Epigramatic și nu prea: dintre oglinzi, un Oscar…
Specularitatea, cu rădăcini adânci în comportamentul nostru contemplativ și-a găsit în Portretul lui Dorian Gray, bijuteria epică a lui Oscar Wilde, una dintre cele mai fascinante reprezentări: o poveste închinată perfecțiunii artistice, al cărei discurs se concentrează pe momentul receptării frumuseții unice în intimitatea retorică a privitorului (în esență, un posibil sincron perceptiv).
Recunoaștem sau nu, irepresibila pornire de a ne evalua în funcție de imaginea preluată de mediul reflexiv (oglinda) este un act subliminal al reinterpretării, ținând seamă că prima modificare a realității o face chiar oglinda, câtă vreme, în răspunsul ei obiectiv, stângii îi corespunde dreapta… Specularitatea va ajunge în curtea psihanalizei după ce – filosoful, psihologul, neuropsihiatrul – Henri Wallon (1879-1962) aduce în discuție stadiul proiectiv al copilului sau stadiul oglinzii, lansând o nouă direcție în cercetarea vieții pshihice. Este considerat inovator de Émile Jalley (filosof, epistemolog, psiholog francez) care și-a revizuit opiniile asupra unor teze freudiene în dezvoltările sale teoretice, așa cum au făcut-o și Spitz, și Winnicott, dar în special, charismaticul Jacques Lacan, acesta din urmă, văzând în stadiul wallonian al oglinzii un pasaj către imaginar[1], către eul simbolic[2].
Sub cupola specularității, dar şi sub ștampila controversatei capcane a iubirii de sine (pe care Søren Kierkegaard o dizolva în conceptul de autarkeia[3]), Oscar Wilde (1854-1900), un Narcis genial – admirabil semnatar a numeroase piese de teatru, poeme, poveşti, eseuri – se pomenește trădat de singurul său roman, Portretul lui Dorian Gray (foiletonat în 1890 și integral, un an mai târziu), o capodoperă fantasy – respinsă de criticii vremii… Surprins, contrariat, decepționat și câte alte răni perfide l-or mai fi afectat, și-a periat romanul, ba chiar l-a prefaţat[4] (izbutind un minunat manifest estetic!) cu speranța de a-și face înțeles demersul – cenzurat… calibanic – dar, ca urmare a obtuzității critice continuate, şi-a dirijat talentul către genurile care îi aduseseră strălucire: dramaturgie şi lirică, renunțând la proiectul beletristic întregitor. Abia, după vreo douăzeci de ani de la moartea sa (survenită unei infecții meningeale), Portretul lui Dorian Gray i-a câștigat rafinatului său creator un loc în canonul literar. Romanul – care a surclasat gândirea critică literară a epocii victoriene (subclasându-i egoul) – este un reuşit thriller al aspiraţiei, un compact metaforic al stărilor creatoare, al contradicţiilor superioare nutrite din sinteza tragică a seducţiei nemărginite – cu tamponările-i clasice ştiute: Narcis şi Mefisto. Ființa senzitivă a sinelui, alimentată de distorsionările celorlalţi, va genera un alter structurat pe dimensiunea obligației de a răspunde frumos vanității sociale, o altă oglindă care, odată ce îți va fi captat imaginea, o va denatura cu măsura propriei sluţenii, până la descompunerea unicității – perpetua iminență a STAS-ului de turmă…
Finalmene, aș putea prezuma că, în eboșa sa tematică, Portretul lui Dorian Gray este un eseu din avangarda psihanalizei elaborat sub regimul intimidant al desăvârșirii (în pofida paradoxalității atrase): un instantaneu al splendorii resimțit de fiecare instanță identitară, pornind de la un anume stadiu proiectiv – condiționat estetic, continuând cu impunerea acestui etalon exclusivist în climatul mundan al speculației și încheind cu peeminența ideii de frumos în actul magic al creației artistice (creația, cu rădăcini în depozitele subconștienței, rămâne – sub timbrările freudiene – mai degrabă, indefinibilă)…
Cum în corespondența sa cu Ralph Payne – un tânăr admirator care, spre deosebire de criticii vremii, se arătase încântat de roman – își numise cartea that strange coloured book of min: it contains much of me in it [5][…], referindu-se la trei ipostaze ale eului său, aș spune că, inductiv, Oscar Wilde devansează teoriile eului (prezente în preocupările psihanaliștilor din primele decenii ale veacului trecut, până azi)… În rolurile celor trei postùri ale eului vor fi distribuite trei personaje: pictorul Basil Hallward – creatorul uluitorului portret, asimilat ca for realizator – Lordul Henry Wotton (într-o stranie paronimie… anticipativă cu Henri Wallon) este instanța mediatoare între realizare, creație și receptare, iar Dorian Gray se recomandă ca un sine din… other ages[6], automistificat până la un iconic atemporal conectat la insurmontabila paradigmă a estetismului clasic, dar nutrit în decadentismul veacului nouăsprezece… Personajul titular (al cărui spectru onomastic efleurează superbia elenismului – doricul[7], așa cum amestecul strălucitoarelor culori spectrale, griul – gray, îi justifică lui Wilde latența elegiacă) va prelua, din alegoriile abisale, faustismul compulsiv, substituindu-se, în bună măsură, eului subconșient în al cărui rezerevor pulsează – pe lângă abracadabranții fermenți ai creației – și insistențele atipice ale imaginarului.
