Adevărul este ciudat şi incomod

Altă cale nu văd. Trebuie să îmbătrânesc rapid, pentru ca orice suspiciune să dispară. Numai astfel voi putea intra mai des în casa lor. Nimănui nu-i va trece prin minte ce se află sub aceste vizite de bătrânel zâmbitor şi lovit de amnezie parţială. Chiar şi de un Parkinson incipient. Ba nu! Alzheimer este maladia potrivită. Sigur că da. O demenţă senilă lent progresivă, cuminte, de-a dreptul înduioşătoare uneori. O dublă infirmitate! Perfect! Prima, bătrâneţea, înfrângerea naturală, cum ai denumit-o tu, cândva, pe când lucrurile mergeau parcă mai bine. A doua, boala mintală. Blânda demenţă senilă, cuprinzându-te cu sfială feciorelnică, dar căpătând treptat curaj. Bietul de el! Ce om inteligent a fost! Şi acum mai are unele momente când uiţi că este bolnav. Oricum, nu face gafe penibile. Nu te obligă să nu-i deschizi, atunci când sună la uşă. Şi înfăţişarea, Dumnezeule! Modul cum arată! Pare de şaptezeci, cel puţin. Ce e viaţa! Până mai ieri era un bărbat în puterea vârstei! Un bărbat, pur şi simplu. Şi acum, uite! Oricum, ceva din purtarea lui îl face simpatic. Este un fel de bunic. Unul în plus. Aduce cadouri, a rămas un om simţit. Dar asta, bineînţeles, nu contează. Blândeţea lui, în schimb, este reconfortanta. Un bătrân plăcut. Chiar mai agreabil decât înainte, când lăsa impresia unui om foarte energic, totdeauna grăbit, pe fugă. Acum stă mai mult, dar niciodată nu depăşeşte măsura. Vine mai des, dar nu ne deranjează. Atât de curat îmbrăcat, întotdeauna! Hotărât lucru, boala lui evoluează într-un chip foarte… Cum să spun? Uman. Da. Acesta este cuvântul.

Ea nu-şi va da seama că totul este o farsă ciudată, un truc inversat, o bufonerie tragică. Mă va trata ca pe un unchi uşor ramolit, dar simpatic. Stilul ei de fecioară perpetuă (sau de curvă?) va fi foarte potrivit pentru noua situaţie. Mă va săruta pe obraz de fiecare dată, iar când vom merge în oraş împreună, spre a cumpăra nu ştiu ce, mă va ţine de braţ, pentru a mă sprijini discret. Nu cumva să se împiedice unchiuleţul meu cel bătrân şi să cadă. Da. Va fi o adopţiune, ceva în acest gen. O rudă bătrână în plus. Ea este o fecioară generoasă, psihic vorbind, deşi a născut şi este o mamă bună. Simpatia clasică a fecioarelor pentru bătrâni. Nici urmă de gerontofilie. Pur şi simplu, bătrânii stârnesc în fecioare o compasiune autentică. Ele au înclinaţia să-i protejeze. Poate că este vorba despre o manifestare incipientă a instinctului matern. De altfel, aceeaşi simpatie se manifestă şi în privinţa femeilor bătrâne. Şi pe ele le protejează fecioarele.

Relaţia ta cu ea s-a stricat în clipa când n-ai mai fost în stare să te stăpâneşti şi i-ai spus că o vrei. Ca femeie. N-ai fost ridicol. Eşti într-adevăr un bărbat „la cincizeci”, dar în ochii femeilor vezi că eşti luat în serios. Cum a spus poetul, bătrâneţea soseşte pe neaşteptate, într-o noapte. Te culci bărbat şi te trezeşti moş. În cazul tău, această noapte n-a venit. Pur şi simplu. N-ai probleme nici cu înfăţişarea, nici cu creierul, nici cu nimic. Nu este cazul să intrăm în amănunte.

