Got soul?

Touching can be routine… but it shouldn’t be. […] In this society of keeping our distance, of not invading one’s space for fear of misunderstanding the gesture, the human spirit longs for touch.”

~ Author Unknown

Era o zi în care îi era foame. Acestea erau zilele cele mai rele, când foamea se făcea simțită acut, ascuțit, aspru, brutal – toate adjectivele contondente și abrazive dintr-un dicționar puteau fi alăturate senzației care emana din fiecare celulă. Erau și zile în care foamea dormea pe undeva prin interstițiile spiritului. Dormea, dar era prezentă. În acele zile, spera că obișnuința se instalase și nu o va mai simți vreodată la suprafață, tăindu-i fiecare respirație și lovind în plex la fiecare pas, urlându-i în ureche.

Nu stomacul era cel care cerea de mâncare, nu. Stomacul era satisfăcut; nevoile primare ale populației erau acoperite de către Guvernanți. Îl ardea cealaltă foame, mai aprigă și mai tăioasă, pe care știa că nu va avea cum s-o alunge atât timp cât pe sub piele se vedeau panglicile argintii ale circuitelor care îi fuseseră implantate cu zece ani în urmă. Probabil că se apropie «aniversarea», gândi bărbatul. De lângă balustrada de care se sprijinea, se aplecă și luă o pietricică, aruncând-o în râul ce traversa orașul, care odată fusese capitala unui imperiu. Se uită la cercurile care se propagau pe suprafața apei: atât putea face, să se uite. Ca pe semenii săi, ca pe orice era viu, nu le putea atinge.

Simți cum gura i se umple de fiere. Îi venea să se dea cu capul de balustradă, loviturile să îi amorțească dorința cumplită ce-i măcina sufletul și carnea. O făcuse în trecut, atât de conștiincios, încât declanșase alarma din cortex și Guvernanții trimiseseră o ambulanță. O ambulanță automată. Luat, băgat într-o mașinărie, înțepat și intubat, reparat și apoi scuipat la loc pe trotuarul de lângă zidul pe care sângele lui încă nu se uscase. Nu avea voie să moară, cel puțin până nu-și ispășea pedeapsa din care mai avea de îndeplinit încă pe atât. Apoi, dacă voia, se putea sinucide liniștit. Guvernanții aveau grijă în acest fel de toți condamnații la deprivare:  oameni cu vederea suspendată, cu auzul anulat, cu corzile vocale blocate sau cei ca el, privați de simțul tactil. De simțit putea simți orice atingea, însă dacă punea mâna pe un trup viu, acesta murea pe loc, electrocutat de sutele de volți descărcate prin circuitul neural. Adaptarea făcută pe baza țiparului electric fusese fără greș. Cei mai jalnici i se păreau infractorii ale căror funcții cerebrale erau suprimate, reduși la stadiul de semi-idioți. Percepeau, atât. Câteodată însă, îi invidia. O astfel de legumă ambulantă putea servi drept ghid unuia care fusese condamnat la orbire, ținându-l de mână. Puteau fi îmbrățișați. Puteau fi folosiți pe post de păpușă gonflabilă. Puteau fi atinși.

Se chirci lângă balustradă, strângându-și brațele în jurul trupului. Uneori ajuta, să își închipuie că sunt brațele altcuiva. Pentru câteva secunde, iluzia putea să funcționeze. Dar nu azi.  

În primul an după condamnare, continuase să trăiască pe malul de vest al râului. Se mutase într-o cameră la o mansardă, unde își putea compune mai departe muzica interzisă, datorită căreia se alesese cu frumusețea de implant la baza craniului. I se spusese clar, în sala de judecată: „Continuă să cânți în public și orice notă îți va mări pedeapsa cu încă doi ani!” În momentul respectiv, rânjise către judecătorul cocoțat la tribună, cu peruca lui ridicolă, ale cărei bucle se revărsau ca frișca topită. Ar fi dat să spună ceva, dar avocatul îi trăsese un cot în coaste. Bietul om făcuse tot ce îi stătuse în putere să-l scape de suspendarea totală, un lucru care, cu un secol în urmă, ar fi echivalat cu o condamnare la moarte.

Societatea avansată nu făcea asemenea grozăvii, era apanajul barbarilor de peste Zidul Rinului, care tăiau capete mai ceva ca în zilele de glorie ale Revoluției Franceze. Societatea de la est de Zid doar lobotomiza, atât cât să păstreze funcțiile de bază ale organismului. Corpul, redus la capacitățile unui nou născut, era apoi vârât într-o capsulă care-l hrănea și-l spăla de mizerie până când organismul își termina ciclul biologic.

