Confesiunile domnului Freejoy

fragment de roman

Nu știu ce forțe divine au guvernat peste această lume. Nu știu dacă mai există sau au dispărut odată cu interdicția de a vă închina la zei, și nici nu-mi pot da seama dacă sunteți ascunși de forțele infernale sau dacă, pur și simplu, nu v-au descoperit decât recent. Cu toată sinceritatea – și cu o experiență vastă în urmă –, pot spune că în Deuxterre mi-a fost dat să descopăr parte dintre cei mai viciați și păcătoși indivizi. Nu mulți, dar suficienți și suficient de corupți și coruptibili încât să facă orice demon să saliveze, așa că nu îmi este dificil să-mi imaginez de ce Anathan și alții ca el au riscat să stârnească furia mai-marilor lor, încercând să se strecoare în trupurile localnicilor. Și acum, după atâția ani petrecuți printre voi, bucurându-mă, recunosc, de maleabilitatea semenilor tăi și de un mediu curățat de molima religiei, din perspectiva unui muritor, realizez că moralitatea nu izvorăște din învățăturile spirituale, nici din a cunoaște codul de legi, ci ține de individ. Chiar dacă este aceeași, indiferent de loc, de timp, de mediu, nu are cum să existe într-o minte incapabilă de empatie. Iar asta mă face, măcar într-o infimă măsură, o entitate morală.

*

Amir își șterse buzele însângerate, privind cu ură pe sub sprâncenele-i zbârlite. Nu mai avea aceeași forță ca în tinerețe, dar sălbăticia tipică a Cărbunarilor, ignorându-i anii, se dezlănțuise asupra răpitorilor. Chiar și așa, înjunghiindu-l mortal pe unul și rănindu-i grav pe alți trei, fusese în zadar. În miez de noapte, o întreagă gloată năvălise pe ușa casei lor, iar el și Molina, deși opuseseră toată rezistența de care erau capabili, sfârșiseră legați, cu călușuri în guri și cu capetele acoperite cu cagule. Acum, când după ore bune i se permisese să vorbească și să vadă ce se petrece, realiză că soția nu-i era alături. Zăcea singur și neputincios pe un scaun jegos, în ceea ce părea a fi o hală abandonată.

– Unde-i Molina?! Ce-ați făcut cu ea?! țipă către cei doi  indivizi care îl păzeau, discutând între ei și aruncându-i  câte un rânjet cu subînțeles. Hei! Cu voi vorbesc!

Unul dintre bărbați se apropie de el și îl privi cu ochi de oțel pentru o clipă, apoi își întinse o mână deschisă, cu cinci degete albastre, către fața lui. Le strânse într-un pumn și, cu toată forța, aproape că-l azvârli de pe scaun  cu un croșeu.

– Asta e pentru frații noștri, îi zise cu glas scăzut dar vădit amenințător, aplecându-se spre el. Și să fii fericit că e doar atât, pentru că șeful te vrea viu. Că altfel, dacă  era după noi, te tranșam ca pe-o vită, îi mai spuse și îl scuipă în față.

Din spatele lui, ritmul pantofilor răsună ca un metronom în sala enormă și, răsucindu-și bastonul pe degete, Lynn Callahan se apropie cu o figură bine-dispusă, parcă valsând pe sub reflectoarele generate natural de lumina căzând prin geamurile înalte.

– Gene, îi spuse cu glas grav înainte să-l pocnească peste ceafă, nu așa ne purtăm cu oaspeții!

– Scuze, șefu’, mormăi celălalt.

– Callahan! mârâi Amir printre dinți. Ai pierdut și restul de minte pe care-o mai aveai? Ce naiba crezi că o să realizezi răpindu-ne?! Unde mi-e nevasta?!

– Potolește-te, domnule Amarth, Molina e vie și nevătămată, dar, se opri el dramatic pentru a-și scoate pălăria și a-și aprinde un trabuc, a trebuit să o împrumutăm pentru a putea să-ți externăm fiica din spital. De fapt, în scurt timp, veți fi reuniți, conchise el, azvârlindu-i un surâs superior.

– Seraphine?! Nu știu ce-ai de gând, despre ce e vorba,  dar ea n-are treabă cu afacerile noastre! protestă Amir.

Lynn pocni din degete, și unul dintre oamenii săi se repezi să-i aducă un scaun, curățându-l atent, cât putea de bine. Se așeză în fața lui, pufăi adânc și eliberă un nor de fum deasupra prizonierului.

– Există niște reguli nescrise, îi spuse ferm, iar una dintre ele este să nu îi implicăm în mizeriile noastre pe cei care nu sunt deja implicați, în special pe cei apropiați – familia! Pentru că, dacă ataci rudele cuiva, dai naștere unei vendete personale, iar conflictele de genul ăsta se pot transforma foarte ușor într-un război.

– Cu atât mai mult-

– Dar! i-o tăie Callahan scurt. Cu toate că eu și Lorelei  Sharp am respectat dintotdeauna aceste reguli și, totodată, ne-am respectat reciproc, pe Bill l-a durut în cot de această etichetă. A evitat pe cât posibil discuțiile, a încercat să intre în mod repetat pe teritoriile noastre și, în general, a avut – și are – o atitudine de barbar. Ai fost locotenentul lui… cât timp? Treizeci? Patruzeci de ani? Știi bine cum e și știi bine că liderul conduce prin exemplu. Bill e un barbar, iar Cărbunarii așijderea!

