Fantastica realitate

1.

„Who wants to live forever” fredona după Queen, în timp ce se îndrepta spre aragaz unde, pe foc, sfârâia apa, în ibricul de inox.

Marian Fantasticul urma să-şi prepare reţeta personală de ceai, ca în fiecare dimineaţă, apoi să coboare în uscătorul blocului,  unde avea întâlnire cu Silvia, vecina lui de la parter.

Avea un mic tabiet şi nu ar fi renunţat la acesta nici dacă cineva i-ar fi dat dublu pe scrierile sale, pentru că, da, Marian era scriitor de proză fantastică.

De cum se trezea, îşi prepara licoarea fericirii şi a incantaţiei, aşa cum o numea el, ceaiul din mătase de porumb amestecat cu flori de salcâm şi îndulcit cu miere de albine.

Îl vedeai cum coboară de la etajul treisprezece,  pe scări,  cu două căni umplute vârf cu băutura lui favorită şi se oprea la uşa Silviei. Aceasta era, deja, în prag ţinând în mână, la rându-i,  un platou de gogoşi umplute cu ştevie, reţetă personală. Se luau de braţ şi intrau în uscător. Acolo, în timp ce rufele îşi făceau treaba fireşte,  în maşina de spălat, ei îşi beau liniştiţi ceaiul şi discutau despre tot ce ar putea discuta un om normal când se trezeşte de dimineaţă.

Îi vedeai, mai apoi, cum părăsesc încăperea,  fiecare ducând la subsuoară rufele curate ale celuilalt. În mod evident îşi încurcau hainele şi ajungeau acasă cu lucruri care nu le aparţineau. Marian, cu sutiene; Silvia, cu boxeri.

Deşi erau văzuţi mai tot timpul împreună, cei doi erau doar foarte buni prieteni.

Silvia era pentru Marian, un amicus certus. Aşa îi plăcea lui s-o numească.

Misogin din fire, scriitorul nu fusese văzut niciodată ţinând de mână o femeie, deşi aspectul său fizic exprima virililitate maximă.

Patruzeci de ani bătuţi pe muchie, statură medie, bine legat, ochi verzi, pătrunzători, cu gene lungi, frunte înaltă, nas drept, gura purtând buze uşor arcuite,  părul lung de culoarea coniacului de şapte stele. Cam aceasta era forma scriitorului.

Marian nu avea mulţi prieteni, doar cititori fideli, care în fiecare lună îi cumpărau câte o carte, aşa că el trăia din meseria de scriitor.

Cel mai mare fan al său era şi cel mai bun prieten: Toma.

Toma locuia în Frătăuţii Noi, Suceava. N-o avea în viaţă decât pe mama lui, aşa cum considerase el că merită să zică. Tatăl său îi părăsise în urmă cu cinci ani, găsindu-şi o altă femeie.

Toma era inginer constructor şi arhitect. Terminase două facultăţi la Galaţi şi era genul intelectualului sobru .

Citea foarte mult, încă din copilărie şi asculta muzica celor de la Pink Floyd, Rolling Stones, Juthro Tull, Deep Purple, Led Zeppelin, U2, etc. Era şi cinefil, pasionat de agricultură şi bineînţeles prieten cu Marian Fantasticul cu care copilărise de  pe vremea când acesta locuia şi el în Frătăuţi. Avea aceeaşi vârstă cu a scriitoraşului nostru.

2.

Deschise uşa apartamentului cu numărul douăzeci şi şapte şi se îndreptă cu cele două căni  spre chiuveta din bucătărie. Le clăti imediat, din instinct şi le fixă în suportul special amenajat pentru ceşti, ce ieşea de sub bufetul suspendat de peretele din cărămidă al încăperii.

Se îndreptă, apoi, spre biroul său unde non-stop era un laptop deschis pe o pagină din Word, îşi întinse un braţ către sertarul unde-şi ţinea CD-urile cu muzică  şi se pregăti să corecteze noua sa creaţie pe care o terminase cu o seară înainte de primul, dar nu ultimul ceai de mătase de porumb.

Avea emoţii ca atunci când  ieşise pentru prima dată în oraş cu prima lui fată. Deşi colecţia lui de proză număra mai bine de cincizeci de cărţi, lui Marian i se punea, mereu, un nod în gât, ori de câte ori îi trimitea lucrarea lui Toma.

Practic, dacă prietenului  său nu i-ar fi plăcut scrierile lui, el ar fi renunţat să mai facă bani din aşa ceva.

