Hotel Commodore
Clădirea îmi părea familiară: Global Vortex, sediul central. Odată cu mine, pe scara rulantă coborau bărbaţi şi femei cu ecusoane, toţi cu un aer preocupat, ca o legitimaţie purtată la vedere. În holul de la parter se tălăzuiau funcţionari, avocaţi, notari, secretare. Cum am pus piciorul pe mozaicul podelei, fluviul uman m-a înghiţit, m-a luat cu el. O clipă, una singură, m-am simţit în siguranţă: anonimă, pierzându-mă în mulţimea ce se îndrepta, neabătută, spre ieşire. Se terminase programul, era un exerciţiu de alarmă în caz de incendiu?
Mergeam pe lângă peretele de sticlă şi, privind afară, m-a lovit prima neconcordanţă cu realitatea: era la prânz şi trotuarele, strada ar fi trebui să fie pline de lume. Astăzi, nu vedeam pe nimeni. Celor din clădire nu li se părea ciudat; nici asta, nici cerul plumburiu, atât de jos încât înghiţise etajele zgârie-norilor din jur.
Dintr-o dată a început să plouă, cu picături mari ce se înfigeau în asfalt ca nişte proiectile. Şi nu era o figură de stil. Stropii găureau caldarâmul cu picamere lichide, iar asfaltul începea să semene cu o strecurătoare, de unde aburi verzi se ridicau, încolăcindu-se în văzduh.
Ploua cu acid sufuric, cianură, apă grea?
Portarii s-au dat la o parte, lăsând să treacă primul eşalon uman din coloana ce înainta în ordine. Apoi uşile s-au închis iarăşi, iar ce a urmat s-a petrecut într-o linişte sinistră.
Ieşiseră vreo treizeci de bărbaţi şi femei. Niciunul n-a ajuns departe, năruindu-se pe rând sub rafalele ploii, sub cerul ce nu se oprea să schimbe încărcătoarele. O secretară apucase să deschidă umbrela – pentru a se pomeni cu un schelet de tije în mână şi faţa acoperită cu pete ca de pojar. „Ploaia“ topea bumbac şi plastic, vinil şi piele. Un bărbat se uita neîncrezător la palmele unde carnea desprinsă în fâşii îi dezvelea falangele… Unii cădeau, se ridicau pentru a mai face câţiva paşi, apoi se prăbuşeau definitiv. Alţii îşi scoteau hainele fumegânde, jupuindu-le de pe ei odată cu pielea. Mulţi se târau pe coate şi genunchi, ori se zvârcoleau pe caldarâm… Câţiva se adăpostiseră sub streşini, însă ploaia îi găsea, bătând pieziş, cu precizie de lunetist. Toţi voiau să câştige un minut de viaţă, de agonie. Destui încercaseră să se întoarcă în clădire – dar uşile au rămas închise, sub veghea nepăsătoare a portarilor. O femeie bătea cu pumnii în sticla incasabilă, până când s-a scurs de-a lungul geamului ca o meduză strivită. Un avocat a scos din buzunarul jachetei un pistol – cum de nu i-l confiscaseră cei de la securitate? – şi-a pus ţeava sub bărbie şi a tras. N-am auzit împuşcătura. Dincolo de sticla stropită cu bucăţi de creier, moartea se dezlănţuia în tăcere, într-o orgie de roşu şi cenuşiu; mai mult roşu.
Cei dinăuntru nu dădeau semne de panică. Stăteau, umăr lângă umăr, într-o masă compactă care continua să se îngroaşe cu noii veniţi, aduşi de scara rulantă. Primele rânduri încremeniseră în faţa uşilor; nu vedeau ce se întâmplă afară? În mulţimea amorfă vibra ceva, ca o nerăbdare abia înfrânată.
Aşteptau să iasă.
În stradă nu mai mişca nimeni, în holul de la parter puteai auzi bâzâitul camerelor de supraveghere. Când uşile s-au dat iarăşi în lături, angajaţi şi clienţi au ieşit de-a valma să facă duş cu cianură, iar coloana a înaintat cu zece paşi. Şi eu, odată cu ea.
Uşile se închiseseră iarăşi, ermetic, lăsând spectacolul să se desfăşoare silenţios. L-am ignorat. Urmărisem premiera, nu mă tenta să văd filmul încă o dată. A treia oară aveam să fac parte dintre protagonişti – iar asta era o problemă!
Nu împărtăşeam entuziasmul autodestructiv al turmei, nici nu simţeam nevoia să mă purific, la modul definitiv. Dar… aveam de ales? Gândurile rămâneau ale mele, trupul însă asculta de o voinţă străină. Dincolo de geamurile-vitrină, cadavrele înţepeniseră pe caldarâm, muribunzii zvâcneau tot mai rar. Curând, coloana se va pune din nou în mişcare. Soluţii? O umbrelă din azbest – ideal, imposibil. Un glonte în cap, tras cu revolverul unuia dintre paznici – tentant, dacă n-aş fi fost pe pilot automat.