Ea vedea o prietenie fraternă. Sau cam aşa ceva. Nu vă desparte o generaţie. Nu caută în tine un al doilea tată, mai tânăr. Nici-o „conotaţie” erotică! Nici una! Iubire platonică? Posibil. Dar niciodată să nu rămâneţi singuri într-o încăpere. Pe stradă, plimbări, sărutări pe obraz în public, bizare, aducătoare de sminteală pentru tine, distrugătoare, castratoare, ucigătoare. Când, printr-un miracol, aţi rămas singuri, rezervă, politeţe. Hai să facem o plimbare! Uite ce timp splendid este. Da, sigur, bineînţeles. Parcul, ce frumos! În lumina soarelui de toamnă, mici mărturisiri. Nu-mi iubesc soţul, dar îl respect. Tu, îndobitocit, absolut, bineînţeles, respectul este baza unei căsătorii. Cel mai rezistent. Beton armat, realmente. Într-un timp era foarte gelos. Mă tot duceam la o prietenă. I-a trecut prin minte chiar că aş putea fi lesbiană. Închipuie-ţi! Cu timpul am reuşit să-i câştig încrederea. Nu se mai îndoieşte de mine. Lovituri de măciucă pentru tine, în cap, în oase, unde doare cel mai tare. Nu-l iubesc, dar îmi îndeplinesc îndatoririle de nevastă. Croşeu la ficat, aplicat de un profesionist. Te-a străfulgerat intuiţia că niciodată nu te vei apropia de ea, niciodată. Vei fi silit să aştepţi noaptea marii transformări, din bărbat în moş, doar imaginându-ţi cum ar fi s-o ai. Şi, din când în când, cu mare metodă, la câteva luni o dată, să-i vizitezi. Merge şi câte un telefon, să zicem o dată pe lună. Mai des, bate la ochi. Blocat, obsedat ca un adolescent, incapabil de relaţii intime cu altă femeie, afişând o falsă seninătate de filozof. Lipsa de probleme a unui înţelept. Pentru acesta,  frământările cărnii au rămas mult în urmă, într-un trecut îndepărtat, devenit vis. Plimbări solitare, faţă destinsă, spate drept, paşi molcomi. Un domn mai degrabă bătrân, împăcat cu sine, fericit ins! Dar din când în când, în ochii câte unei femei vezi că eşti „citit”. Trecătoarea intuieşte că eşti turbat de dorinţă. Nu eşti lipsit de „femei”, o, nu! Ai dori să iubeşti o anumită femeie, inaccesibilă. Privirile vi se încrucişează. O clipă este suficient de lungă, pentru trecătoarea cea pătrunzătoare. Te compătimeşte şi apoi te uită. Tu ştii că ea ţi-a privit în suflet, datorită hazardului. Ei şi? Ridici uşor din umeri şi îţi continui limbarea, îţi reiei exerciţiul de seninătate. Viaţa trebuie să meargă înainte. Nu eşti genul sinucigaş. Îţi vei continua munca, vei trăi, în fiecare dimineaţă te vei bucura că n-ai murit peste noapte şi ai privilegiul de a mai vedea o dată lumina soarelui. Seara, nu ştiu ce foste amante te caută la telefon, spre a-ţi propune întâlniri. Le refuzi cu multă politeţe. Poanta cu starea de sănătate este cea mai simplă. Când aud de boală, dau repede înapoi. Citadinii nu suportă boala. O consideră o formă de eşec. Or, se ştie, eşecul este molipsitor. Se poate lua chiar şi prin telefon. Hipnoză!?

#

Într-o bună dimineaţă, intră în frizeria din buricul Bucureştiului. Da, vă rog, cu ce să vă servim? Aş vrea să-mi vopsesc părul şi barba. Frizerul are o scurtă ezitare. Clientul este doar puţin încărunţit. Omul în halat alb nu se miră. Bineînţeles, ce culoare doriţi? Şi, fără să aştepte răspunsul, scoate la iveală un album foarte dichisit. Aveţi aici vreo patruzeci de nuanţe. Puteţi să alegeţi. Avem cele mai bune materiale. Este o chestiune… Da, vă rog. Am spus că vreau să mă vopsesc, dar de fapt aş dori să încărunţesc. Cu totul. Frizerul, oricât de centro-bucureştean ar fi el, rămâne o clipă cu gura deschisă. Dar… Îşi revine repede. Zâmbeşte complice. Sunteţi actor şi nu doriţi să folosiţi perucă. Exact, ai ghicit bine. Asta este. După câtă vreme încep să se vadă rădăcinile? Păi, cam o săptămână. Dar puteţi să treceţi pe aici şi vă aranjăm. Să nu se vadă. Eu, acasă, n-aş putea s-o fac? Ba da, cum să nu. Este foarte simplu. Dar sprâncenele? întreabă frizerul. Le facem şi pe ele? Bineînţeles. Tot. Numai să fie un alb realist. Este foarte important. Vai de mine, domnu’! O să fiţi mulţumit. O să vă uitaţi în oglindă şi o să credeţi că-l vedeţi pe un om în vârstă. Omul ăsta seamănă cu mine… Aşa o să ziceţi.

Frizerul a avut dreptate. Schimbarea este covârşitoare. Nu neapărat în rău. Un bătrân viguros. S-a mai văzut aşa ceva.

Pe stradă, trecând prin mulţimea indiferentă, bagă de seamă prima schimbare. A devenit invizibil pentru femeile mai tinere de şaizeci. Efectiv. Bună treabă! Acum trebuie să-mi ajustez mersul, alura. O mică gârbovire, pentru început. Apoi picioarele. Genunchii rămân puţin îndoiţi după fiecare pas. Se merge încet, cu precauţie. Ca şi cum trotuarul ar ascunde niscaiva ameninţări. Aşa. Acum privirea. Mai ştearsă. Carenţă de energie. Preocupare. Gândul la o pensie prea mică sau ceva asemănător. În nici-un caz genul bunic jovial, doritor să se facă util. Nu. Tipul singuratic, eventual văduv, melancolic, resemnat, uzat, sătul de lupta istovitoare pentru salvarea aparenţelor.