Toma era barometrul lui Marian Fantasticul şi primul om care-i citea cartea înainte ca aceasta să cunoască cerneala tiparului.

De ce ţinea foarte mult Marian la părerea lui Toma, o să vă spun chiar acum.

Pe vremuri, cu opt ani în urmă, scriitorul nostru întâmpinase un mare necaz datorită numelui său de Fantasticul.

Deşi era trecut în acte cu acest nume, deşi certificatul de naştere dovedea purul adevăr al existenţei persoanei, marii editori nu voiau să-l publice din cauza asta.

Îl numeau hahaleră , ba chiar râdeau de el, cum că de ce nu se numea Fantastic, adică Fam. Fantastic, ci Fam. Fantasticul , cu articol hotărât  (enclitic) “l”.

“Ce să-ţi povestesc!  Marele Fantasticul! Du-te, dom’le, şi-ţi scoate cărţile în altă parte! Cine te crezi? Eşti vreun pui de Terry Pratchett ori Serge Brussolo?”( Aşa suna vocea unei persoane căreia din bun simţ n-o să-i  dăm nume.)

Deşi nu avea faţă de tâmpit, nu reuşea să-şi publice prima sa carte numită simplu: “Debut în proza fantastică”, carte inspirată după numele albumelor lui Byork, „Debut „ şi „Post”.

Cel care l-a ajutat pe Marian, a fost Toma care a alergat cu manuscrisul prietenului său în spate, în toată ţara.

Îşi cumpărase mersul trenurilor şi în mai puţin de o lună, Toma, deja, lăsase pe la diverse edituri din România, creaţia lui Marian.

Seara dormea pe unde apuca, pe la localnici. Cădea frânt, dar indignarea, faptul că Fantasticul fusese respins datorită numelui acestuia, îl făcuse pe Toma de nestăpânit şi îi accelerase dorinţa de răzbunare până la sacrificiu.

Avea să-i publice cartea, chiar el, Toma, da, da!

“O să vă arăt eu vouă cine sunt, cine ştie carte! Haimanale ce sunteţi, popor de netoţi şi adunătură de hahalere. Voi sunteţi hahalere, nu Marian!”

Aşa de mare era indignarea lui Toma, aşa îşi iubea el prietenul, atât de mult.

3.

 „The Proclaimers” îşi făcu apariţia cu „I’m gonna be – 500 miles”, iar Marian ridică receptorul telefonului care zbârnâise cu un minut înainte ca melodia de pe Cd să ruleze.

Timpul trecuse, era, acum, miezul nopţii, adică ora douăsprezece,  mai exact.

– Da, Toma. Chiar la tine mă gândeam, dragul meu…

– Mariane, Mariane! se auzi vocea  lui Toma, deodată.

Ceva nu era în regulă. El, Toma, care nu simţea frică niciodată de nimic, de data aceasta îl puteai simţi printr-un singur fir cuplat la un aparat. Îi puteai, chiar, simţi transpitraţia trupului şi vocea, vocea… care nu era a lui… era împrumutată, parcă, de la o persoană maniaco-depresivă.

– Ce este, Toma? Mă sperii, deja, faci cumva vreo farsă cu mine, ca să ştiu, să-mi dau şi eu frâu liber imaginaţiei.

– Nu, Mariane… când am făcut eu glume cu tine şi nu te-am anunţat?

Dar vocea îi era în continuare întreruptă de o spaimă vizibilă.

Marian tocmai ce realizase că Toma nu este Toma. Ceva plutea în aer, în receptor, în firul de la telefon, chiar şi-n  priză.

– Nu pot să-ţi spun mai multe acum, Mariane, ne vedem mâine, prietene! şi deoadată nu se mai auzi nimic de la capătul celălalt al firului.

– Toma, Toma, stai!

Nimic…

4.

Era o dimineaţă însorită de vară, ora opt şi douăzeci, când soneria apartamentului doăuzeci şi şapte  îl anunţa pe scriitor că cineva tocmai  se afla la uşa sa.

Marian ieşi din bucătărie, unde terminase cu succes de spălat cele două căni care  mai păstrau, încă, aroma ceaiului preferat, şi se îndreptă spre uşă grăbind pasul.

Ceva îl neliniştea. Ştia că Toma trebuia să fie. Avea emoţii…

Se uită prin vizor, din prudenţă. Era, doar, scriitor. Se temea ca nu cumva, cineva, într-o zi, vreun fan de-al său, să nu-l ucidă, aşa cum fusese omorât John Lennon.

