În lumea miresei

Astăzi am ieșit să mă întâlnesc cu lumea. Văd oameni care se salută de parcă nu ar fi de pe-aici. Cu reverențe japoneze și cu ciocniri de vârfuri de pantofi. Imperatorul călău a bătut groaznic din călcâie. Zgomotele de pinteni izbiți ni se învârt în cercuri concentrice prin cap. Zgomote prea invazive, toate în numele supremei recompense: supraviețuirea.

Nu reușim să rămânem în curte decât foarte puțin timp. Picură deja cu stropi mari și grei. Suntem invitați în casă. Ferească sfântul să nu-l apuce pe careva tușitul că ne-am dus toți pe copcă. Gazda se simte stânjenită, iar noi știm ce ne va cere. Cu câteva râsete care nu sunt ale noastre, ne îndreptăm spre ușa de la intrare. Bărbații se scotocesc prin buzunare, femeile prin genți. Intrăm fiecare cu un accesoriu în plus. Astfel ni se oferă un grad sporit de protecție. Ne uităm unii la alții ca la niște vitralii. Suntem foarte colorați facial. Bărbații într-o o singură culoare, femeile, într-o gamă cromatică foarte diversificată. Predomină nuanța cerului senin. Ea completează culoarea câtorva perechi de ochi. Nu se asortează decât cu verdele și cu albastrul. Eu am părul și ochii negri. Pentru nas, gură, obraji și rochie mi-am ales roșul. Ca o presimțire. El adoră roșul. Eram împreună când eu am căzut. Mă împiedicasem de o piatră. M-am lovit cu capul tot de o piatră și uite așa am început să iubesc pietrele. Un fir roșu îmi curgea pe frunte, pe nas, pe buze și pe bărbie. Am vrut să-l șterg. Mi-a oprit mâna: lasă, ești cel mai frumos chip tăiat în două de o dâră perfect roșie. Cu buzele lui mi-a șters linia care îmi împărțise fața.

Mă așez pe canapea. Mă uit în jur. Bărbații sunt orbi în miezul zilei. Ce păcat! Sunt atâtea fețe așa de frumos colorate! Femeile sunt puțin absente. Ele simt lipsa câtorva arme ale seducției. Mai au sâni decoltați și picioare de arătat, totuși. Dar parcă prezența lor nu mai are efect.

Acele pendulei din fața mea se rotesc fără oprire. Privesc iar în jurul meu și deodată ochii mi se fixează pe o prezență fascinantă. Nu o pot vedea decât din profil. Stă pe un scaun lângă fereastră. O privesc de jos în sus și constat că e singura persoană fără pantofi, fără șosete. Doar cu niște degete mult prea lungi. Degetele de la mâini îi sunt răsfirate pe genunchi. Par calde și coapte ca niște pâinici subțiri. Chiar acum își întoarce capul și îi văd ochii albaștri. Sunt ai lui. El este. De la E până la E, el EstE. S-a reîntors.

Îmi tremură bărbia. Noroc că e învelită. Măcar de-aș putea să plâng. Caut în geantă niște medicamente. Nu le găsesc. Ploaia de-afară este acum plină de soare și intră prin vitralii și în mine. Inima îmi aruncă scântei prin tot înlăuntrul meu. Ba și pe-afară. Am niște sclipiri încurcate în gene și o rană mare încleiată pe jumătate de față. Aș vrea să o îndepărtez cu un gest al mâinii. Nu vreau să îl întreb nimic. M-aș lipi doar de el. Să îl simt, să îl strâng în brațe. Nimeni nu se îmbrățișează, nu se pipăie și nici nu se atinge. Măcar de curiozitate. Și nici nu se pupă. Ba da. Chiar acum gazda pupă niște flori pe care le-a primit. Își mai umple și ea niște goluri. S-o fi săturat să simtă doar acel nimic. De dinainte și de după. Trandafirii se simt bine pe buzele ei. Râd și chicotesc. Chicotele și râsetele lor se încâlcesc cu zgomotele stridente din salon.

Transpir mult. Mi-e foarte cald. Simt cum rochia se lipește pe mine. Și meduza mea roșie se lipește și începe să prindă conturul feței. Dar acum n-aș mai vrea să mi-o smulg. În căldura de aici fondul de ten precis mi-a curs și s-a amestecat cu materia gelatinoasă, roșie. Mă întreb ce combinație o fi ieșit din bej și roșu.

Gazda ia cuvântul la microfonul improvizat. Ne vorbește de marea bucurie de a fi iar împreună. Apoi ne roagă să ne spălăm pe mâini. Mi-e atât de cunoscut refrenul, încât mă apucă alt tremur al bărbiei. Cei mai cuminți o informează că s-au spălat deja.

Dorin al meu se ridică, desculț și vioi. Merge spre baie. Nu mă duc după el acum, ci mai târziu. Scot mobilul și o sun pe Cecilia sâsâita, cea cu nume de familie Cepeleag. Îi pun telefonul sub pendulă:

– Auzi?

– Da, e un ceas, nu-i așa?

– Nu. Îl ascult pe Dumnezeu. Îmi ticăie în urechi și îmi vorbește. Îmi spune că e timpul. A sosit pentru mine. De-asta m-am îmbrăcat cu rochia cea mai frumoasă. Rochia pe care nu mi-am pus-o decât o singură dată. Ești prietena mea și nu știi când și de ce? Când Dorin al meu a fost mire. Eu atunci n-am fost mireasa lui. Dar voi fi. De meritat, m-a meritat. Doar că nu a putut să se însoare cu mine în lumea asta. Mi-a scris un bilet după nunta lui. Îmi spunea că de dorul și de dragul meu se sinucide. Că nu mai are nevoie de o casă, ci de o femeie ca mine. Și că sufletul lui nu e decât vremelnic în trupul lui. Că și eu și el suntem niște chiriași. Eu n-am apucat să-i spun că îl voi urma în curând. Dar azi a venit ziua cea mare. Dorin mă așteaptă.

– Draga mea, nu-l asculta pe Dumnezeu! Vei cunoaște un alt Dorin.

– Nu, Cecilia. Eu acum mă duc după el. O să îi spun că și eu îl iubesc. Între timp m-am machiat, m-am aranjat, m-am dat cu spirt pe mâini. M-am dat și cu var pe suflet. Am să zbor cu el pe tictacurile lui Dumnezeu. Acum știu cum rămâne cu noi. O să îl iau de mână. Și o să mergem și noi, în sfârșit, acasă. O să pășim înspre mai departe, acolo unde-i liniștea cea mare.