Pe Marte
încă n-a pășit nimeni, se știe. Așa cum se știe și că Duamna Cicilica de la chioșc se poate dezasambla oricând, fie că o vrea sau nu, că Laurentin Cranț a hotărât într-o dimineață să-și rezolve problemele o dată pentru totdeauna, că surorile din Calafat au divorțat de Pielușcă și Scrobici sau că Gîrlan Budăneț a descoperit într-o joi, pe la șase, șase și ceva, tâlcul vieții. Nu se știe însă că nu-i câtuși de puțin adevărat. Pe Marte au pășit mulți, iar printre ei s-a numărat și Slinel Bouatu. Ăla de la 10, care-și suge dinții și se scarpină în barbă când râgâie, convins că nu observă nimeni.
Luni, 13 septembrie, Slinel Bouatu ieși din supermarket cu două sacoșe galbene, de tip maieu. Câte una în fiecare mână, cum îi place lui. Pentru echilibru. Ploua. Slinel Bouatu observase de vreun an că ori de câte ori cheltuia mai mult de cinci lei, se pornea ploaia. Nimic deosebit, așadar. Numai că nici nu dădu bine drumul primei sacoșe în portbagaj, că aceasta se și făcu nevăzută. Cu a doua se întâmplă la fel. Slinel Bouatu nu aflase că în portbagajul Skodei sale se deschisese o microgaură de vierme. O pâlnie, de fapt, de nici o jumătate de metru în diametru. Fără să stea pe gânduri, se aplecă în portbagaj și văzu cele două sacoșe. Slinel Bouatu avea umerii atât de înguști, încât nici nu-i încăpeau cămășile pe spătarele scaunelor, așa că ar fi putut intra în pâlnie și cu paltonul pe el. Se întinse să le-apuce de toarte, dar, nici una nici două, se trezi grămadă la pământ. Sări numaidecât în picioare, pentru ca nu cumva să-l vadă careva și să se facă de râsul cartierului. Lui Slinel Bouatu îi păsa de părerea semenilor. În jur, cât vedeai cu ochii, nimeni. Nimic. Câteva dune roșii, domoale, în zare. Atât. Cerul, portocaliu. Și jos-jos, de-ți venea să te apleci ca să nu te lovești la cap.
– Hopa, am ajuns pe Mercur! șopti Slinel Bouatu, scuturându-și pantalonii de praf cu dosul palmelor.
De speriat, nu se sperie. Nu obișnuia. Copil fiind, se urcase într-un tren cu gând să ajungă pe litoral și se trezise-n Maramureș. Niciodată nu înțelesese cum se putuse întâmpla una ca asta, de vreme ce pe plăcuța vagonului scria Baia Mare. Aia voia și el, o baie-n mare. Câțiva ani mai târziu o pățise și cu avionul. Altă poveste, apărută și-n ziare. Era obișnuit așadar să se pomenească în locuri necunoscute. Ridică cele două sacoșe de jos și se trezi cu ele la nivelul umerilor. „Inflație cinci la sută pe dracu’ să vă pieptene”, gândi Slinel Bouatu, care știa ce cumpărase, adică trei peturi de apă, unul de bere, două conserve mari de fasole, două conserve mici de carne, un salam, un kilogram de brânză de oaie, ceapă verde, patru roșii, o pâine feliată, trei portocale și o pungă de cereale integrale. Două sacoșe grele, pentru constituția lui firavă.
Trase aer în piept și plecă în direcția spre care privea. O direcție la fel de bună ca oricare alta. Slinel Bouatu putea respira pe Marte pentru că se născuse cu un organ, plasat între ficat și plămâni, care producea oxigen atunci când situația o cerea. Așa cum o capră adultă produce mai mult de 13.000 de miligrame de vitamina C într-o zi normală și până la 100.000 de miligrame pe zi dacă se află într-o stare de stres, traumă sau boală. Cum nu călcase în viața lui într-un cabinet medical, Slinel Bouatu habar n-avea de acest organ, care, la nevoie, îi asigura 550 de litri de oxigen pur pe zi sau, dacă doriți, circa 19 metri cubi, adică fix cât îi trebuiau. De-a lungul timpului, mulți oameni au trecut prin microgaura de vierme, care urmează pe scoarța terestră o traiectorie constituind una dintre reprezentările geometrice ale șirului lui Fibonacci. Din păcate, niciunul dintre ei nu fusese dotat cu acel organ producător de oxigen, așa că planeta Marte este presărată cu cadavrele lor intacte. Sondele spațiale vor confirma, fără îndoială, acest lucru. Chiar și cele chinezești.