– Marian, deschide! Ce Dumnezeu! Cât ai de gând să mă ţii la uşă?

Marian era înmărmurit. Cunoştea vocea lui Toma, deci el era, nici vorbă de altceva, dar  nu putea distinge prin gaura vizorului decât doi ochi, roşii, ieşiţi din orbite, care se holbau la el, ca nişte zombi. Dacă se uita mai atent, îşi putea da seama că, de fapt, cei doi ochi ieşeau dintr-o cutie de carton mare, cam cât să acopere un cap de om.

„Nu se poate, îşi spuse, deodată. Cred că visez sau imaginaţia mea bogată îmi joacă feste în dimineaţa asta. Nu este posibil ca Toma să fie acela! Refuz să cred!”

Încercă să vorbească.

– Toma, dacă eşti tu, spune-mi cum o cheamă pe mama ta şi ce meserie are?

– Hortensia şi este om de ştiinţă, Mariane! şi-acum deschide, dracului, uşa asta,  că-mi pierd răbdarea şi, zău, că intru peste tine cu forţa.

– Stai aşa, acum prietene, nu este nevoie să ne supărăm, sigur a fost o neînţelegere pe undeva, intră!

– Neînţelegere, zise Toma, în timp ce păşea pragul casei lui Fantasticul, neînţelere, ai? Nu te uiţi la mine? Tu nu te-ai uitat pe vizor, adineauri? Ce om care poartă o cutie de carton trasă peste faţă, spune-mi, Mariane, ce om ca acesta poate să-ţi facă vreun rău? Ce sunt cu toate întrebările astea stupide? Nu sunt  eu, destul,  supărat? Şi, în tot acest timp în care vocifera, nu făcea altceva decât să se rotească prin apartament, pe hol, stânga-dreapta, lovindu-se  de pereţi, din lipsă de spaţiu, cu acea cutie de carton care-i ţinea loc de cap.

– Toma, uite ce zic eu, hai, mai bine, să ne aşezăm pe canapea, să-mi spui ce-ţi veni să-ţi astupi faţa şi întreg capul cu această cutie de carton, ridicolă,  mai cu seamă că ne aflăm într-un anotimp numit VARĂ!

– N-ai priceput, nu? Nu ai priceput nimic, Mariane, văd!

– Păi, ce să pricep? Nu mi-ai zis nimic la telefon, nici măcar nu m-ai atenţionat c-o să apari, aşa, la uşa mea. Este firesc să îmi pun întrebări. Dar, lasă acum, aştept răspuns de la tine.

– N-am să-ţi răspund, am să-ţi povestesc…

Zicând acestea, Toma se aşeză picior peste picior pe canapea, lângă Marian.

“Totul a început acum o săptămână, când pregăteam zarzavaturile pentru iarnă. Ştii bine, că mie imi place să fac treaba asta, este ca un hobby pentru mine… atunci… am făcut şi zece kilograme de suc de roşii.

O să-mi zici: bine, bine, dar până acum nimic demn de o atenţie specială. Aşa şi este.

După ce mi-am sigilat toate borcanele şi mi le-am aşezat frumos în beci,  pe un raft, am fost anunţat de câinele meu Balamuc – îl ştii pe Balamuc, aşa… că cineva mă căuta  să-mi dea ceva. Era poştaşul care îmi lăsase o scrisoare în geam.

Cum nu primisem, de cinci ani de zile, nicio veste de la mama, că o ştii şi pe asta, că dispăruse cu tot arsenalul ei de eprubete şi mojaruri, pe care le ţinea în beci, nu ştim pe unde, mă gândeam că scrisoarea trebuie să  fie de la ea.

…”

5.

De când tatăl lui Toma plecase după o altă femeie, Hortensia înnebunise de-abinelea.

Ea era om de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, aşadar nu erau vorbe goale… era inginer chimist.

De mic copil, Toma crescuse cu drag printre experimentele mamei sale care scotea la fiecare zece minute tot felul de scântei şi de fum, din nu ştim ce chestii.

Combinaţii şi reacţii chimice succesive îl umpleau de fericire pe micuţul Toma care, cât era ziua de mare, era „asistentul” mamei sale.

Nu se juca cu tovarăşi de vârsta lui, zicea el că-l plictisesc de moarte şi că mai bine mai scoate un verde din albastru cu galben… şi tot aşa.