Portretul lui Dorian Gray ne vorbește despre eterna frumuseţe dobândită prin artă, iar rarisima ei congruență cu tripleta identitară wildiană va reclama, în spiritul decalajului dintre normă și genialitate, o serie lungă de renunţări (eufemism pentru umilințe), fiindcă, așa cum își încheia Wilde prefața (ascunzând sub apodictica-i fancy- merely un tragism epuizant), întreaga artă e lipsită de utilitate (dacă moralitatea formală o precede și îi modifică puritatea intrinsecă, s-ar pronunța Oscar din off, ajustându-și portretul cu încă o prescripție: Cei care descoperă sensuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupţi, fără să fie însă şi fermecători.)
Iată de ce, epigramatic și nu prea, oportuniștii nu-au ce căuta în acest complicat sistem expresiv.
Arta este o profesie a revelației. Substanţa ei veritabilă îi conferă o demnitate neclintită în edificarea lumii.
Conştient sau nu, ne aflăm în incipitul scopurilor sale. Este persistenţa noastră în istoricul misterios al frumuseţii.
Se înţelege, de ce, arhetipul nostru atitudinal – eul revelator – este motivul oricărei fiinţe dotate cu exprimabilitate de a încerca să-şi găsească propria competență de a se comunica: reușita îi asigură acel discret confort al împlinirii, dar şi o incontrolabilă inchietudine, survenită expunerii, adică, receptării: un dispozitiv personal al aprecierii – implicit, instabil – care îşi formuleză pretenţiile în raport cu propria-i natură. Intenţia operei – indiferent cărui gen îi aparține – are nevoie de o traductibilitate afină, însă, produsul artistic se sprijină și pe capacitatea firească sau avizată a publicului de a-i selecta și sublinia trăsăturile, atribuție îndeobște sensibilă, dar vitală ratificării exprimatului artistic. Și totuși… această suprafață de confirmare a operei se mișcă… neîndoielnic, arta nu suportă terminologii axiomatice… acolo, în adâncul ei germinativ, aproape nimic nu este ceea ce pare (și asta-i chiar tonic pentru iubitorii săi!)… până și declicul mesajului este suspendat doar în momentul plăsmuirii sale… Toți aceşti agenţi subiectivi alcătuiesc societatea semnificaţiei deschisă şi evoluţiei, şi involuţiei, şi dispariţiei obiectului disputat. Un sistem eclectic, funcţionând cu legităţi specificate de viziunea fiecărui membru… Oricât ne-am strădui, sinapsele intrasensuale nu vor fi pe deplin raţionalizate, niciodată: ele vor rămâne un amestec al căutărilor solitare, influenţate de curenţii de adâncime sau de suprafaţă ai climatului reflexiv, de unde apar și părerile diferențiate de fluctuaţiile înţelegerii, valabile, în proporţii diferite, pentru toţi factorii participanți la procesul revelării actului artistic. În linii mari, reacțiile originate în felul cum se oglindește ansamblul semantic în inteligibil rămân markerii de risc în mecanismele validării… în această virtualitate vor fermenta necontenit inconsecvenţele, segregările, extincţiile… dar şi uimitoarele izbânde: revelaţiile… cu o clauză: frumosul trebuie izolat, măcar o clipă, în conștiența fiecăruia dintre membrii angajați în aventura estetizării… frumoşi şi ei, la rândul lor, într-o fulguraţie ego-fastă: reflexia narcisiană… în acestă intersecție speculară – ale cărei coordonate au înclinații evanescente – se postează da-ul sau nu-ul determinării.
O glorioasă jubilaţie narcisiană! De ce ar trebui ocolită?!…. de gura lumii? …dar gura lumii suflă-n oglindă măcar o dată pe zi… şi ca dânsa, suntem noi… închide cercul Mihai Eminescu…
Și dacă, Doamne-ferește!, ni se năzare să scotocim prin retorica de ce-urilor (de ce cutare sau cutare scriere, pictură, sculptură etc. are cronici majorate sau micșorate în raport cu presupusa valoare la care am apreciat-o, noi, evaluatorii implicați – cu sau fără afilieri la sfera exegezei – sau noi, presupușii autori), trebuie să admitem că nimic nu este total acceptabil în dedesubturile realizării, până când calitatea genuină a mesajului nu va prevala …
Rezumativ, toate scrierile de impresie conţin nu doar alterațiile opticii artistice (corpul creaţiei), ci și ale interpretării, așadar, avem de-a face cu o reflectare a reflectărilor, altfel spus, orice opinie despre x, y înfăptuire literară, plastică etc. se constituie, ab inițio, ca un cumul de modificații, în zicere profană, se găsește, taman, între oglinzi… ceea ce, în pactul specular, ar părea relaxant pentru creatorul fragilizat de bănuitele bariere între adevărul său și cel al receptării…
Concluziv, receptarea îi adaugă creației stăruințele sale reflexive, încadrând-o în formule compatibile sau divergente cu nucleul sugestiv al mesajului… (Oscar plusează: Când criticii nu cad de acord înseamnă că artistul e în deplin acord cu sine însuşi.) …Într-o operă autentică, așa cum este Portretul lui Dorian Gray, inefabilul va transmite toate datele de identificare ale autorului: adevărul simbolic, singurul capabil să îl prefigureze pe cel absolut.
