****

****

Îmi place să cred că toți oamenii au contur.

Oamenii mei au. Ca-n desene animate.

Îmi place să cred că atunci când ești pe de-a-ntregul

Lângă tine

Când te scurgi din și printre degete

Coloana vertebrală  se frânge

Sub greutatea ta

Conturul se-ntoarce pe dos

Se înăsprește

Străpunge marginile

Te prinde

Din nou

Pe de-a-ntregul în tine.

****

Poate a trecut un noiembrie. Poate s-au oprit patru.

Trăiesc odată cu timpul prins în marginile unui oraș.

Două mâini mă dublează. Mă țin aproape de creier.

Nimic nu se înfăptuiește acolo.

Venele se îngroașă. Picioarele se umflă.

Străzile merg în jos rupându-se

Ai văzut și tu cum se respiră în apele mici ale plămânilor?

****

Două mâini subțiri

Cu degete lungi și fine

Se întrepătrund

Așa cum întunericul se amestecă cu zidurile unei

Catedrale.

Într-un loc limitat

În care nici cerul și nici pământul nu-s necesare

Mâinile lui

Mă-ndeamnă să mă-ntorc spre mine

Să scriu pe spatele pielii

Cuvinte ieșite din uz.

****

Îmi netezesc cearcănele

Cum își netezesc  domnișoarele cutele rochiilor

Ghemuite pe un scaun mărunțel din lemn de stejar.

În pragul ușii

Pieptul tău se mișcă ciudat.

Parcă ar murmura la intervale regulate o rugăciune

Mutând îndărătul limbii toată greutatea  unui corp.

****

Mirosul tău îmi silește creierul să recunoască

O idee veche de când lumea și pământul.

Peste tot plouă egal

Trebuie doar să știi cum să înghiți în sec.

****

Suntem singuri.

Tu

Eu

Restul lumii

Ne întoarcem în noi

Când tot ce e în afara noastră

Se șterge

Storcându-ne.

Vino să vezi

Cât spațiu e acum în mine.

****

La noi în casă

Acasă se-mpuținează de la sine și mi-e frică

Să nu dispară.

Liniștea din spatele pereților

Se face pământ

Iar pielea asta

Nu mai poate

Să întindă rădăcini

Pe ziduri.