6

– Şi … scrisoarea de la cine era până la urmă? întrebă Marian cu multă seriozitate, în timp ce cu o mână îi mai turnă lui Toma o cană de ceai din mătase de porumb.

– Era de la mama, cum bine intuisem.Uite, o am cu mine! şi scoase din buzunarul tricoului de la piept o hârtie împăturită  perfect în patru.

Meseria de constructor îl învăţase, de-a lungul timpului, să facă lucrurile ordonat şi la dungă.

7.

„Dragul meu copilaş. Ştiu că eşti supărat pe mine şi ai destule motive să mă urăşti că te-am lăsat singur, fără ajutor de femeie în casă.

Noi n-am apucat să discutăm serios despre ce se întâmplase, acum cinci ani, când tatăl tău m-a părăsit. Am ţinut în mine toată supărarea şi n-am înţeles niciodată de ce a preferat să mă schimbe cu o altă femeie.

Lumea m-a judecat tot pe mine, pentru că eram femeie. Eu nu am greşit cu nimic în faţa tatălui tău, poate doar că îmi petreceam prea mult timp, singură,  în laboratorul din beci.

Ştii foarte bine că vă făceam menajul, zilnic, şi nu vă lipsea nici dragostea mea.

Am considerat  că tu erai om în toată firea  şi nu mai  aveai nevoie de o bătrână nebună ca mine, aşa că am luat hotărârea să plec în Vălenii de Munte, luându-mi, după cum cred că ai remarcat, tot bagajul din beci.

Acum, după cinci ani,  mă simt tot mai singură, dar am rămas cu ceea ce mi-a plăcut toată viaţa, copilul meu scump.

Am lăsat pe lume un băiat şi sper şi-o muncă de peste 40 de ani de cerecetări.

Mi-am făcut o cabană în depresiunea Vălenii de Munte pentru că, tu ştii, dragul meu,  foarte bine, că în lumea asta, în afară de tine şi de tatăl tău… următorii doi oameni pe care i-am iubit,  mi-au marcat viaţa într-un mod plăcut, prin ceea ce-au lăsat omenirii.

Nicolae Iorga şi Hortensia Papadat Bengescu. De aceea ai făcut tu facultatea la Galaţi… îţi mai aduci aminte, dragul meu?

Am să închei, aici, scrisoarea,  iubitul meu copil şi, te rog din suflet,  să ierţi o biată mamă nebună.

Nu uita că te voi iubi şi din ceruri , te voi iubi mereu…

Tu ai fost visul vieţii mele!

Rămăi cu bine, dragul meu…rămâi cu bine…”

8.

– Aceasta este scrisoarea de la mama. Nici nu ştiu ce să cred, măi, Marian?

– De ce zici asta, Toma?

– Păi … nu vezi? Nu mi-a lăsat nici o adresă, număr de telefon, nimic…

– Ei… şi tu… ţi-a zis de Văleni, găseşti tu o cabană. Ai colindat tu, pentru mine, toată ţara şi ai găsit un editor, n-o găseşti, acum, pe Hortensia? Fii serios, Toma!

– Dacă mai pot, Mariane! Dacă nu mă prăpădesc. Nu vreau să cerşesc milă, nu-mi stă în caracter, dar nici bine nu mă simt, în momentul de faţă.

Toma mai servi puţin ceai după care oftă, cât să prindă curaj, şi merse cu povestea mai departe.

„După ce am citit scrisoarea de la mama care m-a calmat şi m-a tulburat deopotrivă, am mers în living, mi-am pus un Pink Floyd şi am deschis calculatorul pe pagina de proză şi poezie a unui necunoscut, după care am simţit o mâncărime în urechea stângă.

M-am scărpinat, aşa cum era şi firesc, şi am continuat să citesc mai departe.

La un moment dat, mă ridic şi mă îndrept spre baie, la chiuvetă.

Zic, hai, să îmi dau cu puţină apă caldă în ureche, că vedeam că tot mă furnica.

Toate bune şi frumoase până aici. M-am dus la treabă a doua zi, dar sentimentul de gâdilat tot îl simţeam în ureche , parcă să zic, auzeam şi niscai foşnete.

Nu am dat importanţă.

Ajung acasă, dau să mă clătesc pe ochi, pe faţă, dau şi în ureche.

Şi ce să vezi , dragul meu prieten?

Un mic răsad de roşie îşi făcea, acum, casă în timpanul meu.

