Dimineața lianelor

fragment de roman

Delia este cu gândul la papucii ei roz cu funde, cu vârfuri ascuțite, cu tocuri înalte. Și la vremea când se ducea la piscină, încălțată cu ei. Când se bălăcea în apa caldă, atât de caldă, că nimeni nu voia să iasă din ea. O binefacere și o minune, piscina aia cu apă termală. Ce relaxare, ce revigorare! Pe atunci era mult mai tânără, pe la începuturile meseriei ei, pe care o practicase în multe țări din Europa.

Afară, sub un soare blând, stăteau cele câteva zeci de perechi de papuci de toate culorile și nuanțele, mai mari, mai mici, mai pătrați, mai lați. Și lângă ei și papucii Deliei, din care ea își scotea tălpile cele mai fine, cu unghii delicate, lăcuite, cu degete lungi, puternice și firave în același timp, din care crescuseră două picioare frumos sculptate, lungi, bine bronzate și suple.

– Ca de obicei, ați venit mai târziu, veni reproșul papucilor roșii.

– Ce să facem, stăpâna noastră, atentă cum e, nu a vrut să ne încalțe înainte de a-și îndepărta

 celulele moarte de la călcâie cu piatră ponce și de a-și schimba lacul de unghii. De această dată

 le-a colorat în albastru. Ne face o deosebită plăcere, pentru că adorăm albastrul așa cum adorăm

 și picioarele care ne încalță.

– Mda, cred și eu că vă simțiți bine cu așa picioare, zise perechea de papuci verzi atât de largi, încât semănau cu majoritatea trupurilor din piscină.

– Da, noi doi purtăm cea mai frumoasă pereche de picioare de pe-aici.

– Eu m-am cam săturat de tălpile care mă încalță, oftă perechea de papuci negri. Pielea lor tare, cu bătături și calusuri mă zgârie, atingerea lor mă chinuie.

– Noi tot nu înțelegem, se mirară papucii gri și pătrați, ce căutați voi și stăpâna voastră aici, printre noi și printre cei din piscină, oameni cu boli de oase, de articulații, cu neuropatii, unii chiar cu boli de stres, cum e stăpânul meu…

–  Hei, Delia, iar ai întârziat! îi reproșă Andreea.

Delia intră în piscină cu lăcomie și se răsfăță în apa albastră. Deși voia să pară absentă, își rotea privirile prin toate părțile.

– E aici, o anunță Andreea. Dar acum s-a dus la duș. N-avea grijă, o să revină. Te-a căutat și el din priviri. O să îți recunoască papucii și o să intre iar în piscină.

– Vai, papucii! își aminti Delia. I-am lăsat prea departe de intrare. Mă duc să îi pun la vedere.

Ieși cu mișcări rapide, îndreptându-se spre locul unde îi lăsase. Dar locul era gol. Papucii cu funde nu mai erau acolo.

Luă la rând cu privirea toată curtea piscinei. Se uită atent spre dușurile în aer liber, unde nu mai era nimeni, până la șezlongurile goale, așezate în semicerc. Când ajunse la penultimul, îl zări pe neamțul cu puțină burtă, cu un început de chelie, dar care avea o anumită distincție și o față luminoasă. De două zile voia să-l abordeze și uite ce ocazie! Ingrid, recepționera de la hotel și prietenă cu ea, îi spusese că pare a fi un neamț înstărit, din moment ce, singur fiind, a preferat totuși să închirieze un apartament în hotel.

Delia o luă agale, cu mișcări unduitoare, spre șezlong. De unde era nu putea să-și dea seama dacă papucii ei erau acolo, dar intuiția o făcea să fie aproape convinsă că îi va găsi la picioarele bărbatului întins la soare. Când se apropie, Hans deschise ochii și îi făcu semn fetei să se așeze pe șezlongul de lângă el. O întrebă dacă vorbește nemțește. Delia îi spuse în nemțeasca ei relativă că ar prefera să converseze cu el în engleză.

– Eram sigură că papucii mei au plecat aici.

– Da, te rog să mă ierți că am îndrăznit să mă ating de ei, dar mi-am dat seama că astfel te pot face să ieși din piscină. Acolo oamenii sunt prea indiscreți și n-am fi putut vorbi în voie. Eu sunt Hans Hermann, din Berlin. Tu știu cine ești. Și mai știu că ai părăsit Berlinul acum două luni.

Delia se albi. Acum îi era clar că bărbatul nu venise doar pentru picioarele ei lungi în România și nici pentru băi în apă termală.