Nu trebuie nici exagerat. Ramolisment, da, dar până la o limită. Antrenamentul este de abia la început. Zâmbeşte discret. Ăsta mi se pare că este un rol de compoziţie. Aşa se cheamă. Tot m-a făcut actor, frizerul…

Va trece un timp până cînd vei putea merge la ea, la ei. Trebuie să te obişnuieşti cu rolul. Să dai telefoane, folosind un ton oarecum plângăcios. Sau nu, mai degrabă să vorbeşti ca un om obosit. Vestea că ai încărunţit peste noapte trebuie să ajungă la ei pe căi ocolite. Nu merge să te prezinţi, pur şi simplu, cu noua înfăţişare. Şi modul de a te îmbrăca trebuie regândit. În filmele americane apar moşnegi în costume de cowboy, la noi, nu prea. S-a terminat cu alura „tinerească”. Cu umblatul fără fular. Se cere altceva.

Se cunosc cazuri de încărunţiri abrupte. Domnule, s-a culcat şaten şi s-a trezit complet încărunţit. Să vezi şi să nu crezi! Altă variantă este cea a spaimei extraordinare. Un ins intră în moarte aparentă şi este depus la morgă. Noaptea se trezeşte printre cadavre. Este o morgă demodată, morţii stau pe mese de beton şi nu în sertare frigorifice, precum în filme. Insul se sperie straşnic şi încărunţeşte. Alţii albesc la moartea bruscă a unei fiinţe iubite sau, de ce nu?, atunci când sunt concediaţi pe neaşteptate, deşi totul prevestea o promovare într-un post de conducere.

Trebuie să găseşti o poveste, bătrâne, să lansezi o istorisire plauzibilă. Va fi crezută de toată lumea. Nimeni nu se va îndoi, fiindcă nimeni nu mai este realmente interesat de tine. După câteva luni, când totul va fi banalizat, vei apărea în prima vizită. Cât de amabili vor fi! Ea, în special! Vei obţine un sărut deasupra bărbii tale albe şi-ţi vei ascunde cu măiestrie fiorul crâncen. Un mic şoc va fi, totuşi. Scurt. Va începe o conversaţie deosebită de cele de dinainte. Banalităţi. Ştiri despre succesele şcolare ale juniorului. Mergem săptămâna viitoare la ţară. Vii cu noi? Nu cred, nu prea mă simt bine. Nu-i nimic, poate altădată.

O vei privi cu ochi spălăciţi şi-ţi vei continua lupta pentru mortificare, pentru transformarea într-o legumă. Providenţialele banalităţi! Le vei produce, fiind atent să nu vorbeşti prea mult. În compania celor tineri, bătrânii mai mult tac. Asta, bineînţeles, dacă nu vor să li se închidă gura printr-o semi-mojicie sau să li se taie vorba prin întreruperi dificil de suportat. În toate societăţile moderne, bătrânii sunt nişte toleraţi. Cu excepţia situaţiei când sunt bogaţi. Sau celebri. Nu este cazul tău.

O vei privi, vei asculta “cu atenţie” spusele interminabile ale soţului ei, un om demn de respect, vei gândi că niciodată nu vei putea să-i vorbeşti despre aşa-numita the wormhole, „gaura de vierme” concepută de astrofizicieni. Dacă o navă cosmică descoperă o astfel de structură paradoxală, spaţiul se micşorează în mod miraculos, iar timpul se dilată la nesfârşit. Trecând prin the wormhole, ajungi într-o altă galaxie, Universul îţi este la îndemână. Orgasmul unor parteneri îndrăgostiţi unul de celălalt este ceva asemănător. Într-adevăr, expresia “gaură de vierme” sună licenţios, porcos. Simplă coincidenţă. Îi spui, în mintea ta, că poate nici n-ar fi necesar orgasmul. Ar trebui doar să staţi alături, îmbrăţişaţi, un timp, o vreme, o oră, un sfert de oră, un minut. Fără pericolul ca uşa să se deschidă sau telefonul să sune. Carezza este ceva în acest gen. O invenţie europeană ce poate rivaliza cu ritualurile tantrice. Un diavol ironic, apărut în gândul tău, îţi spune că “scurtătura” miraculoasă este la îndemâna oricărui cuplu. Fără iubire. De unde atâta iubire? râde spiritul rău. Zâmbeşti vag. Te înşeli, diavole. Orgasmul adevărat este un miracol. Mai ales pentru femeie. Aşa a lăsat Dumnezeu. Fericirea bărbatului vine din el, în primul rînd. Faimoasa ejaculare poate să fie sau să nu fie. Orgasmul adevărat este al ei.

Între timp s-a vorbit despre nu ştiu ce proiecte de extindere. Te uiţi discret la ceas. Acum vă las, dragii mei. Ne mai vedem. Sărutarea ei indiferentă. Rezişti. Pleci.