Un firicel de aţă de papiotă,  verde, se holba, în acelaşi timp cu mine, în oglindă. De gaşcă, nu?

Sincer, am vrut să-l smulg, să termin cu tărăşenia asta. Mă gândeam, ce atâta tevatură pentru o simplă rădăcinuţă.

Am hotărât să mai aştept o zi, să văd ce se mai întâmplă cu răsadul.

A doua zi, deja, prinsese frunzuliţe. Îi mergea bine se pare. Căldură, lumină, apă… un mediu propice cultivării şi dezvoltării leguminoaselor, aş spune.

Pentru prima dată, Mariane, îţi jur cu mâna pe ce vrei tu, am simţit că fuge pământul de sub mine, o greaţă mi-a sfâşiat stomacul şi în secunda următoare trăgeam apa la closet.”

Toma se opri, brusc, din povestit, deveni livid la chip, se-aplecă peste braţul canapelei, cu capul într-o parte şi rămase cu el, aşa, atârnat.

Marian îl luă de mijloc , îl ridică şi porni cu el spre uşa de la intrare.

– Ai nevoie de aer curat, Toma!

– Nu, stai! zise Toma, înainte să ieşim, vreau să mă vezi, vreau să mă ajuţi să-mi dau cutia asta jos de pe cap, că nu pot singur. Mai devreme, am simţit ceva rotund că-mi presează obrazul, cred că, deja, o legumă s-a copt. Vreau să vedem împreună câte flori mai sunt, ca să ştiu cum stau.

Marian Fantasticul era pur şi simplu uluit. Nu-i venea a crede că fantasticul se contopise cu realitatea. Toată proza lui, de până acum, i se părea apă de ploaie comparativ cu tragedia reală prin care trecea prietenul său cel mai bun.

“Cum este posibil! Îşi tot frământa mâinile şi îi venea să urle de disperare.”

Deodată îşi reveni în fire. Toma era mult mai important, acum, decât gândurile lui, care nu erau nici ele, la drept vorbind, de neglijat.

– Stai uşor, Marian, că şi naiba asta de cutie, că n-am găsit alta mai calumea prin casă, mă strânge la gură şi nu poţi să mă auzi când te voi coordona.

Aşteaptă o secundă, s-o potrivesc niţeluş. Acum e bine. Hai, ridică uşor, din dreapta spre stânga şi ţine-mă cu o mână pe după ceafă. Aşa, aşa. Hai, încă o dată, şi am reuşit.

După, doar, trei minute, Toma stătea rezemat de peretele holului, cu vrejul de legumă atârnându-i din urechea stângă, în timp ce cu piciorul drept bătea ritmul după o piesă a lui U2-Bono, „Sugar Lemon”.

Avusese dreptate, prin urmare o roşie îşi făcuse, deja, apariţia urmând să mai se coacă la distanţe simetrice, doar trei.

9.

– Nenea, nenea? Ce aveţi pe cap? De ce purtaţi cutia?

– Sunt actor, dragule.

– Wow. Mim? şi puştiul, care părea un băieţel educat, se minuna într-una, de-adreptul haios, de-l făcea şi pe Toma să clipească, mai des, din ochii pe care, acum, îi simţea ca nişte saci umpluţi cu sare bolovănoasă.

– Am uitat să-mi dau masca jos, Darius…

– Nu-i nicio problemă. Mie imi place mai mult de dumneavoastră, aşa.

– Aşa este… oamenii, uneori,  mai poartă şi măşti,  nu?

– La revedere, domnule! Mă strigă mama, trebuie să merg să-mi cumpere ghiozdan. Mi-a promis! Cu bine, Mim! şi copilul alergă spre parcul Tăbăcăriei, în jos, spre linia tramvaiului cu numărul o sută.

– Ce copil minunat…

În timp ce Marian şi Toma stăteau pe o bancă, trecători, femei şi bărbaţi, deopotrivă, se opreau din drumul lor şi se uitau miraţi la Toma care, de stingherit ce era, nu ştia ce să facă cu  al său cap.

– Vezi, Marian, până acum, nu m-am gîndit la viaţa mea prea mult.

– De ce spui asta, Toma?

