndrăgostit de el iremediabil. Unul dintre autorii mei de suflet este Horia Tecuceanu, care a scris seria lui de procedurale cu căpitanul Apostolescu parcă pentru mine – chit că Apostolescu, săracul, investiga omoruri la Miliția Capitalei, în plin avânt comunist. M-am închinat ani de zile la câțiva Crime Masters – Chandler, Cheyney, Chase, Hammett, Mosley și alții.

Am început cu literatura polițistă de la o vârstă atât de fragedă, că n-aș ști cum să mă separ de ea, face parte din mine. Evident, filmele și serialele pe temă nu au făcut decât să accentueze această pasiune. După aceea, au urmat (și nu s-au oprit niciodată) cărțile, studiile, documentarele, sau filmele legate de psihologie criminală, criminologie, criminalistică, etc. Mă (re)uit la un serial polițist vechi chiar acum.

6. Ai vreo scenă preferată din acest roman scrisă de tine și una preferată scrisă de Andrei?

Îmi place cum scrie Andrei de mai bine de zece ani. Dar în această carte, în mod specific, îmi place o anumită scenă cu Franco Baudelaire. Știu că Andrei a scris-o cu mine în minte, știind că o voi adora. Când Franco explorează un anumit laborator secret (care funcționează și ca altar pentru magie neagră și ritualuri întunecate), am fost cu el la fiecare pas, am trăit fiecare emoție, am simțit aceeași frică, am gândit aceleași lucruri. E o scenă de atmosferă memorabilă, avându-l ca personaj central pe Franco. Ce să îmi doresc mai mult?

Am două scene preferate scrise de mine. Prima este interogatoriul de la începutul cărții (conversația dintre chestorul Harrow și Adelind), în care, cred, am atins toate punctele care mi se păreau importante, atât din punct de vedere procedural, cât și din punct de vedere literar. A doua este scena de la gară, când Adelind se folosește de talentul ei la matematică pentru a deschide un seif și a pune mâna pe niște documente relevante pentru anchetă. Acolo am muncit un pic (cu ajutor) și cred că a ieșit bine. Faptul că am gândit o ghicitoare mă face foarte mândră. 

7. O ultimă întrebare despre roman, înainte să trecem la o discuţie despre tine și despre editură: te simți mai împlinită/mai fericită ca scriitoare sau ca editoare? Ce cale/căi ai dori să urmezi de acum încolo?

Ca editoare, fără discuții. Repet, m-am distrat teribil și am muncit foarte mult scriind la Confesiuni, dar nu te aștepta acum să mă apuc de scris cărți, așa, de la mine. Cred că Alexandrei Medaru îi spuneam că aș îndrăzni să mai scriu într-o colaborare, dar numai anumite tipuri de texte și numai în anumite condiții. Nu mă pune să construiesc eu intriga sau să inventez un personaj. Dacă îmi dai însă un schelet, pun eu ceva carne pe el.

Calea mea e editarea. Știi sigur momentele acelea când Muza e generoasă cu tine, scrii ceva, recitești, și-ți spui “Doamne, ce bună sunt! Cât de bine mi-a ieșit chestia asta!”. Am avut și eu câteva momente similare la Confesiuni, dar pe cele mai multe le am când editez o carte, când lucrez cu autorul/autoarea pe text, facem brainstorming, muncim cot la cot, gândim, uneori ne luăm la harță, dar, la final, după eforturi susținute de ambele părți, spunem împreună “Doamne, ce bine a ieșit chestia asta!”.  După care, apar cronicile și vin cititorii și zic “Doamne, ce bine i-a ieșit lui X chestia asta!” și fix pentru asta sunt încă aici și mai fac ce fac.

8. Dacă nu ai fi ales viața pe care o ai acum (director de editură), ce drum socotești sau regreți că nu ai ales?

Eu am crezut de mică (și pe tot parcursul gimnaziului), că am să devin… polițistă, logic, nu? Evident că nu la Rutieră, ci la Omoruri, dar noțiunile mele romantice despre detectivi s-au recalibrat în momentul în care au făcut contact (violent, aș spune) cu realitatea: niciodată n-aveam să fiu destul de înaltă ca să fiu admisă la Academie, iar în România, femeile și secția Omoruri nu prea sunt compatibile. M-am reorientat rapid spre Psihologie (pentru că profiling, logic, nu?) și deși nu sunt profiler acum, nu regret nimic. Uneori, mi-aș dori să aflu ce aș fi ajuns acum dacă aș fi făcut alte alegeri în trecut, dar nu pierd prea mult timp cu asta.

