În concluzie, credo quia absurdum…

Înainte de a căuta răspuns la întrebările De unde venim?, Cine suntem? și Încotro ne îndreptăm?, întrebări subtile, abstracte și vagi, omul a fost constâns de realitate să caute răspunsuri la întrebări mult mai presante și directe: Cui să-i mulțumesc pentru binele primit? și Cine-i vinovat pentru relele pe care le îndur?

Grecul Antichității timpurii a crezut că toate-i vin de la zei, așa încât nu avea altă cale decât să se supună destinului și să înțeleagă. Pentru asta și-a dezvoltat gândirea simbolică.

Cum în fața zeilor știa că nu are sorți de izbândă, a căutat să-și apropie măcar natura înconjurătoare, pentru care a inventat gândirea rațională.

Către sfârșitul Antichității târzii i se strecurase în cuget o mică îndoială, așa încât avu înțelepciunea să afirme că destinul omului e tot una cu caracterul omului.

Suna promițător, dar nu destul. Mai avea nevoie de inovația iudaică, după care omul e vinovat ab initio prin păcatul originar, iar viața îi e dată numai pentru a-și ispăși obrăznicia acestei neascultări. Pentru omul ajuns acum european, se limpezesc apele: binele primit e de la Dumnezeu, răul trăit e din vina noastră.

Îndemnul de pe frontonul Templului lui Apollo din  Delphi, Cunoaște-te pe tine însuți, transformat de Socrate în virtute existențială, va căpăta o nouă și lungă viață.

Deși raționalismul avea să traverseze încă multe neajunsuri, până la Iluminism, lucrurile au evoluat bine în matca lor. Dar în scurtă vreme, supus unui consult amănunțit, iluminiștii vor constata boala incurabilă de care suferea de multă vreme Dumnezeu. Încă nu era o mare jale, deși un ochi pătrunzător ar fi putut să întrevadă în această întâmplare semnele dezastrului. În locul suferindului pun pe soclu Rațiunea, cu prerogative aproape identice cu ale celui detronat. Condiția omului se prezenta cum nu se poate mai echilibrată: binele venea de la Lumina Rațiunii, răul de la întunericul lipsei de Rațiune.

Nu trece mult și în scenă năvălesc figuranții postmoderni.

Ei ne vestesc că toate astea sunt doar baliverne pe care le numește mega-narațiuni, Adevărul, Cunoașterea, Binele luate ca valori generale sunt cauza marilor nenorociri, iar sursa tuturor relelor pe care le îndurăm stau cuibărite în celălalt.

Prin celălalt postmodernismul înțelege tot, de la nevastă și soacră, la guverne, organisme internaționale, capitaliști, sisteme de producție etc. Dintr-o dată, săracul, puturosul, nepriceputul, aiuritul are iluminarea după care, pentru condiția lor umilă, toți ceilalți sunt vinovați, în afara lor înșile.

Dar vin imediat și infractorul, hoțul, violatorul, tâlharul, care trăiesc aceeași iluminare: în fapt ei nu au nici o vină și toată vina o poartă ceilalți. De imboldul socratic se alege praful. Pentru ce să-mi mai interoghez ființa dacă acum știu că răul vine de la celălalt, iar mie n-am ce-mi reproșa?

Am plonjat în plină schizofrenie.

Tot ce-mi rămâne de făcut e să-i suspectez pe toți.

Marx încercase înlocuirea dragostei creștine cu ura de clasă ca factor de coeziune și dinamică socială, dar fără succes. Lumea în care activa maestrul avea încă socoteală, era coerentă și se nutrea din mega – narațiuni.

Le-a reușit însă discipolilor lui jumătate de secol mai târziu.

Acum întreaga lume se consideră îndreptățită să ceară, nimeni să dea. Toți au drepturi și nimeni responsabilități. Reperele s-au pulverizat, la fel criteriile și ierarhiile. Gândirea intră în derută și apare omul hybrid. S-a trecut deja la demolarea culturii, ca fiind veche și dăunătoare, mișcarea la modă acum având chiar o astfel de emblemă: cancel culture.

E ultima notă dintr-un final tragic al unei uluitoare simfonii. Și, ca o consecință absolut firească, sporul de populație e mult sub nivelul de supraviețuire al popoarelor europene.

Europa dă semne că și-ar fi descoperit o nouă vocație: autodistrugerea.

Văzând cum între prioritățile politice apar probleme de genul autorizării ca hrană a greierilor de grădină, gândacilor de bucătărie ori a insectelor de bălegar, n-ai cum ocoli simetria cu agenda bizantină din preziua catastrofei din 1453, unde, printre temele de căpătâi, figura spinoasa întrebare: oare îngerii au sex?

Fragment din volumul, în curs de apariție, Simbolic, raţional, postmodern – încercare asupra instrumentelor cunoaşterii – eseu – (extras din capitolul, Concluzii)