– Dacă o să mor, vreau să faci o carte despre mine, vreau să rămână ceva în urma mea. Nu accept refuz…

Când am văzut oamenii cum mă privesc, l-am înţeles, pentru prima dată în viaţa mea de când citesc, pe Octavian Paler. M-am văzut în viaţa dumnealui , pe un peron…ca atunci când a primit acesta o bicicletă de pe care  căzuse mai apoi cu ea  în praf iar “oamenii cei mari” se opreau şi se uitau la el. Poate nu la un mod urât, dar era suficient să-l remarce, să-l privească.

Darius, ai văzut şi tu, Marian? mi-a zis Mim. Mi-a crescut inima în mine, sper că nu şi a doua roşie! şi începu să râdă, iar lacrimile îi şiroiau peste cutia de carton care deja se umezise vizibil.

Râd de bucurie şi de tristeţe, Fantasticule!

Domnule, ce nume! şi Toma râdea, de data aceasta, ţinându-se cu mâna de burtă.

– Toma, de ce nu te duci tu, frumuşel, la un doctor. Vezi ce-ţi spune. Fă, măcar, o încercare.

– Nu are rost, Marian. Înainte să vin la tine, că ai adus vorba de doctori, am revăzut filmul lui Cristi Puiu. Ăla de a participat la Cannes, mai lunile astea, “Moartea doctorului Lăzărescu”. Mă gândeam aşa: la ce bun să merg la spital.

Lăzărescu a murit ca un câine, fără să fie auzit şi ascultat de oameni. A trăit tragedia omului privit doar ca aspect carnal. A fost condamnat la o moarte cruntă, nepăsarea celor din jur.

Cu cât înainta în discuţie, cu atât Toma devenea mai acid. Marian ştia că prietenul său e de nestăvilit când cineva sau ceva îl irita, aşa că îi spuse doar atât:

– Toma, eşti frustrat! Acum, nu vezi limpede nimic.

– Frustrat? Sunt disperat, frate! veniseră cuvintele ca replică a lui Toma.

Pentru prima oară, scriitorul îl văzu pe Toma ca niciodată: transformat.

Îi puteai simţi venele de la tâmplă cum îi pulsează prin cutia de carton. Marian se temea că Toma va muri de inimă, fără ca el să apuce a forma 911.

“ Nu era suficient că mă disperă viaţa? continua bărbatul, gesticulând absolut la întâmplare; că mama a plecat într-o zi fără să-mi spună nici măcar un cuvinţel, nu era suficient să mor de viaţă, vorba unui ziarist. Uite-mă, acum, murind precum o legumă, poetic vorbind, ca un stupid ce sunt! Precum în povestea aceea adevărată pe care o ştim cu toţii, cu individul căruia i s-a spus c-o să moară lovit de un cal bălan şi aşa a şi fost.

A murit ca un prost cu “firma în cap” de la un bar pe care scria “La Calul Bălan” şi nimeni nu l-a crezut până când nu l-au văzut zăcând pe caldarâm.

Acela voi fi eu, în scurt timp, un cal bălan, un bătrân cal bălan” şi de data aceasta râdea cu sarcasm la propria lui adresă.

10.

Era ceaţă în zona de munte. Hortensia asculta Bach  şi pregătea nişte eprubete pe fundul cărora se afla vată îmbibată în kerosen.

Într-un pumn ţinea, bine strânse, nişte seminţe de floarea soarelui, pe care le însămânţase, mai apoi, în cele patru recipiente de sticlă.

Era foarte obosită, se clătina uşor şi capul îi tremura ca al acelora care suferă de Parkinson.

La şaptezeci de ani nici nu puteai să ai pretenţii prea mari, mai ales de la o femeie, cum obişnuia ea să zică.

Mulţumită, atât cât  să-şi aştepte moartea în pragul casei sale din Vălenii de Munte, Hortensia se întinsese pe pat liniştită şi timp de cîteva secunde îşi recapitulase toată viaţa. Meritase să trăiască?

Nu am apucat s-o întrebăm.

11.

– Hai, măi, Toma să vedem ce-i de făcut. Să mergem la mine, să mai bem un ceai. Uite, o chemăm şi pe Silvia şi ne mai sfătuim şi cu ea ce-i de făcut. Poate reuşim să tăiem vrejul.

– Ar fi bine, Mariane, că simt că s-au copt şi celelate trei.

– Da, Toma, o s-o pun pe Silvia să ţi le culeagă, că-i păcat de ele. Poate, când totul se va termina cu bine, că simt eu aşa, tragem o salată pe cinste. Mai cumpăram şi doi catraveţi, ridichii, ceapă şi masa de prânz este gata servită.

– Ce, zici?