Deodată, porţile transparente s-au tras în lături, scuipând primele rânduri în piaţa pavată cu leşuri. Şuvoiul omenesc a prins să înainteze şi m-a luat cu el, solz încrustat în pielea unui şarpe sinucigaş.
Nu!! am strigat fără glas. Încă patru paşi, apoi… Am închis ochii, să nu văd Styxul ce se revărsa din cer, tot mai aproape.
M-am simţit apucată de mână, trasă în afara şuvoiului-kamikaze. Ceva ca un trăsnet m-a străbătut, de parcă atinsesem un fir de înaltă tensiune. Fiecare celulă din mine, electrocutată, făcută scrum, ţipa în tăcere.
– Respiră adânc, Lorena.
Ewan. Să fie cu putinţă?! Pleoapele mi-au zvâcnit, iar privirile ni s-au amestecat, albastru în verde.
– Sunt bine, am răspuns întrebării nerostite.
Tremuram încă şi mă mişcam anevoie, de parcă reînvăţam să merg. Însă eram din nou stăpână pe trupul meu. Mi-am potrivit paşii după ai lui Ewan, îndepărtându-ne de ieşirea spre care mergeau toţi. Nimeni nu ne-a oprit, nici un cap nu s-a întors după noi. Devenisem invizibili, aşa cum eram imuni la forţa care îi controla pe cei de la parter.
Inima îmi bătea repede, dar nu de frică. Ewan mă găsise, m-ar fi aşteptat la marginea oricărei guri de iad în care voia să îmi dădea brânci Stăpânul Coşmarelor.
– Întotdeauna, a surâs cu modestie.
I-am zâmbit şi eu; îmi citise gândurile, dar l-am iertat. Nu îi fusese uşor să dea tocmai de visul ăsta, între atâtea posibilităţi, altfel ar fi venit mai devreme, tăind din deliciile suspansului. Iar data viitoare putea ajunge prea târziu, o ştiam amândoi la fel de bine.
Înaintea uşii cu un afişaj electronic deasupra, Ewan a apăsat butonul de apel şi canaturile s-au deschis, ascultătoare. Abia intrasem şi liftul a pornit singur. Urcam de câteva minute, când s-a oprit brusc iar luminile s-au stins, lăsându-ne suspendaţi în beznă. Pană de curent? Înainte să mă lămuresc, am pornit din nou, cu zdruncinături şi opinteli. În tavan, un bec prăfuit ce pâlpâia, gata să îşi dea duhul, înlocuise spoturile din tavan şi se asorta perfect cu restul: o cuşcă de lemn cu o uşă-grilaj din fier forjat.
Când fosila-ascensor s-a oprit zdrăngănind din toate încheieturile, Ewan a făcut grilajul să culiseze cu un scrâşnet de protest şi am păşit afară, mulţumită să simt din nou podeaua sub picioare.
Mai precis o carpetă purpurie, străbătând un coridor mărginit de două şiruri de uşi identice: etajul unui hotel din perioada victoriană. Ewan mă adusese dintr-un loc şi un timp ce îi erau străine, într-altele unde fusese cândva; de-asta excursia prin muzeul tehnicii. Mergeam printre pereţii tapisaţi, pe lângă lămpile-veioze cu gaz, încercând să îmi dau seama când ne aflam. Clădirea-mamut din oţel şi sticlă Global Vortex data din anii ’80. Cu două secole înainte, aici fusese un hotel de lux. Se numea…
– Hotel Commodore, mi-a amintit Ewan.
În dreptul uşii 307, a scos din buzunar o cheie cu care a descuiat-o, invitându-mă înăuntru. Apartamentele din toate hotelurile lumii au un aer comun, iar cel în care intrasem nu făcea excepţie: stucaturi, lambriuri, mobilier baroc, covoare de Buhara, porţelanuri de Meissen – un mixaj de rafinament francez, confort britanic şi provizorat american. Însă lui Ewan îi era gândul la altceva:
– Astăzi am avut noroc, Lorena. Dar mâine?
Neputinţa de a ocroti fiinţa pe care o iubeşti, pentru care ţi-ai da de o mie de ori viaţa. Un simţământ pe care îl înţelegeam, îl trăisem.
− Nu-mi fac griji. N-o să mi se întâmple nimic.
− Crezi?
Mi-a căutat privirea, lăsându-mă să-i spun cu vorbe ce nu îndrăznea să-mi citească în minte.
– Cred în tine, Ewan.
Iubim cu inima, nu cu mintea, dar gândul ăsta l-am ţinut numai pentru mine. Şi bine am făcut, fiindcă Ewan m-a tras spre el, de parcă ne pregăteam să ne aruncăm în gol, legaţi de aceeaşi frânghie elastică. Mi-a cuprins tâmplele în palme, lipindu-şi fruntea de a mea şi… Am văzut sarcofagul-acvariu înăuntrul căruia plutea cu ochii închişi, cu braţele desfăcute – un înecat coborând spre adâncul oceanului, fără să atingă vreodată nisipul de pe fund. Împrejur, nenumărate tuburi pulsau, vibrau, încolăcindu-l ca braţele unei caracatiţe ce îi sugea sângele prin guri-ventuze. De fapt, era invers: cefalopoda de cauciuc îl hrănea, îl păstra în viaţă, aşa cum fluidul gelatinos din plămâni îi ţinea loc de aer. Când respirase ultima oară?… Să fii închis într-un coşciug lichid, fără sunete, imagini, senzaţii – nu era nici viaţă, nici moarte. Nimeni nu ar fi rămas întreg la minte după aşa ceva. Nimeni.