– Tot nu înțe-!

– DAR! izbucni șeful Degetelor Albastre, strângându-i puternic barba tunsă între degete. De curând, continuă el pe un ton deodată liniștit, am înțeles că nu asta este problema lui Bill. Ceea ce l-a împiedicat să revendice mai mult din Cadiz, să cucerească și să conducă, este faptul că nu are viziunea și inteligența necesare. Iar eu, dacă el  este o bestie fără direcție, iar Sharp e o izolaționistă fără curaj, am hotărât să fiu cât amândoi la un loc și chiar mai mult! Voi juca după regulile lui, dar și cu viclenia de care e capabilă Lorelei.

Amir îl privi cu ochii lui negri, stinși ca niște cărbuni  într-o vatră abandonată, realizând că poate, în sfârșit, toți anii în care acumulase nenumărate păcate, comisese sute de acte de violență și imoralitate, i se întorceau înzecit și  meritat.

– Prea bine, îi șopti învins, cu vocea spartă, dar nu era nevoie să-mi implici și fiica. Mai ales în starea în care se află.

– Din contră, îi explică Lynn, lăsându-se în scaun și trecându-și un picior peste altul, a fost absolut necesar. Nu pentru a te șantaja pe tine, ci pentru că ginerele tău, mai mult sau mai puțin direct, îmi suflă-n ceafă.

Bătrânul tresări pentru o clipă și trase aer adânc în piept, dar celălalt se aplecă spre el și continuă să-i vorbească în șoaptă, ghicind ce avea să-l întrebe.

– Spune-mi sincer: te-a amuzat că ți-ai legat neamul tocmai de unul dintre comandanții Anador? Molina, cred, n-a fost prea fericită…

– Nu, îi răspunse Amir după o vreme, înțelegând că Lynn chiar aștepta un răspuns.

– Vezi tu, continuă el pe tonul acela intim, eu am intuit ce ați făcut. Tu, nevastă-ta, fiică-ta sau toți trei. Cum l-ați făcut pe Harow să uite de femeia pe care o iubea, cu care era logodit, pentru că Seraphinei i se pusese pata pe el. Este deopotrivă înduioșător și ticălos faptul că ați mers atât de departe pentru fata voastră.

Amir își strânse buzele și pumnii, ascultându-l și privindu-l cu egală groază și atenție, apoi rupse tăcerea.

– A fost un ultim păcat… Mi-am jurat să fie ultimul, sperând că fericirea ei mă va… izbăvi în oarecare măsură.

– „Fericirea ei”! repetă Callahan și începu să râdă cu poftă. Fericirea ei, îi zise printre hohote, a însemnat nebunia Lindei și, în mod ironic, v-a condus viețile exact către acest  moment! E absolut hilar, dacă stai să te gândești! Fericirea Seraphinei aproape că a îngenunchiat un întreg oraș! Dar, sfârșitul tragic și nemeritat al Lindei m-a inspirat. Mi-a dat idei! Astfel, ne aflăm aici, concluzionă el cu un rânjet.

– Zeii mei… murmură Amir. Linda a murit?

– Oh, da, și încă spectaculos! Așa că vezi tu, tot ce-ați făcut voi, tot ce-ați uneltit nu a făcut altceva decât să vă  aducă aici, exact în acest moment!

– Nu asta doream să se-ntâmple! scrâșni Amir din dinți. Doar nu crezi că acum șase ani am complotat personal împotriva ei, împingând-o voit spre nebunie pe biata femeie! Și ce legătură are ea cu tot ce se întâmplă acum?

– Ți-aș povesti, dar nu m-ai crede. Mulțumește-te cu ideea că ai datorii mari de plătit!

– Atunci spune-mi ce vrei și ce pot să fac pentru a-mi  elibera fiica și soția, și hai să terminăm odată șarada asta!

– Toate la timpul lor, îi răspunse Lynn ridicându-se și mângâindu-l condescendent pe creștetul chel. Băieții te vor  duce la Molina și Seraphine, și aș aprecia dacă nu ai mai  încerca să scapi. De fapt, adăugă pe un ton sinistru, insist să fii cuminte. Și, mai târziu, după ce mă voi descotorosi și de ultimul element din cercul de imbecili în care-mi duc zilele, vom sta la discuții…

Callahan se întoarse pe călcâie și, înainte ca Amir să poată reacționa, fu amuțit de căluș și orbit din nou de sacul tras peste cap. Brațe puternice îl ridicară, smucindu-l în  urma șefului lor, ai cărui pantofi își continuară darabana ritmică pe cimentul prăfuit.

– Duceți-l la spital, la Burren, îl auzi pe Lynn spunându-le. Și, așa cum v-am zis deja, îl vreau nevătămat. Dacă vă face probleme, amintiți-i că sunt două femei ale căror vieți depind de cooperarea lui.

Îl simți apoi îndepărtându-se și urcând într-o mașină care demară grăbită, în timp ce el fu îndesat în alta, fără să știe de unde pleacă și unde era acel spital unde urma să ajungă.