Iadul meu privat

Ştiu despre strămoşii mei cei mai îndepărtaţi că niciunul n-a trăit liniştit. Lumea a avut grijă ca fiecare să aibă câte un război în care să lupte şi să sufere. Așa era pe atunci, când năvăleau unii și alții, care considerau îndeletnicirea cu jaful mai nobilă decât munca pe câmp sau la oi.

Mai apoi, ştiu despre bunicul bunicului meu că a fost luat la oaste cu arcanul. Fratele lui, unchiul străbunicului, abia ieşit din copilărie, plângea după mama lor în timp ce era urcat în căruţa armatei. Cel mic n-a apucat să-şi mai vadă satul. Cu preţul vieţii lui și al celor ca el, a fost plătită libertatea tuturor. Mulţi nici n-au ştiut de ce s-au aflat pe front. Poate numai pentru ca sentimentul de mândrie din inimile celor întorşi acasă să fie mai aprins decât înainte.

A venit şi rândul străbunicului, care a luptat în Primul Război Mondial, pentru că lumea avea grijă ca nicio generaţie să nu scape. Pe fetele cele mari le-a îmbrăţişat la plecare, iar pe bunicul meu l-a pupat pe creștet. Și cu atât a rămas, căci nu l-a văzut crescând. L-a crescut străbunica, singură, pentru nimic altceva decât o altă prostie denumită război – cel de-al Doilea. Să facă lagăr în Siberia, unde dintr-o garnitură de tren cu opt sute de prizonieri s-au întors vreo patruzeci. Pe jos, evident. Ultima mie de kilometri l-a cărat în spate bunica mea, care se dusese după el, dormind şi mâncând la mila străinilor din satele pe unde treceau. Lumea era altfel pe atunci… oamenii săraci și mai puţin pretenţioşi, mai buni, mai trudnici.

Tata a crezut că va înțelege ce înseamnă pacea, dar și el a fost nevoit să lupte, pe alte continente, unde l-au purtat alianțele politicienilor. El a avut măcar șansa de a se întoarce acasă.

Apoi, la un moment dat, în timpul vieții mele, lumea părea că s-a destupat. Părea că, cel puţin în ţările civilizate, omul și-a depăşit stadiul de ființă belicoasă fără temei, măcar pentru a evita beligeranţa. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de ororile războiului, deşi prin alte părţi ale planetei se murea din cauza asta şi se murea mult. În patria mea cerul se înseninase în urmă cu aproape optzeci de ani.

Copiii mei crescuseră, iar eu nu mai doream decât să mă sting în linişte, cu ei în jurul meu, cu un zâmbet, un bun rămas, o atingere şi un ultim fior de fericire. Acel moment era aproape, căci nisipul rămas în jumătatea de sus a clepsidrei mele nu se putea compara cu cel adunat deja, în jumătatea de jos.

În partea asta de lume dimineţile de început de mai sunt deosebit de frumoase. Aerul curat şi cald, soarele strălucitor, verdele crud şi glasurile de păsări, schimbă ritmul amorţit al inimilor. Chiar şi în mijlocul oraşelor ticsite. Îmi place acel moment în care ziua se îngână cu noaptea, când puzderia de maşini încă nu a ieșit pe străzi, în nebunia vieţii citadine. Iar cele puţine care circulă deja, sunt pe punctul de a-şi stinge farurile pe care dimineaţa începe să le facă inutile. Lumina e frumoasă atunci, iar mie îmi place să mă plimb prin centrul oraşului care se trezeşte.

Aşa a fost şi în dimineaţa aceea. Strada era curată şi mai mult de două-trei mașini, cu faruri fără putere, nu se vedeau pe fundalul clădirilor. Soarele mângâia ultimele etaje, unde oamenii se trezeau cu fețele scăldate în soare, aşa cum merită cei buni. Deasupra oraşului pădurea muntelui foşnea uşor şi peste toţi, cerul îşi metamorfoza imperceptibil seninul, de la indigo spre albastrul zilei. Am văzut totul, ca şi cum aş fi asistat la un film care rula pe un uriaş ecran tridimensional înfăşurat în jurul meu. Prima explozie m-a asurzit, astfel că după aceea am urmărit un film mut. Am fost conştient de la bun început că undeva, cineva nu mă putea lăsa să mor fără să cunosc războiul. De aceea nici nu m-am speriat. Am continuat să privesc, oprit în loc, ca însuși timpul. Fuga n-ar fi însemnat nicio scăpare, pentru că acum războiul nu se mai duce la baionetă. Fuioare de fum negru, nu se înălţau, ci coborau din cer. Clădirile, în schimb, se ridicau făcute bucăţi. Focuri uriaşe răsăreau din case, din parcuri, de peste tot. Prin norii de praf, gravitaţia izbea de pământ, cu violență, maşini, ziduri întregi, câte un trup, mult moloz și pietre. Direct sau indirect, tot ceea ce făcuse omul, voia să omoare orice fiinţă vie. Am rămas inexplicabil de calm, dorind să văd cum arată sfârşitul, să asist la el.