Astfel, am ajuns la ţintă: Vincit omnia veritas! …Vincit omnia, cu o condiție (ne lămuresc… paleometodiștii): să fie in vino…
În fine. Totuși, ca nişte excelsioriști ce suntem, vom declara în… eter: adevărul care înfrumuseţează învinge totul.
De ce, nu? Dacă altfel nu se poate… să fabulăm…
[1]Jacques Lacan, Écrits, The first complete edition in english, W. W. Norton & Company New York – London, 2006, p.112
[2]Idem, op. cit., p.185.
[3]Într-una dintre primele sale lucrări, Sau-Sau (1843), Søren Kierkegaard, vorbeşte despre autarkeia, calitatea de a-ţi fi suficient ţie însuţi, iar prin recircularea termenului – de sorginte stoică – integrează egoul în estetica autoreflecţiei.
[4] […] Artistul este creatorul de frumos. Ţelul artei constă în a evidenţia arta şi a-l eclipsa pe artist. Criticul este cel care îşi transpune propria impresie despre frumos într-o altă manieră sau într-un limbaj nou. Critica cea mai elevată ca şi cea mai joasă constituie o formă de autobiografie. Cei care descoperă sensuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupţi, fără să fie însă şi fermecători. Ceea ce e un neajuns. Cei care descoperă sensuri frumoase în lucrurile frumoase sunt oamenii cultivaţi. Pentru aceştia mai există speranţă. Ei sunt aleşii pentru care lucrurile frumoase înseamnă doar Frumuseţe. Nu există cărţi morale sau imorale. Cărţile sunt sau bine scrise sau prost scrise. Asta-i tot. Aversiunea secolului al nouăsprezecelea faţă de realism este furia lui Caliban când îşi vede chipul într-o oglindă. Aversiunea secolului al nouăsprezecelea faţă de romantism este furia lui Caliban când nu-şi vede chipul în oglindă. […] Orice artă este în acelaşi timp suprafaţă şi simbol. Cei ce pătrund dincolo de suprafaţă o fac pe riscul lor. Cei ce descifrează simbolul o fac pe riscul lor. Arta nu reflectă viaţa, ci, de fapt, îl reflectă pe spectator. Diversitatea de păreri cu privire la o operă de artă demonstrează că e vorba de o operă nouă, complexă şi vitală. Când criticii nu cad de acord înseamnă că artistul e în deplin acord cu sine însuşi. Putem ierta pe cineva care realizează un lucru util atâta timp cât nu-l admiră. Singura scuză în realizarea unui lucru inutil constă în admiraţia intensă pe care ţi-o stârneşte. Întreaga artă e lipsită de utilitate. (Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, prefața autorului, Humanitas, 2014, pp.27-28.)
[5] Dear Mr Payne, The book that poisoned, or made perfect, Dorian Gray does not exist; it is a fancy of mine merely. I am so glad you like that strange coloured book of mine: it contains much of me in it. Basil Hallward is what I think I am: Lord Henry what the world thinks me: Dorian what I would like to be – in other ages, perhaps/ Dragă domnule Payne, Cartea care l-a otrăvit sau l-a făcut perfect pe Dorian Gray nu există; este doar o fantezie de-a mea. Mă bucur atât de mult că îți place acea ciudată colorație a cărții mele: conține mult din mine în ea. Basil Hallward este ceea ce cred că sunt: Lord Henry, ceea ce crede lumea despre mine: Dorian, ceea ce mi-aș dori să fiu – în alte epoci, poate. (Oscar Wilde to Ralph Payne, February 12, 1894), apud: Charlotte Ribeyrol, Verdeurs: Oscar Wilde, Dorian Gray, and the Colors of Decadence, în: Victorian Literature and Culture, Vol. 49, No. 4, Cambridge University Press, p.753. (https://creativecommons.org/licenses/by/4.0/)
[6] Ibidem
[7] […]rezonanţa onomastică a identităţii personajului titular, cu sublimul ecou doric al antichităţii clasice greceşti şi surdina dură adăugată sclipirii exemplare de cenuşiul cotidian (Mihaela Angelescu Irimia, Introducere – Dorian Gray, de la Dorian la Gray în: Portretul lui Dorian Gray, ediția citată, p.6.)