După trei pași, cam săltați, Slinel Bouatu se așeză pe un bolovan de culoarea pulberii de boia iute, să-și tragă sufletul. La timp ca să asiste la apariția de nicăieri a Tatălui lui Lăscărică și la rostogolirea lui în praful roșu. Întocmai ca Slinel Bouatu, noul sosit sări numaidecât în picioare, dar nu pentru că i-ar fi păsat de părerea semenilor, ci pentru că nu voia să fie surprins într-o poziție dezavantajoasă. Nici el nu avea probleme cu respirația, pentru că poseda la rândul lui organul producător de oxigen. Fără s-o știe, cei doi erau frați. Pe certificatul de naștere al lui Slinel Bouatu scria, în dreptul tatălui, „necunoscut”, iar pe cel al Tatălui lui Lăscărică „același necunoscut”. Individul vinovat de venirea lor pe lume fusese un locuitor al planetei Epsilon Eridani b, ajuns pe Pământ din greșeală. În loc să tasteze ca destinație „Tessa”, o planetă din acea acreție a Căii Lactee numită de pământeni Câinele Mare, unde cei din casta lui, a plăvanilor, mergeau să-și refacă forțele, scrisese „Terra”. Cele două zile petrecute pe Pământ până să-l recupereze Agenția de Îndreptare a Erorilor Stocastice se dovediseră a fi de neuitat pentru el. Nu și pentru cele două femei întâlnite la „Trei netoți”, care nu-și dăduseră seama că provenea de pe altă planetă, ci îl crezuseră pur și simplu urât cu spume. Iar urâții erau, în mediul în care-și trăiau ele viețile, la fel de frecvenți ca șosetele desperecheate, de pildă, sau ca promisiunile neonorate. În plus, lumina neonului de la „Trei netoți” abia dacă răzbătea prin vălătucii de fum de țigară cât să zărești paharele de pe masă.
Găsind capota Skodei ridicată, Tatăl lui Lăscărică se aplecase la rândul lui în portbagaj, în căutarea a ceva bun de vândut. De găsit găsise, nu-i vorbă, dar, când să se ridice, alunecase prin microgaura de vierme și se trezise pe Marte, cu trusa de scule într-o mână și triunghiurile reflectorizante în cealaltă.
– Hai noroc! spuse răspicat Tatăl lui Lăscărică. Salutul se împotmoli însă în atmosfera rarefiată, astfel că la destinatar ajunse doar o șoaptă difuză. Dar Slinel Bouatu nu trebuia să-l audă pe fratele său ca să-l înțeleagă, așa cum tatăl său nu trebuise să învețe vreo limbă pământeană ca să se facă înțeles.
– Salut! zise Slinel Bouatu ridicând palma dreaptă.
– Miau! adăugă Pisica Florentina, care se strecurase la rândul ei prin microgaura de vierme și acum căuta companie. O știți, aia tărcată, chioară, cu un ciot de coadă obscen.
– Știți cumva încotro e Strada Izbăvirii? continuă Tatăl lui Lăscărică, fără să-și piardă stăpânirea de sine.
– Nu tocmai, dar o putem căuta împreună! răspunse Slinel Bouatu, și îi întinse una dintre sacoșe, care în lumina de acolo părea portocalie.
Pisica Florentina nu mai adăugă nimic. Și ea, asemenea celor doi, putea respira fără probleme, dar nu pentru că ar fi avut organul care producea oxigen, ci pentru că Marte este planeta de origine a pisicilor. În sinea lor, oamenii o știu cu toții, dar n-o pot recunoaște în stare de conștiență, căci mâțele le induc, printr-un procedeu specific, ideea că nu sunt altceva decât niște mamifere oarecare de pe Pământ. Oamenii numesc acest procedeu „tors” și îl consideră un mijloc de comunicare. Cu totul greșit, firește.