Lumini puternice scăpărate de niciunde, m-au orbit pentru moment. Până să îmi revină vederea, alte luciri mi-a albit văzul. Tunete din ce în ce mai apropiate strângeau aerul din jur, ca pe degetele unui pumn care îmi lovea pieptul. Norii de praf m-au ridicat, globurile de foc m-au ars şi aşchii din clădirile oraşului meu mi-au străpuns corpul. După prima şi cea mai cumplită durere, de parcă toată jumătatea dreaptă a capului mi-ar fi fost smulsă, nu am simţit nimic altceva. Aşa s-a terminat acea frumoasă dimineaţă de primăvară. Aşa s-a terminat ziua, luna, seninul cerului, lumina soarelui şi vieţile oamenilor din oraşul meu. S-a înnorat cu praf și fum și aşa s-a terminat viaţa mea.

Aşa a început războiul meu, pentru că n-am avut norocul să mor. Am făcut parte din cei 2% din populaţia oraşului, care au supravieţuit cine știe cum. Cei mai mulți dintre ei au fugit spre undeva.

Eu mi-am revenit după un timp nedefinit. Dumnezeu, în bunătatea lui, mi-a lăsat viaţa. Sau poate diavolul, în cinismul lui fără margini, mi-a dăruit suferința. Acum nu sunt decât un bătrân senil, aproape surd, care abia se ţine pe picioare. Rănile s-au vindecat peste schijele rămase în trupul meu, iar pe jumătatea de faţă desfigurată de arsură, ochiul mi-a rămas întreg, ca însăşi ironia supravieţuirii mele. Piciorul care pare bun nu-l simt aproape deloc. Celălalt e susţinut de o cârjă încropită din oarece. Culmea, degetele lipsă de la mâna stângă încă le simt acolo şi vreau tot timpul să le mişc. Trupul se vindecă aşa cum poate, însă nimic altceva nu are leac. Animalul din mine refuză să moară, în timp ce omul care am fost, a murit demult. Pe planeta asta nu mai există niciun om, aşa cum defineam omul înainte de război.

Îmi duc viața – în accepțiunea ei cea mai rudimentară – de pe o zi pe alta, ca orice animal singur, bătrân, bolnav și rănit. Beau apă de ploaie din bălțile contaminate și mănânc ce și unde găsesc. Nu am nici pretenții, nici dorințe și nu știu ce înseamnă plăcerea. Nu-mi pot aminti cum este să nu te doară nimic. Sunt murdar, dorm pe apucate și încerc să nu fiu descoperit și prins. Zilele mele se târăsc prin praf sau prin ploaie, prin noroiul și mizeria dintre ruinele clădirilor – jungle de moloz și moarte în putrefacție.  Nici soarele, nici noaptea, nici frigul sau ploaia nu mă deranjează și nu am nimic în afară de ce pot duce cu mine.

Așa am ajuns să lupt în acest război, care pare să fie ultimul din istoria omenirii. Nu puteam să-l ratez! E propriul meu război, iadul meu privat. Accept orice pedeapsă cerească, dacă va exista una, dar nu pot să întorc şi celălalt obraz, pentru că nu mi-a rămas decât unul. Accept să lupt în felul meu mărunt şi fără nicio valoare, în schimbul pedepsei care mă aşteaptă în iad. Deşi, un muribund pe care l-am găsit deunăzi, mi-a șoptit cu ultimele sale cuvinte că acesta este iadul. N-a mai avut răbdare să ajungem acolo pe rând și a venit el, să ne cuprindă pe toți deodată.

Fără vreo uniformă, fără un crez, fără drapel sau viitor, nu vreau decât să iau cu mine cât mai mulți dintre cei care mi-au distrus orașul. Către asta s-a reconfigurat tot țelul vieții mele. Și ei tot vin, din ce în ce mai mulți, ca să cucerească și molozul rămas. Iar eu mă ascund, mă chinui, trăiesc doar cât să mai omor în fiecare zi unul sau doi. Dar nu pot să plec. Sunt captiv în iadul meu privat. 

Nici răzbunarea nu știu ce înseamnă, nici bucuria. Cunosc doar durerile pe care am învățat să le ignor. Știu doar că vreau să extermin. Nu am nimic de pierdut, nimic pentru care merită să trăiesc. Dar am ceva pentru care merită să mor. Ieri am găsit o pușcă cu lunetă și câteva gloanțe și tot ce vreau este să nu-mi găsesc iadul, iadul cel adevărat, înainte de a le utiliza cu folos.

Renunţ la tot ce credeam că mă deosebeşte de oamenii răi şi accept să devin la fel ca ei, pentru că nu mai înţeleg cum să definesc bunătatea, ce înseamnă dreptatea, al cui adevăr e cel veritabil. Nu mai există niciun spirit în mine, care să aștepte mântuire în vreo supra-lume ori să îndure pedepse în vreo sub-lume. Nu am ce vinde diavolului, pentru că nu mai am suflet. A fost spulberat, vaporizat, odată cu casa în care toți ai mei își dormeau somnul dulce al unei dimineți de primăvară.