– Numai tu, Fantasticule, puteai să ai idei dintr-astea!

– Zi-mi că nu sunt bun! şi apucându-l pe Toma pe după umeri, ieşiră pe aleea ce dădea spre parcarea în care Marian îşi lăsase trabantul.

În patru ore erau acasă. Silvia deja era la uşa lui. Îl aştepta, din câte spusese ea, de vreo două ore ca un căţeluş de casă manierat şi bine dresat.

– Mă scuzi, Silvia, am crezut că fac  două ore pe drum dar… dar,  adăugă Toma ca şi cum ar fi salutat-o prin intermediul continuării discuţiei lui Marian, a fost trafic infect, draga noastră, şi iată-ne, într-un final, ajunşi la destinaţie.

– Am rămas tâmpită când mi-aţi povestit la telefon, fraţilor! Dar, hai, mai bine să intrăm. Uite, am adus nişte gogoşi cu ştevie. Doar ce le-am luat de pe foc! şi-i făcu lui Marian semn cu ochiul, după care adaugă: dacă mai ai şi tu nişte ceiuţ, bunuţ, de care numa tu ştii să faci, ne-ar prinde foarte bine.

– Când nu am eu ceai, măi, fato! se arătase forţos, spiritualul Marian, strângând-o cu vivacitate pe Silvia în braţe, de vedeai cum i se mulează acesteia obrajii pe pieptul lui osos.

12.

„Astăzi, în jurul orei doisprezece, o doamnă în etate, de numai şaptezeci de ani…” aşa se auzea din living vocea crainicei de televiziune, de pe un post de ştiri locale, din Constanţa.

– Doamne, se enervă, deodată, Toma. Cum o lasă, măi fraţilor, să prezinte ştiri în halul ăsta, ca să mă exprim şi eu elevat.  Cum este posibil?

Mariane, ascultă, deja este prea mult pentru mine. Dacă mâine mor, nu regret asta, înţelegi? Mai bine o “legumă” ca mine, decât una ca ea!

– Măi, Toma… se auzi glasul Silvei, lasă asta acum, că ştim cu toţii care-i treaba. Această crainică zice ceva de Vălenii de Munte. Cred că tot e bună de ceva. Ascultaţi puţin, nu mai fiţi aşa ţâfnoşi!

…”

a fost găsită moartă într-o cabană din Depresiunea Vălenii de Munte, Judeţul Prahova, pe valea Teleajenului, pe unde curge râul Văleanca.

S-au găsit la ea în casă, zeci de eprubete umplute fiecare cu … încă nu ştim ce.

S-au găsit nişte acte pe o masă ale difunctei care-i dezvăluie identitatea şi studiile.

Era inginer chimist, pe numele ei Hortensia Vlaicu.

A fost găsită pe pat lungită, cu un vrej uscat de legumă ieşindu-i dintr-o  ureche. Pare să fie vorba de un răsad de roşie, dar nu putem preciza exact acest lucru ,până nu facem expertiza plantei.

Atât din Prahova, Liliana Acosânzenei.”

13.

– Este EA! Este mama mea! Mariane, Silvia, vă rog să mă duceţi şi pe mine acolo, chiar acum, dacă se poate. Vreau s-o iau cu mine, s-o iau pe mama cu mine!

Plângea ca un copil, frecându-şi ochii care acum nu mai erau roşii, nu mai erau deloc, nu-i mai puteai zări de lacrimi.

– Trebuie… trebuie se agita şi nu reuşea să termine fraza, trebuie… da… s-o aduc pe mama în Bucovina…

“O să-ţi fac un pat din flori, mamă! O să se ţină şi concertul, n-avea tu grijă de-asta, o să fie Bach… uite, sigur, şi Iorga e cu tine!”

Nu mai judeca. Toma era distrus, avea nevoie de prietenii săi mai mult ca oricând.

– Hai, Toma! Vino! Să ieşim. Ne duce Silvia în Văleni cu maşina ei. În cel mult şase ore suntem acolo. Nu te lăsăm, prietene – şi zicând acestea, lăsară în urmă apartamentul.

14.

– Dumneata, cine eşti? se auzi vocea unui poliţist de la criminalistică. Ce stai cu cutia aia trasă pe cap? Doi paşi înapoi, n-auzi? Numai rudele pot intra.

Toma nu mai avea putere să se justifice, scoase rapid, din buzunarul de la pantaloni, buletinul şi-l împinse către sergent.