Tatăl lui Lăscărică abandonă trusa și triunghiurile acolo unde căzuseră și înșfăcă sacoșa cu o bruschețe pe care n-o intenționase. După ce merseră 10-15 minute pământene, Slinel Bouatu propuse să se odihnească, se așeză fără să aștepte vreun răspuns și puse sacoșa alături. Când să plece, observă că lângă el erau două sacoșe. Le ridică, le balansă puțin și le așeză la loc, în praf. Numaidecât apărură încă două, adică se făcură în total patru. Repetă operația. Șase. Nimerise, printr-o coincidență uluitoare, un multiplicator de materie, uitat pe planeta Marte de unul dintre membrii Agenției de Îndreptare a Erorilor Stocastice de pe planeta Epsilon Eridani b, în timpul expediției de căutare a semenelui lor rătăcit.
Atât îi trebui Tatălui lui Lăscărică. Se repezi înapoi, pe urmele încă vizibile, iar într-o jumătate de oră se întoarse cu trusa de scule. După ce o multiplică de cincizeci de ori, se așeză să-și tragă sufletul. Între timp, Slinel Bouatu mâncase două sandviciuri cu salam și începuse unul cu brânză și ceapă.
– Și ce-ai de gând să faci cu trusele astea? întrebă Slinel Bouatu mestecând.
– Le vând pe Pământ, ce altceva să fac? răspunse Tatăl lui Lăscărică.
Slinel Bouatu se opri din mestecat, râgâi și se scărpină în barbă.
– Adică vrei să te-ntorci acolo? întrebă el.
– Bineînțeles, cum altfel? Tu nu vrei?
– Nu, nu vreau! La ce bun?
– Să înțeleg că nu vrei să mă ajuți?
– Nu, nici vorbă! încheie Slinel Bouatu, reluând mestecatul.
Tatăl lui Lăscărică înșfăcă un teanc de cinci truse și plecă din nou. Ajuns la capătul urmelor, lăsă trusele să alunece, una câte una, prin pâlnia microgăurii de vierme. După ce trimise astfel douăzeci de bucăți pe Pământ, se gândi că probabil portbagajul se umpluse. Se aplecă în pâlnie și se trezi în portbagajul gol. Apucă să-l vadă pe Sidonel Zgronț dispărând după colț cu trusele lui. N-avea rost să-l urmărească, așa că încercă să treacă din nou prin microgaura de vierme, ca să aducă altele. Nu reuși decât să-și spargă capul și să-și piardă cunoștința. Vezi bine, microgaura își schimbase poziția, urmând traiectoria care constituia una dintre reprezentările geometrice ale șirului lui Fibonacci. Când își veni în fire, Tatăl lui Lăscărică înjură soarta din dezamăgire, guvernul din obișnuință și vecinii din suflet, ieși din portbagaj și se duse acasă, unde o snopi în bătaie pe Mama lui Lăscărică, apoi pe Lăscărică, și în cele din urmă pe cei doi frați și pe cele două surori ale lui Lăscărică.
De atunci, după fiecare zi mai proastă, când nu reușește să facă rost de nimic de mâncare, Tatăl lui Lăscărică îl visează pe Slinel Bouatu stând pe un bolovan de culoarea pulberii de boia iute și mestecând un sandvici cu salam, cu petul de bere lângă el. Nu știe că de fapt nu e un vis, iar Slinel Bouatu chiar asta face, fără să se plictisească vreodată, așa cum i se întâmpla pe vremea când exercita meseria de apatic la Uzina de Gămălii Neîncepute. Uneori, Slinel Bouatu îi zâmbește zeflemitor. Pisica Florentina a devenit vedeta motanilor de pe planeta Marte și naște câte trei pui la fiecare șase luni. Vârtejurile de praf au acoperit trusele de scule rămase, care vor fi descoperite după mulți ani de o sondă spațială rusească. Triunghiurile reflectorizante prind uneori câte o rază de soare și stârnesc uimire în universitățile americane de stat.