Când își auzise sentința, avusese un impuls să strige Doar atât? – dacă tot i se reproșase că era un rebel.  Douăzeci de ani de imposibilitatea contactului fizic cu orice ființă vie. Degeaba pledase în plus avocatul pentru reducerea sentinței, argumentând că niciodată nu se dăduse o astfel de pedeapsă pe o perioadă atât de lungă. Judecătorul împerucat explicase ritos că el, muzicianul, se făcuse vinovat de ignorarea avertismentelor repetate și încălcarea perioadelor probatorii, cântându-și în continuare muzica lui cu influențe interzise. Societatea umană, împărțită în hălci de religie, rasă și cultură, trebuia să-și trăiască neprihănirea închisă între ziduri, nealterată.

Bărbatul apucă barele din metal ale balustradei, strângându-le până i se albiră încheieturile degetelor, iar firele argintii ale implanturilor îi luciră sub piele. Ar fi trebuit să plece să caute un hoit, vreo pasăre rătăcită, un șobolan, o cârtiță, orice. O săptămână umblase în buzunar cu cadavrul unui șoarece. Un profesor bătrân, condamnat la orbire pentru restul vieții pentru că ascunsese cărți interzise și le citise unor elevi, chiar făcuse haz de el, amintindu-i de personajul lui Steinbeck. Nu-i păsase că micul animal începuse să se descompună. Fusese un boț de carne, care simțise căldură sau frig, simțise un alt trupușor lipit de al lui în vizuină. Avea blana atât de moale!

Îi era dor de iubita lui. Nu o mai văzuse de nouă ani, de când el se retrăsese în enclava deprivaților, de pe malul de est. Ar fi rămas în preajma ei, dacă nu s-ar fi petrecut accidentul care îi arătase ce ajunsese el de fapt, cu forța unui pumn în plină figură. Se întâlniseră în parc, din întâmplare. Ea nici nu-l văzuse; el îi recunoscuse vocea, strigând câinele care fugărea mingea. Vocea care lui i se păruse mereu o melodie, pe care încercase s-o pună pe note într-o seară petrecută pe covor, goi, cu o sticlă de vin golită și alta destupată, între ei. Pe vremea când nu trebuia decât să întindă mâna ca să-i simtă satinul pielii sau catifeaua părului. Când el cânta la pian sau la chitară, iar ea se încolăcea în jurul lui, simțindu-i sânii lipindu-i-se de spate. Când atingerea lui nu însemna moarte prin electrocutare.

Câinele îi prinsese mirosul; probabil o urmă de vânt tocmai schimbase direcția. Lăsase mingea și pornise în galop nebun către el. Pentru o secundă, bărbatul se bucurase la vederea animalului roșcat, care dimineața îl umplea fericit de bale, ca să-l scoale și să-l scoată afară. Apoi realiză ce avea să urmeze. Privirea bărbatului o prinse pe cea a femeii, împietrită, cu mâna la gură. Iartă-mă! N-am vrut! Atât mai apucă el să gândească. Animalul îi sări în brațe, dărâmându-l. În secunda cât dură să atingă pământul, bărbatul simți spasmul mușchilor câinelui. Apoi relaxarea. Relaxarea finală. Își aducea aminte un stol de porumbei zburând pe deasupra; îi auzise, nu-i văzuse. Fața lui era acoperită de capul câinelui, ai cărui ochi deschiși mai păstrau încă bucuria revederii. Apoi momentul de liniște, apoi țipătul ei îngrozit: Nu-l atingeți! E deprivat tactil! Pentru prima data, ar fi preferat să fie mort. El mort și câinele viu.

Fusese ultima dată când o văzuse, și Cerul îi era martor că nu ar fi dorit să se încheie așa. Ar fi vrut măcar să o mai audă. În momentul în care se ridicase de jos, cu câinele mort în brațe, în ochii ei nu mai erau nici reproșuri, nici rugămințile de a nu mai compune muzică interzisă, nici furie. Nu mai era nimic. Se golise. Lasă-mă să-l îngrop. Și pleacă! Atât îi spusese.

Cât de foame putea să-i fie!

Soarele căzu după orizont, iar el se ridică de jos, târându-și pașii către un pod ruginit, pe piciorul căruia cineva făcuse un graffiti: „Suflet”. Avea să-și ia chitara și să cânte acolo, sub acel desen. Uneori, unii dintre cei care treceau pe pod (și care mai auzeau) se opreau să-l asculte. Acolo nu-i era teamă să cânte acele melodii inspirate din sunetele și viața de dincolo de ziduri, continente și granițe, „o muzică corcită”, după cum i se spusese. Guvernanților nu le prea păsa de enclava lor, a deprivaților. Era un loc puțin umblat. În astfel de zile, era mai bine să evite prezența altor oameni. De câteva ori, aproape că cedase dorinței de-a întinde mâna și de-a mângâia un obraz.

Mai aruncă o privire la curgerea apei. În străfundul minții, câteva acorduri i se legară într-o armonie.