În viețile mele următoare, am să mă fac medic, respectiv avocată, respectiv astronaută când voi fi mare, dar până atunci, eu cred că mi-am luat deciziile cu destulă înțelepciune ca să ajung la concluzia că toate drumurile mele, toate alegerile mele m-au adus astăzi aici, și chiar nu regret nimic. Am învățat o grămadă de lucruri despre mine, despre lume și despre oameni până acum și, dacă nu mi se întâmplă vreo nenorocire, am de gând să învăț la fel de multe și de-acum încolo.

9. Ce te-ar face fericită în așa fel încât să spui: aș vrea să se oprească timpul?

Îmi spun asta destul de des, să știi. Ceea ce înseamnă că am momente de fericire destul de dese, ceea ce nu e chiar rău.

De exemplu, ori de câte ori vizitez un loc nou, când mă trezesc în mijlocul unei culturi diferite, când savurez gastronomia altei țări, sau dau de vreun peisaj cu adevărat spectaculos, etc. Am boala călătoriilor, wanderlust-ul, zi-i cum vrei. Fac turism culinar, am destinații unde m-aș duce numai să mănânc, în fine, eu și mâncarea avem o relație.

Uite, mi-am dorit cu disperare să opresc timpul în Sahara, să rămân acolo, privind apusul peste dune pentru tot restul vieții mele.

Atunci nu știam, dar acum știu: aș vrea, dacă s-ar putea, să-mi retrăiesc anii studenției. Am făcut o mie de lucruri (nu toate deștepte) și, dacă m-aș putea întoarce în timp, le-aș face tot pe alea și încă o mie în plus. Ar fi trebuit să-mi doresc atunci să se oprească timpul, dar n-am făcut-o, și, iată, nu s-a oprit.

Un alt moment când îmi spun asta e când îmi petrec timpul cu blănoșii. Cu câinele care a fost, cu câinele care este, cu iepurașul care este, cu patrupezii cu care mă întâlnesc întâmplător și cu care mă iubesc la prima vedere.

Și mai am astfel de momente când sunt înconjurată de oameni dragi, cu care râd și pun la cale tot feluri de planuri și uit pentru câteva clipe că fac afaceri în România. Cu cărți 😊.

10. L-am întrebat și pe Andrei asta: care este cel mai mare câștig pe care socotești că l-ai obţinut de când te ocupi de editura Crux?

Oamenii, fără doar și poate. Și cărțile, desigur, dar fără oamenii din spatele lor și de pe lângă ele, nu s-ar întâmpla nimic. Toți oamenii absolut fantastici pe care i-am cunoscut până acum, scriitorii cu care lucrez, colaboratorii, prietenii, cititorii, toți. Există fani ai editurii cu care ne-am împrietenit chiar de când ne-am lansat în 2014, și acum ne numim familie. Am cunoscut cititori la târguri cu câțiva ani în urmă, iar acum colaborăm la diverse proiecte culturale. Oameni ca tine și ca toți ceilalți. Asta face Crux-ul să fie Crux: toți cei care suntem aici, pe baricade, mereu.  

11. Cum arată “cititorul ideal” al cărților voastre din punctul tău de vedere?

Cititorul Fidel cruxian este un om căruia nu îi e frică. Omul dispus să experimenteze cu el însuși, să încerce lucruri noi, să riște, să se aventureze în lumi necunoscute, sau să aibă parte de tot felul de ciudățenii. Omul care nu e încorsetat de prejudecăți și tipare și modele și curente impuse de alții sau de vreo modă trecătoare. Omul posedat de gândire critică, experiență de lectură, cultură generală, curiozitate și sete de cunoaștere. Omul inteligent, capabil să-și educe și să-și rafineze gusturile, să-și definească foarte bine așteptările, să nu facă rabat la calitate. Omul care, odată ce-a poposit pe Lună, se întreabă cum ajunge acum în afara sistemului solar.