– Deci nu ați venit la tratament, ci să mă vedeți pe mine. Sunt măgulită, deși nu știu de unde mă cunoașteți. Eu îmi amintesc că v-am văzut prima oară doar aici, la piscină, în urmă cu o zi.

– Eu te-am văzut prima oară pe camerele de luat vederi de la spitalul „Sfântul Iosif ” din Berlin.

– N-am fost niciodată internată în acel spital.

– Nu, dar ai trecut pe acolo în noaptea din 28 spre 29 iunie. Atunci ai fost filmată de camerele de luat vederi de la intrare.

– Dacă ați venit să mă acuzați că mi-am abandonat bebelușul, n-aveți niciun drept. În Germania abandonul noilor născuți în „Cutia cu bebeluși” este tolerat, din câte știu. M-am interesat înainte de a naște. Mi-am lăsat copilul în patul cu cearceaf înflorat. Foarte frumoase și curate erau și patul și cearceaful. Am tras de clapeta dreptunghiului de metal încastrat în zidul din față al spitalului și am pus bebelușul în pătuțul de acolo. Înainte să plec am auzit soneria care a alertat personalul medical de prezența copilului meu acolo. Mi-am dat seama că am fost filmată, da` nu m-am temut. Știam că multe femei, mai ales emigrantele, au făcut tot așa și nu li s-a întâmplat nimic rău.

– Nimic rău, doar că unele au revenit asupra deciziei lor în termenul celor două luni de gândire. La dumneata a trecut termenul de răzgândire. Familia care vrea să îți ia spre adopție bebelușul și pe care eu o reprezint mi-a cerut să te găsesc, să văd cum arăți și ce hram porți.

– Și pentru asta primesc niște bani? întrebă Delia uitându-se fix în ochii neamțului.

– Poate. Știi doar că în scrisoarea pe care fiecare mamă o găsește în pătuțul înflorat scrie clar în mai multe limbi că dacă ea nu se răzgândește în acest răstimp de două luni și nu face nimic pentru a-și recupera copilul, nu mai are apoi niciun drept asupra lui. Familia adoptivă își dorește din curiozitate, dar mai ales pentru că este dreptul copilului, să afle cine este mama lui biologică. Băiatul este normal să afle care îi sunt originile. Asta nu îți dă dreptul să pretinzi bani. Mai târziu, când copilul va înțelege, viitorii lui părinți lui au de gând să îi spună cine îi este mama care l-a născut și din ce familie se trage. De ce ți-ai abandonat copilul?

– Asta e prima întrebare? Sper să nu îmi puneți prea multe, pentru că fiecare răspuns costă.

– Nu pun decât întrebările esențiale.

– Ce voiați să fac? De-abia sosisem în Germania. N-aveam mulți clienți. N-am știut în primele luni că am rămas însărcinată, am crezut că e o întârziere de ciclu. Mi se mai întâmplase. Eu îmi luasem toate măsurile de precauție. N-am avut niciun simptom, nimic. Când mi-am dat seama, aș fi vrut să fac avort, da` nu puteam să merg la medic, n-aveam asigurare, era complicat. Și chiar dacă aș fi avut asigurare, ar fi fost prea scump pentru mine. Am zis să îl nasc, aflasem deja de varianta abandonului. Până prin februarie nu-mi crescuse burta, nu se vedea. Eu pe-atunci eram pe cont propriu. Stăteam la o prietenă în apartamentul ei și ea găsea clienții pe net. Da` apoi burta mi-a crescut parcă dintr-o dată. Și din martie, nimic, niciun client. Am stat doar în casă da` și banii s-au dus. Simțeam că-mi pierd mințile. A fost o perioadă tare urâtă.

– Din câte văd, aici faci cam ce făceai și în Germania. Ai mai mult succes în țara ta, nu?

– Pe naiba. Clienții români plătesc prost. Chiar și bătrânii sau mai ales bătrânii. Niște amărâți și zgârciți pe deasupra. Am găsit stațiunea asta unde mai vin niște străini singuri, puțini și vai de mama lor cât sunt de bolnavi. O să mă apuc de altceva. Deocamdată numai atât știu să fac.

– Asta îți place să faci, vrei să zici. Ce studii ai? Nu ai mai mult de douăzeci și trei de ani, nu-i așa?

– Da, douășdoi, aproape douăștrei. Am învățat zece clase. Părinții mei au murit într-un accident și mătușa de la țară m-a luat să o ajut la sera ei de legume și să fac școala acolo.

– Și?