Lacrimi mi se rostogoleau pe obraji şi Ewan le-a cules una câte una cu buzele, le-a uscat cu răsuflarea. Era acolo, dar şi aici, cu mine. Găsise o cale de scăpare din îmbrăţişarea morbidă a braţelor-tuburi, din trupul amfibiu, conservat în supa calorică.
M-am uitat din nou la cel dinăuntru: senzorii lipiţi de frunte se prelungeau în cabluri translucide, zbuciumându-se ca şerpii Meduzei, gata să înhaţe vreun gând răzleţ. Însă ecranele de monitorizare rămâneau opace, acele oscilografelor inerte… Ewan se izolase într-un univers propriu, unde rămânea intangibil. Încă. Până când Stăpânul Coşmarurilor îşi va pierde răbdarea şi va tăia cordonul de alimentare.
Era ultimul lucru ce îl preocupa acum pe Ewan.
Îmi descheia febril nasturii de la costumul gri-argintiu cu care mă înzestraseră programatorii înainte să îmi facă vânt în coşmar – ca să nu fiu în notă discordantă cu femeile de afaceri, magnaţii şi elita gulerelor albe de la Global Vortex, toţi cu o dorinţă secretă de a muri în chinuri cumplite… Bluza avea şi ea nasturi, din sidef. Ewan i-a făcut să sară dintr-o smucitură, apoi m-a sărutat pe gât, pe umeri. Ne-am îndepărtat, o clipă, cât să îi trag tricoul peste cap, iar el să îmi desfacă fermoarul fustei, lăsând-o să lunece peste şolduri. Am păşit afară din inelul de pânză şi mi-am azvârlit, pe rând, pantofii: Dolce&Gabbana, cu tocuri cui şi vârfuri ascuţite – nu exact stilul meu. Mi-am dat bluza jos, descoperind cu uimire ce purtam pe dedesubt: desuuri Kalvin Klein, de un roşu electric.
Ewan mă privea cu ochi de Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de propria creaţie. Nu eram Galateea, însă mâinile ce îmi lunecau pe trup ar fi dat viaţă şi unui bloc de marmură. Iar eu nu mă simţeam deloc din piatră; mai curând magmă fierbinte, clocotitoare.
O şoaptă mi-a înfiorat lobul urechii.
– Lorena, când ai făcut ultima oară dragoste?
– Nu-mi amintesc, am răspuns cu sinceritate.
Ewan… mă tachina? Părea serios, însă nu încetase cu explorările anatomice; până la urmă, a reuşit să îmi desfacă sutienul. Şi mai avea o întrebare…
– Crezi că am uitat cum se face?
M-a pufnit râsul, deşi două secole de abstinenţă era un record greu de egalat.
– O să te ajut să-ţi aminteşti.
L-am sărutat la rându-mi; destul de convingător fiindcă, în clipa următoare m-a săltat în braţe, purtându-mă spre canapea. Îi simţeam trupul lipit de al meu, muşchii încordaţi, îi auzeam bătăile inimii, puternice, egale.
Ewan îmi săruta pleoapele, fruntea, obrajii, cu buze care ardeau, vindecau.
– Lorena!
Chemarea m-a înfiorat, trezind un vulcan de simţăminte şi senzaţii ce dormise sub zăpezi, în letargia lungii ierni arctice.
– Da? am reuşit să strecor între două răsuflări iuţite.
– Încep să-mi aduc aminte…
După care n-au mai fost vorbe. Numai lumina revărsată din ochii lui Ewan, un soare verde, răsărit din ape spre cerul care eram, aşteptându-l, primindu-l. Numai dansul tăcut al trupurilor, mişcări sincronizate care îşi răspundeau fără greş; lente, încetinite înadins, apoi tot mai repezi. Ne-am atins, ne-am gustat, ne-am risipit unul în celălalt, regăsindu-ne de fiecare dată identitatea şi dorinţa de a o pierde. Eu, el – cine era cine? Ne topeam într-un creuzet din care se năştea o făptură perfectă, androgină. Noi, un alt cuvânt pentru împlinire. Zvâcnetul sângelui ne chema, ne adâncea într-o transă frenetică. Încercam să ne contopim cu totul, atom cu atom. Nu atracţia gravitaţională – descopeream cu uimire – era motorul universului, ci dorinţa. Fusese dintotdeauna în mine, înlănţuită de stânca subconştientului. Am eliberat-o, lăsând-o să crească, să mă devoreze, să mă mistuie; am pierit şi am renăscut, iar şi iar, din propria-mi cenuşă.
Era un vis, o iluzie frumoasă, o clipă furată eternităţii. Ştiam, la fel de bine ca Ewan…
Şi am făcut-o să dureze.