– Da, este în regulă. Puteţi intra, dar cu grijă şi să nu atingeţi nimic. Moarta are o scrisoare în mână. Puteţi s-o luaţi pe aceea. Sigur este pentru dumneavoastră… sau, mă rog, pentru cineva din familia ei.

Voi doi – şi arătă cu degetul inelar spre Marian şi Silvia, voi doi, rămâneţi înafara uşii!

Toma intră cu paşi mărunţi şi înaintă spre patul mamei sale.  Aceasta avea părul căzut de pe cap, mai bine zis,  nu-l mai avea deloc.

Părul ei cel lung, îşi amintea Toma… părul ei mirosind a iasomie… ah, mamă, de ce? O sărută pe frunte. Nici nu băgă de seamă firicelul ce-i ieşea din ureche. De fapt, cred că se şi desprinse de-acolo, stătea mai mult pe pernă, era putred la fel cum era şi mama lui.

Luă scrisoarea, care de fapt era o notiţă de-a mamei, dar pe care ea uitase, pesemne, din agonie, s-o lase pe masă, şi-o citi cu voce vlăguită.

“Se poate dovedi ştiinţific că un răsad (eu am încercat cu un sâmbure de roşie) se poate dezvolta şi în alte zone decât… cum ar fi… pământul.

 „Culivarea legumelor”

Aşadar, dacă un bun  climat îi permite o dezvoltare armonioasă unei legume, aceasta  va putea  creşte indiferent de solul sau materialul folosit.

Experimentul făcut de mine cu roşia, dovedeşte şi faptul că, omul poate fi, şi el, o gazdă pentru o legumă.

Practic, am pornit cu două seminţe de la o roşie pe care le-am introdus în cele două urechi.

Am observat cum cresc, se dezvoltă, luându-le chiar roadele, după care cum cade vrejul.

Este o cercetare care nu a durat mai mult de două săptămâni.

Prin urmare Toma era salvat. Pierduse o mamă, dar se născuse pentru a doua oară prin ea.

Ştiinţa avea să-i salveze viaţa.

15.

Timpul trecuse, era acum miezul nopţii, adică ora douăsprezece, mai exact.

„The Proclaimers”- „I’m gonna be – 500 miles” rula de un minut şi jumătate, când Marian Fantasticul, deja, intrase în legură prin Skype cu Toma.

– Toma, ce făceai? Dormeai, cumva?

– Nu, Marian! Ia, zi! Simt ceva că vrei să-mi spui, să mă uimeşti. O carte nouă, nu, fantasticule? Ha, ha, ha.

– Cum ţi-ai dat seama? Ha, ha, ha. Vezi că vreau să citească şi mama ta manuscrisul, apare şi ea acolo. O s-o înmormântezi chiar  tu, frate Toma! Ha, ha, ha.

– Normal că eu, Mariane, cine s-o facă? Hai, trimite-mi prin messenger!

O auzi pe mama? Nu doarme. Brodează şi ascultă Dire Straits – “Money for Nothing”.

– Mariane, mama ta de băiat! se auzi glasul zglobiu al Hortensiei. Ia, zi, când vii să-ţi iei zestrea de la mine, dragul mamii?

– Bre, mamă, i le fac cadou lui Toma. Cearceafuri , feţe de perne, mileuri, tot ce brodezi mata, uite, le iau şi i le dau lui. Să facă el primul pasul. Ha, ha, ha.

– Vezi că te-ntreci cu gluma, se auzi din nou Toma. Te-aşteptăm mâine în Bucovina, la hram. Uite, mama mai zice că ne face plăcintă cu mere şi ne dă un vin bun.

Hai, trimite manuscrisul! Să-l citesc şi să-l şi dai la cerneluit.

– În regulă, dar pun o  condiţie: să-i găseşti tu titlul, că altfel nu dedic nimic, nimănui, clear?

–Tot al naibii ai rămas!

…

”accept-save”

16.

În fiecare duminică se purta prin zonele acelea ale Bucovinei, “Hramul”, mai ales în zile de sărbătoare, în care femeiele se îmbrăcau cu bundiţe  brodate de mâna lor şi ieşeau cu tot felul de bucate în drum, să întâmpine  pelerinii care veneau să-şi dedice ziua unui anume Sfânt.

Viaţa era frumoasă oricum ar fi fost ea. Merita să ţi-o trăieşti. Alta nu-ţi mai oferea nimeni, iar Marian Fantasticul ştia asta!