– Nu-mi plăcea. Nu era de mine. Apoi am intrat într-o rețea de prostituție forțată. În Anglia mai întâi, apoi în Belgia și în ultimul an în Germania. Da` acolo am fost pe cont propriu.

– Nu mai poza în victimă spunându-mi că ai fost forțată să te prostituezi. Victimă ai fi fost dacă nu ai fi vrut. Spune mai bine că ești predispusă în a fi sclavă. Ai dat de gustul banului câștigat ușor, asta e! Văd că ești o fată isteață din moment ce ai învățat să vorbești bine engleza. Dar ți-e greu să renunți la niște bani care-ți vin aproape de-a gata. Pentru asta ți-ar trebui multă voință.

– Dom`le, ia scutește-mă. Ți-am spus c-acum nu mai am stăpân. Da` când aveam, știam ce înseamnă pumn în gură. Ai luat vreodată pumn în gură? Din ăla, dat cu sete și cu putere, care te sperie și poa` să te omoare ori să te paralizeze pe viață. Și-apoi îți vine plânsu’-n gât, nu de durere, ci de neputința de a zice nu. Eu am luat. Când o să iei unu’ din ăla, atunci să vorbești! Ori cum ne paralizau când ne făceau exercițiile demonstrative ale uneia dintre fete în fața noastră, a celorlalte, ca să fie drept exemplu de ce se poate întâmpla dacă te împotrivești.

– Ziceai că acum ești neafiliată, că ești pe cont propriu. Recunoaște că ești în căutare de bani cu ceva distracție în plus.

– Și ce-o să faci deci, dom`le? O să mă reclami la anaf, la autorități?

– Dacă voiam să fac asta, o făceam de când ți-ai lăsat noul-născut la Spitalul „Sfântul Iosif”. Dar nu pentru asta sunt plătit de cuplul care îți înfiază copilul. Nu te vânez și nu vreau să îți fac un rău mai mare decât ți-l faci tu singură. Și-apoi e posibil ca tu să fii supravegheată și poate știi asta. Nu vreau să te conving să renunți și nici pe departe să te salvez din moment ce nu vrei să fii salvată și ți-ai ales meseria asta. Este dezgustătoare, dar e ușoară. Asta este!

– Dom`le moralist, văd că ești bărbat trecut de mult de prima tinerețe. Să nu-mi spui mie că n-ai plătit niciodată în viața dumitale pentr-o femeie. Și că nu ți-a plăcut. Că nu te cred. Dacă nu erau persoane ca mine, ce făceai, cu cin` te culcai când nu te dorea nevasta? Ia să nu-mi spui mie ce-i rău, ce-i dezgustător și ce nu. E viața mea în fond și nu dau socoteală pentru ea, e clar?

– Da, atâta vreme cât nu dai naștere altei vieți, unui copil care nu are posibilitatea să aleagă. Află că este un bebeluș foarte frumos, sănătos și vioi. Dar să nu mai continui să îți țin lecții de morală. Evident că nu îți plac.

– Bine faci. Probabil că acu` vrei să mă-ntrebi ce să i se spună băiatului mai târziu despre mine. Știi ceva? Mi-e egal. Nu vreau să mai știu de-acum ceva despre el. Și nici despre familia lui adoptivă. Nu o să-l caut niciodată.

– Poate ai să te răzgândești. Văd că meseria te-a învățat să nu îți pese. Păcat! Dar va veni ziua aia, poate. Hai să schimbăm subiectul. Vreau să aflu mai multe despre părinții tăi, despre mătușa de care mi-ai vorbit și chiar și despre bunici.

Au mai stat destul de vorbă, până când încet-încet soarele a apus, iar marginea piscinei s-a golit de papuci. Cei ai Deliei erau cei mai supărați. Hans i-a izolat de prietenii lor și ei au stat singuri și tăcuți. Ce păcat, ar fi vrut încă o dată să își laude stăpâna în fața celorlalți, stăpâna lor, cu cele mai frumoase și cele mai lungi picioare dintre toate care se perindau prin piscină.

Hans se uită la ceasul telefonului. Trebuia să se grăbească. Urma să ia avionul pentru Berlin în aceeași zi. Îi vârî Deliei câteva bancnote în slip, în timp ce aceasta își încălța tălpile fine cu unghii albastre în papucii ei roz, cu funde, cu tocuri înalte și cu vârfuri foarte ascuțite. Cu pași lenți și mici, fără să se mai unduiască, o porni agale spre recepția hotelului. Sosise o serie nouă de turiști care urmau să se bucure de binefacerile apelor termale.